XXXII.

Omul este o eroare care se usucă întotdeauna înainte de-a atinge faza de fruct. Dar ce nu s-a mai spus? O singură ființă a fost capabilă că atingă extazul personal în culminația destinului, săvîrșit cu o moarte mizerabilă și o înviere glorioasă. Da, dar persoana nu era decît parțial ființă umană, veți spune.

                                                                                                                      XXVI.

După ce Colonelul s-a îmbarcat, lăsîndu-mă cu ochii umezi în soare, Monciu s-a așezat liniștit la masă.

Să nu credeți că sunt o fiară. Sigur că-mi pasă de viața oricui. Biblia ne spune să ne iubim dușmanii. Cîți o pot face, e drept... Am ajuns la concluzia că, pentru a ajunge în acest loc, cea mai bună strategie este să-i încetezi funcția de dușman. Să-l salvezi de la înec, de la faliment, să-i scoți din foc copilul ori soția. Dacă te detesta pînă în acea clipă, recunoștința îl va copleși pînă la anularea sentimentului și vei înceta și tu să-l urăști, moment din care ai putea susține că-l iubești, măcar comparativ cu ce fusese. E un truc pe care l-am învățat tîrziu. De fiecare dată cînd premisele au fost lucrative, am avut succes. Colonelul, însă, reprezenta mai mult decît un dușman oarecare. În ochii mei, întrupa Călăul. Nu-mi dă nimeni nici un mandat pentru a ierta de capul meu un ofițer superior de Securitate, mai cu seamă că n-am cunoscut așa de mulți. Asta numai un tribunal cu grad popular este în stare să facă. Primii care ar trebui să ceară un proces al Securității voi ar trebui să fiți, ofițerii înșiși, dacă vă doriți un discernămînt în defalcarea și ierarhizarea vinilor. Dacă nu, veți fi toți blamați în aceeași măsură. Cei mai puțin cruzi și cu un simț mai amplu al onoarei și-al justiției ar trebui să se revolte. Lipsa lor de reacție dovedește cît de puternici sunt ceilalți și cîtă groază inspiră.

Totdeauna este mai ușor să vezi, să judeci, să dai sentințe cînd privești din afară. Nu e condamnabil, dar cu cine să te raliezi, cînd structura de bază a sistemului a fost clădită pe suspiciune și solidaritatea crimei? Nemții federali au fost extrem de riguroși cînd au fost să curețe Stasi de cei mai răi dintre ei. Germania colcăie acum de agenți de zece ori mai grav decît în era Honecker. O soluție mai umană ar fi constituirea unei comisii care să ajungă la concluzia omorului, unul cîte unul, al celor compromiși dincolo de orizontul recuperării. Vedeți dumneavoastră o posibilitate a acestui drum?

Fiind executată pe ascuns, măsura ar fi inutilă. N-ar avea nici bilanț de răzbunare, ca un act de care și autoritățile se rușinează, nici de purificare, mulți dintre aceștia fiind trași pe linii de depou. Cel mult, ar băga inutil spaima în populație, și așa trăind într-o multiplă incertitudine a zilei, mai ales în rîndurile securiștilor, care n-ar mai putea face nimic pentru a ieși din culpă. Iar Occidentul ar declanșa un război sonic. Cine ar ieși drept eroi? Uitați-vă la naziștii judecați la Nürnberg: mulți păreau simpatici, cu aere visătoare și nevinovate, cîțiva au fost achitați, iar pe Albert Speer, arhitectul, l-au aruncat în închisoare pentru... sclavagism. Dar a fost un bun prilej să dezvăluie lumii atrocitățile războiului...

Și al sistemului...

E de-nțeles că, odată cu ofițerii de Securitate, ar fi judecați și politrucii comuniști care dădeau ordine.

