De unde ni se trag energiile care încă ne mai țin cînd e de așteptat să ne aflăm în pragul colapsului? Practic, din nimic sau prea puțin omenesc. Un cîntec evocator, un miros de mîncare de mult uitată, cîteva înlănțuiri de imagini cinematografice, două, trei nume de prieteni care nu mai sunt, în corelație cu elemente încă active aducînd la lumină fantome proiectate pe pereții peșterii.
Nu lumea ideală a ideilor, cum boscorodea Platon cu pertinență, ci sclipirile reverberate ale propriului trecut, ceva edulcorat. Mijlocirea mijlocirii. E în...
În ultima vreme am devenit tot mai constrîns să cred că există o puternică relație între iubirea care i-o port Liei ce nu mai este și dragostea complexă pentru orașul de odinioară, astfel că dacă aș fi nevoit să aleg doar una ar fi în dauna celeilalte și m-aș simți încurcat. Virtuți și decepții, bucurii și frustrări, cuantificate în proximitatea unei realități de la care m-am revendicat, terminată într-o omogenă solitudine de-a lungul cărei cărări îmi voi petrece ultimele agonii peripatetice. De cîte ori nu ne trezim că suntem alungați din...
Într-un articol despre noul gnosticism, Benjamin Wiker, filozof catolic, autor și profesor universitar, face o serie de afirmații interesante, din rîndul cărora mi-a atras atenția cea despre erezie. Potrivit domniei sale, cauza ereziilor constă în tendința minții umane de a simplifica adevărul cuprins în “misterele divine”. Cum gîndirea lui Dumnezeu funcționează la un nivel complex infinit superior celei umane, cu notabile dificultăți de pătrundere, ereticul traduce și explică ceva ce nu-nțelege într-un limbaj pe care-l crede a stăpîni.
Nu a existat o dezbatere serioasă pe această temă, dar ar fi perfect interesantă să aibă loc. Altfel spus: ce e mai bine? Să mori ceva mai timpuriu, răpus de un accident intempestiv sau de o boală incurabil precipitată, ori să-ți numeri gîndurile de pe jos, senil și dement, în pragul cine știe cărei posibile nenorociri, singur ca un trunchi de copac putred doborît în confuzie imprevizibilă pînă la nebunie și absurd?
Probabil că trauma de pe urma căreia, alături de alte milioane de ratați ai planetei, am suferit toată viața se trage din lipsa călătoriilor din perioada copilăriei. Părinții mei nu erau prinși în vibrația frămîntărilor excursionale, nici măcar prin aria natală a împrejurimilor. Astfel, în lipsa termenilor de comparație, tendința de fagocitoză a orașului și-a întins umbra în exclusivitate asupra celui care eram și de care mi-a venit greu să mă desprind.