Ascult un cîntec vechi, atît de vechi încît pot spune că-l știu de cînd eram tînăr. Cînd eram tînăr, ani în șir am zidit o realitate aparte din cărămizile puse sub ochi de ce-mi cădea în mînă, inclusiv cîntece. De altfel, întreaga mea generație – a celor cărora le păsa – a trebuit să se mulțumească a cunoaște lumea numai din evocări culturale: muzică, literatură, filme, constatări filozofice, picturi, memorii și fabulații istorice. 
E un fenomen pe care-l observi fără să te forțezi privind apusul de soare. Definiție și succes: asfințitul este acea parte a zilei în care lumina se diminuează rapid, creînd un gol în sorbul căruia pătrunde echipa schimbului de noapte. Sunt două faze absolut contrastante a căror percepție se datorează slavei vizuale. Celelalte senzații nu-și modifică cu nici un chip distribuția – nu vă bateți capul. Nici apa cu focul nu propun o dinamică disruptivă atît de apocaliptică, pentru că pot conviețui în același peisaj, pot fi simultane, chiar adiacente, crescîndu-și una alteia coeficientul de spaimă. Dar nu lumina și întunericul, care-și găsesc obiectivul în slăbiciunea celeilalte, căci ele sunt, în viziunea altui plan, precum viața și moartea, cu deosebirea că frecvența unui ciclu este mai densă decît a celuilalt.

E greu de stabilit dacă prin aceste văi a existat vreodată altceva decît păduri și
izvoare, lacuri, catacombe și iar păduri. Cel mult străbătute de o firavă potecă abia
întrezărită marcînd negoțul între localități la mari distanțe de demult. Dacă sapi pentru
generozitatea unei fîntîni ai șanse să dai de frînturi de obiecte primitive, bucăți de oase
răzlețe, resturi de animale mici și chiar de cort putrezit, care denotă că civilizațiile zonei
s-au oprit în preajma Evului Mediu, oglindind ceva mult mai vetust. Riscul invaziilor
asiatice, ciuma neagră și asprimea climei au stopat frecvent orice soi de ispită, inclusiv
una cedată categoriei psihiatrice. Altfel spus, doar cete de nebuni să se fi oprit din
peregrinarea lor haotică pentru a se stabili în acest niciunde atît de frumos încît nici
hoardele răsăritene nu cutezau să-l deformeze cu prezența lor păduchioasă. Niciodată
nu s-a adunat o ceată atît de mare încît să nu fi fost sfîșiată rapid de haitele de lupi.

L-au înșfăcat în Podu Roș, unde a mai apucat să vadă la lumina albastră a zilei
că l-au îmbarcat într-un autobuz special, Karosa, care asigura cîndva fosta linie 24, de
la Țesătura la Motel, trecînd prin Bucium, aproape că-i venea să le mulțumească pentru
delicatețea amănuntului nostalgic, bălăngănindu-l cu cagula pe cap la fiecare denivelare
de carosabil, năpădit de imagini penibile din trecut, și s-a trezit buimac, douăzeci de
minute mai tîrziu, pe platforma de la Repedea. L-au dat jos, atenți să nu se lovească la
cap sau să-și scrîntească un picior, l-au eliberat din strînsoare, i-au permis dezmorțirea.
Din cauza situației neașteptate, avea lacrimi în ochi. Orașul lui. Atîta efuziune îl
copleșea. A tras aer în piept. Niciodată nu mai fusese atît de singur și atît de însoțit,
totodată! Trebăluiau pe lîngă el excitați ca piticii din basmul Albă ca zăpada. Roboteau
în viteză, bombănind. Nu țineau cu nici un preț să rasolească momentul pentru care
fuseseră cu atîta grijă aleși.

Bă, da ce v-a apucatără să fugiți așa, ca gărgăunii?
Da’ ce, vroiai Săndele, să ne facem ciuciulete?
Că nu ne topeau cîțiva stropi de ploaie muntoasă!
Mi-a udat țigara, Ioane!
Avantajul meu e că sunt subiectiv și nu fumez!
Crezi c-ai să trăiești o sută de ani?
N-o să prindă nici 50, făcu Dorin.