Cei mai importanți au fost executați în viteză, pentru vini care nici n-au existat ca atare, decît la nivel metaforic, iar dintre ceilalți mulți s-au stins pe cale naturală. Aș rîde și eu dacă m-aș afla în sala completului de judecată! Părerea mea este că am trecut de această fază.

Nici peste două mii de ani! Nivelul metaforic, după cum îi spuneți, Ja, jag vill ha ytterligare kaffe, are o importanță reală. Să ardem un sac de paie în numele lor, să omorîm un miel de jertfă, să găsim un țap ispășitor, dar dacă lăsăm să treacă lucrurile ca și cum nu s-a întîmplat mare lucru, cum vă așteptați să ne ferim de ele, să ne distanțăm, să devenim ceva mai curați?

S-ar putea să aveți dreptate! Servitör, ge mig också en!

Med mjölk...

S-ar putea...

Cînd mai veniți prin țară?

De unde deduceți c-am să mai vin prin țară?

Din dorința de-a vă prezenta o Românie pe care n-o cunoașteți!

Am auzit, dar nu mă interesează.

Ce vă interesează? Dacă mi se permite.

Vi se permite, pentru că nu mă interesează nimic.

Asta e mai greu de apreciat...

Mă aflu în această situație de jumătate de secol, nu improvizez acum răspunsuri literare. Nici nu m-aș pricepe.

                                                                                                                 XXVII.

Recunoștea cu greu atmosfera de oraș luat cu asalt: lume pestriță, poluare excesivă, mașini trecînd în bîzîit și scrîșnet de roți, strigăte guturale, zgomote sacadate de șantier de construcție lipsit de eficiență, bubuituri inexplicabile. Pe zidurile Filarmonicii erau lipite două afișe enorme reprezentînd portretul lui Beethoven barat cu un X trasat cu vopsea roșie. Din cauza asocierii făcute de doi nebuni din Statele Unite cu supremația albilor, concertul Simfoniei a 5-a fusese anulat. Stătea și se uita și nu-i venea să creadă.

Pe lîngă el trecu un domn în vîrstă, care-l abordă cu spirit civic:

Victimă colaterală a corectitudinii politice. Oare cine urmează?

Oare cine scapă?!

Ce părere aveți?

Corectitudinea politică este generată de o serie de surse de paranoism agresiv, stupiditate disperată, terorism cultural și lipsa de credință în valorile umanității, de pledoariile avocaților obraznici și nu excesiv de pregătiți, de filozofiile personale maimuțărite în lume de profesori universitari perfizi, de tot soiul de activiști pentru drepturile minorităților de tot leatul, de regulă dublați de ateism militant și lipsiți de bun-simț. Nici Eminescu n-o va duce mult, mai cu seamă că o publicație de internet a început să-i preia articolele de gazetar. În ziua de azi, ar fi fost concediat în două săptămîni. Să vedem cît rezistă.

Bartolomeu Moșneguțu este numele meu, și sunt doctor orelist la Spitalul CFR.

Ronim Mlădiniu, pacient la infecțioase, gînditor cu erori în timpul liber.

Vă invit să bem o cafea la barul Corso.

Am o propunere și mai bună: Cafeneaua Veche, de vizavi.

**

Am să vă transmit o știre incendiară despre sufletul meu: azi, în această zi mohorîtă, mă simt excelent, ca și cum aș iubi pe toată lumea, ca și cum nu-mi mai pasă de nimic, bun sau rău, ca și cum grijile mele s-au topit și nu mi-a mai rămas decît să mă bucur de mine și de relația mea cu ambianța.

E posibil să vă pregătiți de moarte, căci nu văd alt pretext pentru o minte sănătoasă care să justifice o asemenea ciudățenie.

E posibil, da, aveți dreptate, dar dacă nu mai am îngrijorări și, așadar, și cea a morții a fost rezolvată, poate că m-am pregătit deja să intru într-un mod metafizic de-a fi.

