Toată viața m-am lovit de încăpățînarea reprezentanților literari și muzicali de-a expune publicului speța orfanalității, care scotea în evidență mila pe care trebuie s-o prezentăm ca un salut onorific în anturajul acestui gen de notorietate socială. Au fost mulți autori care au întors clasa pe toate fețele, ajungînd să demonstreze reversul și să oripileze masele de cititori neinformați cu contradicții și extreme ale sociopatiei infracționale. În primul rînd, orice caz diferă de la un context la altul și nu toți orfanii sunt egali între ei...
Ne vom simți mai împliniți, mai statornici și mai vii prin retragerea frustrării datorate pierderilor pe care le înfruntăm, prin diminuarea durerii și înțelegerea destinului ființei cînd vom realiza că, din toate cele dispărute sub ochii noștri, nimic, probabil, nu se pierde spontan. Orice plecare este anunțată prin filoanele permanenței filozofice încă din zorii fenomenului. Ce nu știm despre mecanismul declanșat în clipa apariției? Ce noțiune eternă cunoaștem și ne va surprinde prin stingerea ei fără anunț prealabil?
După miliarde de cuvinte tîrîte în dîra unei crucificări pe care-am crezut-o salvatoare, înnegrind dealurile sfinte cu o colcăială de vietăți incoerente, după ce-am participat la războaie sîngeroase, adîncimi înghețate și pierderi de ingenuitate, după ce ne-am desfăcut în elemente cuantice și fraze îmbrăcate în retorica serioasă a mîntuirii, după ce-am cunoscut emfaza încrederii în sacrificiul celui trimis și apoi, prin extensie, al celor care ne-au precedat, după umilința acceptată cu noblețea nevăzută a martirajului latent al modestiei pe...
Șapte îngeri pe-o ruină fîlfîie din aripi și dau din cap a jale. Ceva comic, totodată, în această reproducere vizuală. Un înger nu poate fi niciodată trist, suntem sclavii toantei noastre interpretări. S-a crezut o vreme că natura reflectă starea de suferință a omului. De ce-ar face-o? Cît de importanți ne credem ca un codru de brazi să-și plece coroanele la pămînt doar pen’ că lui Nihăiță i-a fugit iubita cu poștașu’? Iar apoi, chiar așa să fie, de ce s-ar preta elementele florei la astfel de giumbușlucuri? Nu mai suntem atei în momentele...
Funcțiile microorganismelor care suntem, ordonînd lucruri în afara conștiinței, performînd acțiuni din care nu extragem nici un avantaj direct, îmbrățișează un mister pe care rareori ne vine să-l privim în ochi. E ceva înscris în desenul interior al dezastrului pe care nu-l apreciem care ne face, totuși, să înaintăm, chiar dacă nu ne potrivim cu claritatea destinației. Continui să colecționez discuri cu muzică din vremea adolescenței, ca prin vis, cu un îndemn surd, dar nu neapărat cel al întoarcerii, căci am înțeles deja că nostalgia nu...
