Probabil că trauma de pe urma căreia, alături de alte milioane de ratați ai planetei, am suferit toată viața se trage din lipsa călătoriilor din perioada copilăriei. Părinții mei nu erau prinși în vibrația frămîntărilor excursionale, nici măcar prin aria natală a împrejurimilor. Astfel, în lipsa termenilor de comparație, tendința de fagocitoză a orașului și-a întins umbra în exclusivitate asupra celui care eram și de care mi-a venit greu să mă desprind.

Se pare că una dintre cele mai zăpăcite părți ale adaptării la viața înconjurătoare este racordarea la realitate prin neputința eliminării emoțiilor. E ceva în formula interioară a ființei care-o îndepărtează de ce există fie din cauza opticii pesimiste, fie contrar, din perspectiva optimismului. Pentru moment, să admitem, nu este spartă o breșă majoră în conștiință și trecerea prin existență continuă netulburat, pentru că, după două ore de așteptat în stație, vei observa că tramvaiul nu vine și pace, indiferent ce optică i-ai pregătit. Deci...

Se spune că natura nu face nimic inutil, cu atît mai puțin cu cît teoria evoluționistă îmbrățișată de cei care neagă arta creației primordiale prevede întotdeauna un scop de îmbunătățire a exemplarului actual, al cărui ideal este perfecțiunea în virtutea adaptării. Pînă a ajunge la stagnarea finală, fenomenele decurg într-o singură direcție, controlată de legi pe care nu le înțelegem întocmai. Dar ele se află negreșit acolo, dacă nu dorim ca teoria să cadă în absurd și ridicol. Sub lumina acestei premize, care este rostul tuturor celor care nu...

Există zile de letargică deprimare cînd nu ți se potrivește nimic. Dintr-un soi de prudență superstițioasă, planuri cu stea în frunte nu ți-ai mai făcut de ani de zile, pentru a evita la grămadă ridicolul situațiilor nesigure. Țepene zac și amintirile, ca niște movile pufoase de păsări înghețate. Pe vremuri te primeau cu inima deschisă în cuibul lor însuflețit, gălăgios, îți înșirau cîteva povești cunoscute, te purtau o seamă de rotocoale pe deasupra orașului și-ți reveneai. Acum tot ce mai iese de sub semnul înțepenirii este ticăloșia...

Coșmarul pe care l-am încălzit în alveolele dintre hipotalamus și cortex a reușit să creeze o combinație între cele ce-au fost și cele ce-ar putea fi a doua zi. Cum hoinăream fără nici o preocupare printr-o mahala pe care n-o mai parcursesem de ani buni, doi bărbați m-au acostat în dreptul unei cafenele mărunte de cartier. Erau îmbrăcați la patru ace, tunși cu îngrijită alură și, mai mult decît orice, păreau foarte amabili în aspect. S-a dovedit repede a fi ofițeri de Securitate, cu legitimațiile întinse ca două boturi de cîini bine crescuți...