Pentru asta, ar trebui să faceți un pas înapoi, pentru a cuprinde în cadru cel puțin generația părinților.

Am reușit și asta!

Sunteți capabil, fără nici o forțare, să vă simțiți în acest loc ca și cum v-ați afla în miezul celui de-al XIX-lea secol? Să vă așteptați la surpriza de a vedea o caleașcă străbătînd Strada Lăpușneanu la vale în care să se afle Nietzsche sfidînd mulțimea cu seninătate?

Adică înaintea catatoniei finale?

Și valsuri iradiind de pe terasa din față? Un copil distribuind cu țipete ziarul Timpul adăpostind ultimul articol al lui Eminescu? Abia ca un coșmar muribund amintirea primului război mondial, nici vorbă a celui de-al doilea? Așteptarea ieșirii la iarbă verde cu o tînără cu ochi verzi care vă iubește? Casa curată în care vă veți retrage spre seară? Fiorul întrunirii de vineri de la Casa Pogor? Sunteți capabil?

De unde știți toate acestea? Pas cu pas, pînă în alarmante detalii.

Asta e ce face moartea din sufletul omului. E de ajuns un dram de încredere.

Cine spuneați că sunteți?

În situația dumneavoastră, asta nu mai are nici o importanță. Pentru mine nu contează cine sunt, cu atît mai puțin ar avea pentru cineva din afara ființei mele.

Sună ridicol, dar spuneți-mi măcar dacă sunteți din Iași.

Dacă mă aflu aici, sunt din Iași.

Ne-am mai putea întîlni?

Există ocurențe unice, imposibil de repetat. Mă tem că aceasta este una dintre ele. Pe deasupra, am ajuns amîndoi la concluzia că n-o să mai aveți nevoie.

Va fi o moarte personalizată sau ne vom trezi cu toții luați pe sus de aerele îngerului?

Un alt amănunt care nu vă folosește. Ne vom mai întîlni, dacă sunteți atît de preocupat, dar cu nici un chip pe aceste meleaguri. Dacă observați, ne aflăm în celălalt secol. Ar fi și imposibil, nu e o alegere de capriciu.

Vă mulțumesc!

Cu deosebită, detașată delectare!

Vă rămîn veșnic recunoscător!

Atenție la cuvinte!

                                                                                                                  XXVIII.

Vin aici ca la terapie, cu excepția că nu mă afectează mare lucru. Nu-mi face nici bine, nici rău. Ascult, conversez, mă strădui să uit imediat cum am ieșit pe ușă. Nu încerc să încalc limitele politeții, dar întreb cu naivitatea celui curios să afle: e necesar?

Interesul discuției noastre este animat de existența unei pierderi care a însemnat mult pentru amîndoi.

Din motive total opuse. Aveți în plan încercarea unei reconcilieri?

Am în plan încercarea comprehensiunii. Încerc să văd în ceea ce-am cunoscut din Colonel, și nu e tare mult, cum arăta personalitatea din care a provenit pe cînd era ca dumneavoastră. O clipă! Știu că nu toți oamenii sunt la fel, chiar frați apropiați fiind, dar, în linii mari, situația prezintă o particularitate deosebită.

Cred că am cunoștință asupra personalității lui mai puțin decît aveți dumneavoastră. Cel puțin o latură anume, în mod deosebit importantă pentru viața lui, n-o cunosc defel.

Cu atît mai mult acest prilej reciproc reprezintă o bună ocazie de-a vă întregi golurile.

De ce nu s-a căsătorit niciodată? 

Nu, dar abia avea timp și energie să se dedice celor două cariere ale sale. Din cîte am înțeles, a cunoscut o mare deziluzie în tinerețe și, se pare, se lămurise.

Minodora...

Mai cocheta cu cîte o femeie pentru două-trei luni, după care iar venea în costum negru la birou. Îl cunoșteai după haine. Și nici după copii nu era exagerat de înnebunit.

