XXII.

De la o odaie la alta mă confrunt cu monștri de catifea și umbră, mulți dintre ei de proveniență culturală, croiți în biblioteca Nanei din camera din spate. Podeaua țipă cînd pășesc, pentru a mă avertiza că următoarea încercare mă pîndește după colț. Sunt alert ca un cavaler pus la intrarea în cetate să păzească virtutea prințesei. Călătoresc, uneori, cîte o zi întreagă, printre fîșii de lumină și mirosuri vechi. Pînă la urmă, toate poveștile se termină cu prințesa ajunsă curvă și prințul bețiv.

Le-am reîntîlnit pe toate, peste ani, într-o zonă din Manhattan, Broadway cu strada a 4-a (Positively the 4th Street - Bob Dylan), cu magazine avînd podele de lemn date cu un derivat închis la culoare și tapete încurcate. Lipseau butoaiele cu măsline și hamsii, calupurile de halva turcească, plăcuțele de turtă dulce și rotocoalele de ghiudem, interzise mai apoi de autorități. Nu puteam contrapune acestei bunăstări decît amintirea paradisului meu pierdut din Sf. Atanasie nr. 13, Iași, nefolositoare în țara nimănui, cu excepția unei brigăzi de răufăcători care-i chinuiau pe proștii satului ca-n pelicula Cei 7 magnifici (copiată după Cei 7 samurai). Acum văd că au vîndut-o unui doctor bogat pe te miri ce.

Labirintul copilăriei mele protejate de mama. Cum au putut? În lumina cărui raționament? Dacă aș fi trăit, le-aș fi dat bani să rezolve renovarea, după ce tot ei n-au fost în stare s-o asigure. Oameni alungați din Paradis pentru că au obosit să-l curețe de buruieni și uscături. L-au vîndut pentru nici un profit. Nu că profitul ar fi justificat tranzacția, dar măcar la nivelul meschinăriei lumești și fără Dumnezeu ar fi generat o explicație. Jarul se aprinde în ochii strămoșilor mei. Flăcări îmi mistuie măruntaiele, mamă, mamă, n-au fost în stare să mă protejeze cu toate că m-am plîns și au lăsat să-mi fie ucis trupul mișelește, iar acum ai mei dragi mi-au vîndut și sufletul pentru un blid ruginit de linte cu insuficiență fiscală!

Hoinăresc haihui ca un desțărat care nici casă nu mai are, nici mormînt, nici cameră de lectură. Mă retrag spre locul de veci al rămășițelor lui Ciabi, care nu m-ar fi lăsat să trec prin nimic din toate astea, dacă ar fi păstrat ceva putere pentru el. Găsesc cîteva umbre fără stăpîn, mă învîrt preocupat ca un cîine ceresc, dar nu mă mai sperii ca pe timpuri. Nimic nu doare mai mult decît demistificarea la care-am fost supus, scumpă mașteră și stele!

Dumnezeu respiră prin mine, îngroziți-vă!

                                                                                                                         XXIII.

Pentru cine vă urmărește viața spirituală, cea virtuală și cea intoxicată, zvîrcolită de frămîntări, nu toate ale dumneavoastră, și regrete, nu întotdeauna posibile, întrevederile cu mine trebuie să pară poienițe de codru des, guri enorme de oxigen, readuceri cu picioarele pe pămînt, utile unui suflet echilibrat, disturbatoare pentru o stare în care plouă cu neîncetate anxietăți. Corelarea cu starea de fapt, așa măruntă cum se prezintă, are meritul de-a vă pune la dispoziție puncte fixe. Veți ști și starea sufletească în care vă aflați în funcție de cum veți recepționa impactul acestor întrevederi...

Deci sunt sănătos dacă-mi place să palavragesc frivolități nealiniate și propoziții lipsite de îndrăzneală cu un general secret, posibil retras, care iese la pescuit de disidenți, dar total nebun dacă-mi manifest bunul simț critic, util și acceptat în orice împrejurare! Pînă și dialectica marxistă ademenea păreri contrare opiniei exprimate!

Marxismul n-a fost o prostie monumentală, cum am auzit atîția că se referă la el. Nu spun că avea părți bune, dar măcar erau pornite din adevăr, da!

Au deformat adevărul chiar și cînd n-aveau intenția!

Nu mă refer la cei care l-au aplicat și mai aveau și intenții!

Cum considerați stricnina ca încercare de alimentare rațională? Pe cei care au inventat-o, pe cei care au aplicat-o, pe cei care au consumat-o. În cantități mici și de scurtă durată, salvează bolnavul de la moarte, să privim fără părtinire, dar în doze sporite, pe porțiuni necumpătate, ceea ce-au făcut comuniștii, este fatală fără cale de întoarcere.

Un rău necesar?

Un rău absolut inutil, de care nu mai suntem capabili să scăpăm. Dimpotrivă, pare a prinde avînt de dilatare în cantități alarmante pentru comuniștii înșiși.

Nu înseamnă asta, oare, că li se prezintă multora ca un cumul de virtuți atrăgătoare care explică succesul de pînă acum?

