Cum de-ai putut să fii și să respiri cu ei, călăii acestui neam, călăii oricărui neam, ca să nu spui că oricum nu meritam altceva, pentru o poziție care uite ce ți-a adus, pentru o faimă în anonimat și o viață terminată cu o sfruntată minciună?

Îmi reproșezi că prețul a fost deficient? Nici nu trebuie să ajungem pînă acolo. Tu, care-ai citit atîta literatură de spionaj britanic, plus pe Vladimir Volkoff, suspendat în prag de paranoia cînd e vorba de conspirații, trădări, uneltiri și jocul aparențelor, cum de nu ți-ai pus o singură clipă întrebarea dacă nu ești cumva ținta unui scenariu vicios care să te încurce-n plăsmuiri? Vezi ce puțin ia?

Destinul unora, măcar pe termen scurt, este previzibil în parametri fără largi variații. A încetat orice activitate poetică în aprilie, moment în care, probabil, ar fi fost cea mai mare nevoie de așa ceva, chiar dacă legătura dintre mîngîierile naturii și emotivitatea umană n-a fost dovedită științific. Nu-și va elibera poporul de sub sclavia mentalității nici cu matematica, nici cu științele naturii, fizica și chimia, astrofizica și filozofia, nu-l va atrage nici cu amintirea unor vremuri fabuloase, pentru că, în primul rînd, n-ar crede că despre ai lui ar fi fost vorba și că, în nici un caz, ar merita.

Măcar amalgamul care-a dăinuit a rămas ancorat într-o modestie laică, fără țintă sau numitor comun, fără caracter ori însușiri distincte, specifice. În pesimismul justițiar în care se lăsa avîntat uneori, firescul său sfîrșit ar fi capturarea lui la o margine de oraș de către cetățeni revoltați, căci, dacă unul nu vrea să se trezească, sperietura din somn îl face mai periculos decît dacă nu ar fi adormit în primul rînd, legarea fedeleș, îmbibarea cu benzină și incendierea spectaculoasă în tîrziul unei seri de vară. Ceva în genul cîinelui ars de un grup vesel de proletari în toate mințile într-o povestire dată la topit de-a lui Monciu-Sudinski.

Cine a fost Dorin Liviu Zaharia? Pentru oamenii cu darul simplității, îmbăiați în banalul și-n concretul de betoane al realismului comunist, chiar și în situații de excepție, D.L.Z. a fost un tînăr cu multiple orientări culturale ieșite din comun, un cîntăreț care a- ncercat să-și găsească originalitatea în izvoarele tradiției populare a românilor, în mitologia care ne-a definit cîndva, pe linia marilor taumaturgi orali și scriptici, cînd tinerii întorceau capetele după modelul rock-ului occidental, iar protocroniștii de partid încă nu ajunseseră să sape la rădăcina culturii noastre ancestrale și revoluționare, care-l premersese pe Nicolae Ceaușescu și gașca lui de zuavi bîlbîiți. Un zărghit, ar spune alții, văzîndu-l înveștmîntat în ia milenară, cu părul vîlvoi și barba vraiște. O apariție cristofanică, plină de misticism și limbaje secrete, care a tîrîit limba română cîteva sute de metri prin forța propriilor versuri. În esență, o apariție culturală apărută din vagul biblic, trecută prin prozele lui Eminescu, personaj secundar al Crailor de Curtea Veche, al povestirilor lui Mircea Eliade și Vasile Voiculescu, dar și al romanelor lui Vinea și Arghezi, umbră tutelară a hagiografiei nu prea fictive Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, de Matei Călinescu, umbră murală în multe scene din Solenoidul cărtărescian. D.L.Z. este o obsesie liturgică, un loc comun, în înțelesul cel mai înalt, al culturii române.

Humus
(Dorin Liviu Zaharia)

Sunt frunze-n palmă, maică mînă,
Mai cît o palmă de pămînt,
Strînse de frig și așternute
Pe plîns, nervură cu nervură,
Ca nervii celor ce mai sunt
Arbori mărunți, la întorsură.

Accelerat după accelerat au trecut pe lîngă tine în deșert, dă drumul la cuvinte să fugă după lumina vagoanelor, poate le vor ajunge din urmă, e-o petrecere care trebuie stricată sau măcar timorată din mers, în depărtare-i așteaptă tunelul blocat în care se vor strivi cu toată încrederea. O altă pierdere, o altă poveste inutilă, cu morală pentru nimeni.

**

Ce putea să mai decadă a decăzut. Nu știi cît de urît a fost un obiect sau o ființă decît după încetarea existenței, pentru motivul că abia atunci ai șansa să vezi dacă pata ce se așterne este mai jos sau mai sus decît chipul precedent. Prin dispariția lui, generalul a lăsat să se vadă că pînă și-n posibilitatea că nimeni nu-i va lua locul situația se va fi compromis pentru totdeauna. Atîta sinuozitate nu putea fi înlocuită fără un preț negativ. Nu era interesat în acesta. Nu era interesat în nimic. Era un străin care încercase o aventură în jungla exotică a unei țări cu care n-avea nimic de-a face, dar din care i se va trage sfîrșitul. Pînă și fratele său își ciopîrțise mult din acest statut prin jumătatea de viață care-l și terminase. Putea să fi rămas un istoric oarecare, pasionat de minciunile trecutului, înșelat ca toți ceilalți de formatul plin de erori al unei pseudoștiințe pe care și-așa nu mulți puneau vreo valoare. Practic, nimeni în mod dezinteresat.