Cum ați aflat de ce s-a întîmplat?

M-a sunat consulul din Chicago. După cum prevăzusem, afacerea a rămas stinsă pentru mediile de informare. Sinuciderea a rămas un accident, care nu avea nevoie de motivații. Suntem patru persoane care știm ce s-a întîmplat: eu, dumneavoastră, Monciu și el însuși. Sugerez să nu facem nici un efort pentru a lărgi aria cognitivă a tragediei. Cui ar ajuta?

Ar ajuta percepției că măcar un singur responsabil al dezastrului și-a făcut mea culpa cînd nu-l încolțea decît propria conștiință. Asta aș fi făcut în locul dumneavoastră: aș fi scăpat presei întregul dosar, fără sugestii molfăite și îndoctrinări paralele. Să judece fiecare cu ce are și să ajungă la ce concluzie poate. În fond, acesta este și principiul de căpătîi, atît de hulit, al democrației. Nu e nimeni dator să te facă mai inteligent decît poți duce.

Tocmai asta a împiedicat un asemenea gînd, teama că marea majoritate a populației ar fi citit greșit mesajul. I-am fi tulburat memoria pentru nimic.

Ar deranja exagerat intenția de-a scrie un articol pe marginea acestei teme?

Ar deranja, dar nu v-ar putea opri nimeni. Pe deasupra, sunteți fratele lui, singurul supraviețuitor al familiei din care se trage. Faceți cum poftiți, dar nu-i va afecta decît pe cei care știu deja povestea...

Dumneavoastră, eu și împăratul chinez în exil.

Nimic mai mult...

Nu exclud că puteți avea dreptate. Dar, uneori, și dumneavoastră știți asta mai bine decît mine, trebuie să faci ceea ce crezi că-ți este datoria, indiferent de neplăcerile pe care le va aduce. De asta ne și deosebim de animale.

De asta, mult prea adesea, le suntem inferiori...

Am cunoscut dimineață un medic de la Spitalul CFR, unul Bartolomeu Moșneguțu... A fost și el pus pe urmele mele? E omul dumneavoastră?

Am auzit de el. Este cel mai bun doctor de urechi din Moldova. Din cîte-mi amintesc, ne-am și cunoscut cîndva, dar să fie omul nostru n-am auzit.

Aveți probleme cu auzul? Vi-l pot recomanda!

Din păcate, nu mai e cu putință! A fost izbit de-un tramvai la Fundație, în jurul orei trei după-amiaza. A murit pe loc!

Aproape că-mi venea să-l avertizez cum să traverseze strada. Oricum era ștampilat. Și măcar o știa! Dacă nu i-a convenit, putea să fie, naibii, mai atent!

Liviu Cangeopol

                                                                                                                       XXII.

De la o odaie la alta mă confrunt cu monștri de catifea și umbră, mulți dintre ei de proveniență culturală, croiți în biblioteca Nanei din camera din spate. Podeaua țipă cînd pășesc, pentru a mă avertiza că următoarea încercare mă pîndește după colț. Sunt alert ca un cavaler pus la intrarea în cetate să păzească virtutea prințesei. Călătoresc, uneori, cîte o zi întreagă, printre fîșii de lumină și mirosuri vechi. Pînă la urmă, toate poveștile se termină cu prințesa ajunsă curvă și prințul bețiv.

Le-am reîntîlnit pe toate, peste ani, într-o zonă din Manhattan, Broadway cu strada a 4-a (Positively the 4th Street - Bob Dylan), cu magazine avînd podele de lemn date cu un derivat închis la culoare și tapete încurcate. Lipseau butoaiele cu măsline și hamsii, calupurile de halva turcească, plăcuțele de turtă dulce și rotocoalele de ghiudem, interzise mai apoi de autorități. Nu puteam contrapune acestei bunăstări decît amintirea paradisului meu pierdut din Sf. Atanasie nr. 13, Iași, nefolositoare în țara nimănui, cu excepția unei brigăzi de răufăcători care-i chinuiau pe proștii satului ca-n pelicula Cei 7 magnifici (copiată după Cei 7 samurai). Acum văd că au vîndut-o unui doctor bogat pe te miri ce.

Labirintul copilăriei mele protejate de mama. Cum au putut? În lumina cărui raționament? Dacă aș fi trăit, le-aș fi dat bani să rezolve renovarea, după ce tot ei n-au fost în stare s-o asigure. Oameni alungați din Paradis pentru că au obosit să-l curețe de buruieni și uscături. L-au vîndut pentru nici un profit. Nu că profitul ar fi justificat tranzacția, dar măcar la nivelul meschinăriei lumești și fără Dumnezeu ar fi generat o explicație. Jarul se aprinde în ochii strămoșilor mei. Flăcări îmi mistuie măruntaiele, mamă, mamă, n-au fost în stare să mă protejeze cu toate că m-am plîns și au lăsat să-mi fie ucis trupul mișelește, iar acum ai mei dragi mi-au vîndut și sufletul pentru un blid ruginit de linte cu insuficiență fiscală!

Hoinăresc haihui ca un desțărat care nici casă nu mai are, nici mormînt, nici cameră de lectură. Mă retrag spre locul de veci al rămășițelor lui Ciabi, care nu m-ar fi lăsat să trec prin nimic din toate astea, dacă ar fi păstrat ceva putere pentru el. Găsesc cîteva umbre fără stăpîn, mă învîrt preocupat ca un cîine ceresc, dar nu mă mai sperii ca pe timpuri. Nimic nu doare mai mult decît demistificarea la care-am fost supus, scumpă mașteră și stele!

Dumnezeu respiră prin mine, îngroziți-vă!

                                                                                                                         XXIII.

Pentru cine vă urmărește viața spirituală, cea virtuală și cea intoxicată, zvîrcolită de frămîntări, nu toate ale dumneavoastră, și regrete, nu întotdeauna posibile, întrevederile cu mine trebuie să pară poienițe de codru des, guri enorme de oxigen, readuceri cu picioarele pe pămînt, utile unui suflet echilibrat, disturbatoare pentru o stare în care plouă cu neîncetate anxietăți. Corelarea cu starea de fapt, așa măruntă cum se prezintă, are meritul de-a vă pune la dispoziție puncte fixe. Veți ști și starea sufletească în care vă aflați în funcție de cum veți recepționa impactul acestor întrevederi...

Deci sunt sănătos dacă-mi place să palavragesc frivolități nealiniate și propoziții lipsite de îndrăzneală cu un general secret, posibil retras, care iese la pescuit de disidenți, dar total nebun dacă-mi manifest bunul simț critic, util și acceptat în orice împrejurare! Pînă și dialectica marxistă ademenea păreri contrare opiniei exprimate!

Marxismul n-a fost o prostie monumentală, cum am auzit atîția că se referă la el. Nu spun că avea părți bune, dar măcar erau pornite din adevăr, da!

Au deformat adevărul chiar și cînd n-aveau intenția!

Nu mă refer la cei care l-au aplicat și mai aveau și intenții!

Cum considerați stricnina ca încercare de alimentare rațională? Pe cei care au inventat-o, pe cei care au aplicat-o, pe cei care au consumat-o. În cantități mici și de scurtă durată, salvează bolnavul de la moarte, să privim fără părtinire, dar în doze sporite, pe porțiuni necumpătate, ceea ce-au făcut comuniștii, este fatală fără cale de întoarcere.

Un rău necesar?

Un rău absolut inutil, de care nu mai suntem capabili să scăpăm. Dimpotrivă, pare a prinde avînt de dilatare în cantități alarmante pentru comuniștii înșiși.

Nu înseamnă asta, oare, că li se prezintă multora ca un cumul de virtuți atrăgătoare care explică succesul de pînă acum?

Succesul de pînă acum a fost un eșec răsunător. Țările blocului, cu URSS în frunte, n-ar fi putut supraviețui fără ajutorul occidentalilor nici măcar un cincinal. De altfel, cînd s-a stabilit că mascarada nu mai are nici un sens și occidentalii au închis toate robinetele, castelele de cărți s-au prăbușit după principiul dominoului în răzmerița unui singur anotimp. Cine-i va ajuta pe toți, cînd America, Franța, Italia, Spania, inclusiv Germania, nu mai zic de convențiile scandinave și din America Latină, vor îmbrățișa cu patos revoluționar calea marxistă a lucrurilor? Rusia poli-falimentară, China înstelată cu un picior pe cărticica roșie și cu unul la fel de răpănos în groapa capitalismului, care n-ar fi ajuns la relativa ei prosperitate fără prostia generoasă a americanilor și a idioților din Europa, sălbăticiile africane, bunăstarea lucie a Indiei, economia fragedă a țărilor arabe, tundra canadiană?

Fiind toate comuniste, țările nu vor mai toca bani pe înarmare, economia mondială va fi planificată după resurse și disponibilități, adevăratul progres radios se va înstăpîni, odată cu pacea generală, pe Pămînt.

Am ajuns să vorbim ca două personaje din creația lui Monciu-Sudinski!

                                                                                                                          **

S-au mai întrevăzut?

O singură dată, pe aeroportul din Stockholm, acum doi ani. Colonelul mă rugase să-l însoțesc spre ultima lui călătorie spre Statele Unite. Monciu a venit să-l vadă și atunci l-am cunoscut și eu. Un personaj absolut banal, fără nici o iritare. Părea chiar calm comparativ cu Colonelul, nervos, probabil, din cauza celor prin care plănuia să treacă. Ne-a și spus:

Prieteni, este pentru ultima oară cînd ne vedem.

Ai de gînd să mori? - l-a întrerupt suedezul.

Ce altceva? Să trec la americani?

Cum vei reuși, dar mai ales de ce?

Îmi voi zbura creierii în w.c.-ul în care colegii mei l-au asasinat pe Culianu. Este singura faptă pe care-o mai pot face în numele unei țări pe care instituția pentru care am lucrat a desființat-o! E un final deznădăjduit de drum fără întoarcere. Am încercat toate scenariile posibile de redresare, nimic nu va funcționa, niciodată. În fond, Monciule, ai înfăptuit același lucru, cu jumate de secol înaintea mea. Care e deosebirea? Mi-am mințit mama, mi-am mințit fratele, prietenii, colegii și toate acestea pentru ce?

Ca să ajungi să mori într-un w.c.?

Meritam ceva mai bun?

Nici măcar vîlvă nu se va face prea mult. Serviciul nostru va mușamaliza problema, identitatea, modul și așa mai departe. Un bătrîn din Est a fost atacat de un drogat ca să-i fure portofelul. Un tragic, regretabil accident, fără pletora de simboluri pe care i-o atîrni de coadă.

O fac pentru mine.

Vei lăsa o mamă îndurerată în urmă și un frate mut de uluială...

Mama este păzită de Alzheimer, iar fratele... tare mult nu va suferi, mai ales cînd va afla ce hram am purtat fără să știe. Tu ce spui?

Vrei aprobarea mea? De la unul care nici nu a mai îndrăznit să respire ceva românesc? Să port gînduri, să scriu, să vorbesc... Am încercat să uit absolut tot acel coșmar de lagăr și acum mă execuți cu ce părere am despre tentativa de sinucidere a unui înalt ofițer de Securitate care simte amarul, după ce a distrus o țară veselă, să-și zboare creierii? Mii de scuze, cu tot respectul, tehnic judecînd, aș putea să întreb ce ți-a luat atît? De ce numai tu? Cît de creștin să fiu pentru a mă lăsa răpus de grija aproapelui în această conjunctură? Colegul tău nu se sinucide? E mai bun sau mai rău decît tine? Va servi patriei mai cu spor? Care patrie? E ridicol! Dansăm ca niște muște bețive în jurul unui cadavru crezînd că gestul nostru infim și infam va produce o schimbare. Dacă tu îți zbori creierii convins că nu se mai poate face nimic, actul pe care te pregătești să-l comiți este atins de nulitate înainte de-a-l concepe. Iar dacă insiști să crezi că va diminua măcar o iotă pierderea lui Culianu, e o blasfemie! Indiferent ce faci, o persoană, două mii, un milion de români, în toată sinceritatea, nu ar produce nici un efect. Cu acestea spuse într-un bar aseptic dintr-o țară neutră, vă doresc consumație plăcută, zbor lin și moarte reușită!

S-a ridicat și a plecat.

                                                                                                                   XXIV.

Unde să fugi de mînia viitoare? Unde să te ascunzi de ora judecății? Da, mă tem de lucruri care nu există! Să admitem că aveți dreptate, dar cu adevărat sunteți convinși că nu vine nimic spre noi? O vom lălăi la infinit fără nici un răspuns? Dacă nu există o autoritate mai înaltă decît cea pe care o reprezentăm, de unde noțiunea de moralitate? De justiție? De onestitate? Sunt ele invențiile animalelor din care ne tragem, ale celor care-am ajuns? Mofturi biologice, rămășițe de imaginație, previziuni de apoplexie? Iar dacă noi, oamenii, am scornit toate aceste efecte ale vieții în comun, ce se întîmplă cu ele acum, cînd ne lepădăm cu distrugătoare furie? De ce s-ar desprinde omul de o avere scumpă lui, pentru care a militat mii de ani? Iar dacă este vorba de daruri venite din afara minții și firii umane, de unde găsește nebunia de-a îndrăzni descotorosirea?

În zilele care-au mai rămas, mulți se vor întreba, pe bună dreptate: care justiție? Am distrus habitatul unei planete miraculoase, singura care, pînă acum, s-a adeverit adecvată să adăpostească viața în grațiile ei - și nu vom plăti pentru asta? Am decăzut în toate domeniile, ne-am propus și am reușit evoluția inversă, am fost ticăloși la infinit cu cei mai buni dintre noi, am curmat toate speranțele nu de mai bine, dar nici măcar de-a păstra moderația așa cum o găsisem – și nu ne va spune nimeni nimic? Am ucis condițiile decenței pentru cei ce ne vor urma – și se vor face toți că nu văd?

Dacă lumea nu-i făcută s-o stăpînești, nu-i făcută s-o iubești, nici măcar să o respecți sau să te bucuri de ea, pentru că ești lovit de scîrba generată de morbul vizual, ce se vor face specimenele care-și vor pierde vederea? O vor iubi ele în locul tău? Dacă urechile vor refuza să mai audă corul minciunilor zilnice, laudele aduse celor mai ordinari dintre noi, marșurile care incită la ură și dezbinare, vor deveni surzii mai buni cetățeni? Dacă gurile vor lepăda cu amărăciune mîncarea puhavă care ne este servită în alternativă cu înfometarea, vor continua să iubească viața doar cei fără gust? Ce fel de lume va fi aceea? Lumea noastră liberă, fără Dumnezeu!
XXI.              

Zbateri confuze de aripi în geana crepusculară a lumii, geană de piatră, niciodată nu știi ce vor aduce: mîngîierea izbăvirii sau distrugerea cea de totdeauna? Zi după zi, suporți tensiunea acestui suspans: ce se va arăta în fereastră? Îngerul morții definitive cu maslu de chin sau cavalerul vieții care vine aducînd roada promisă de cînd chinul era o relicvă nedescoperită?