Succesul de pînă acum a fost un eșec răsunător. Țările blocului, cu URSS în frunte, n-ar fi putut supraviețui fără ajutorul occidentalilor nici măcar un cincinal. De altfel, cînd s-a stabilit că mascarada nu mai are nici un sens și occidentalii au închis toate robinetele, castelele de cărți s-au prăbușit după principiul dominoului în răzmerița unui singur anotimp. Cine-i va ajuta pe toți, cînd America, Franța, Italia, Spania, inclusiv Germania, nu mai zic de convențiile scandinave și din America Latină, vor îmbrățișa cu patos revoluționar calea marxistă a lucrurilor? Rusia poli-falimentară, China înstelată cu un picior pe cărticica roșie și cu unul la fel de răpănos în groapa capitalismului, care n-ar fi ajuns la relativa ei prosperitate fără prostia generoasă a americanilor și a idioților din Europa, sălbăticiile africane, bunăstarea lucie a Indiei, economia fragedă a țărilor arabe, tundra canadiană?

Fiind toate comuniste, țările nu vor mai toca bani pe înarmare, economia mondială va fi planificată după resurse și disponibilități, adevăratul progres radios se va înstăpîni, odată cu pacea generală, pe Pămînt.

Am ajuns să vorbim ca două personaje din creația lui Monciu-Sudinski!

                                                                                                                          **

S-au mai întrevăzut?

O singură dată, pe aeroportul din Stockholm, acum doi ani. Colonelul mă rugase să-l însoțesc spre ultima lui călătorie spre Statele Unite. Monciu a venit să-l vadă și atunci l-am cunoscut și eu. Un personaj absolut banal, fără nici o iritare. Părea chiar calm comparativ cu Colonelul, nervos, probabil, din cauza celor prin care plănuia să treacă. Ne-a și spus:

Prieteni, este pentru ultima oară cînd ne vedem.

Ai de gînd să mori? - l-a întrerupt suedezul.

Ce altceva? Să trec la americani?

Cum vei reuși, dar mai ales de ce?

Îmi voi zbura creierii în w.c.-ul în care colegii mei l-au asasinat pe Culianu. Este singura faptă pe care-o mai pot face în numele unei țări pe care instituția pentru care am lucrat a desființat-o! E un final deznădăjduit de drum fără întoarcere. Am încercat toate scenariile posibile de redresare, nimic nu va funcționa, niciodată. În fond, Monciule, ai înfăptuit același lucru, cu jumate de secol înaintea mea. Care e deosebirea? Mi-am mințit mama, mi-am mințit fratele, prietenii, colegii și toate acestea pentru ce?

Ca să ajungi să mori într-un w.c.?

Meritam ceva mai bun?

Nici măcar vîlvă nu se va face prea mult. Serviciul nostru va mușamaliza problema, identitatea, modul și așa mai departe. Un bătrîn din Est a fost atacat de un drogat ca să-i fure portofelul. Un tragic, regretabil accident, fără pletora de simboluri pe care i-o atîrni de coadă.

O fac pentru mine.

Vei lăsa o mamă îndurerată în urmă și un frate mut de uluială...

Mama este păzită de Alzheimer, iar fratele... tare mult nu va suferi, mai ales cînd va afla ce hram am purtat fără să știe. Tu ce spui?

Vrei aprobarea mea? De la unul care nici nu a mai îndrăznit să respire ceva românesc? Să port gînduri, să scriu, să vorbesc... Am încercat să uit absolut tot acel coșmar de lagăr și acum mă execuți cu ce părere am despre tentativa de sinucidere a unui înalt ofițer de Securitate care simte amarul, după ce a distrus o țară veselă, să-și zboare creierii? Mii de scuze, cu tot respectul, tehnic judecînd, aș putea să întreb ce ți-a luat atît? De ce numai tu? Cît de creștin să fiu pentru a mă lăsa răpus de grija aproapelui în această conjunctură? Colegul tău nu se sinucide? E mai bun sau mai rău decît tine? Va servi patriei mai cu spor? Care patrie? E ridicol! Dansăm ca niște muște bețive în jurul unui cadavru crezînd că gestul nostru infim și infam va produce o schimbare. Dacă tu îți zbori creierii convins că nu se mai poate face nimic, actul pe care te pregătești să-l comiți este atins de nulitate înainte de-a-l concepe. Iar dacă insiști să crezi că va diminua măcar o iotă pierderea lui Culianu, e o blasfemie! Indiferent ce faci, o persoană, două mii, un milion de români, în toată sinceritatea, nu ar produce nici un efect. Cu acestea spuse într-un bar aseptic dintr-o țară neutră, vă doresc consumație plăcută, zbor lin și moarte reușită!

S-a ridicat și a plecat.

                                                                                                                   XXIV.

Unde să fugi de mînia viitoare? Unde să te ascunzi de ora judecății? Da, mă tem de lucruri care nu există! Să admitem că aveți dreptate, dar cu adevărat sunteți convinși că nu vine nimic spre noi? O vom lălăi la infinit fără nici un răspuns? Dacă nu există o autoritate mai înaltă decît cea pe care o reprezentăm, de unde noțiunea de moralitate? De justiție? De onestitate? Sunt ele invențiile animalelor din care ne tragem, ale celor care-am ajuns? Mofturi biologice, rămășițe de imaginație, previziuni de apoplexie? Iar dacă noi, oamenii, am scornit toate aceste efecte ale vieții în comun, ce se întîmplă cu ele acum, cînd ne lepădăm cu distrugătoare furie? De ce s-ar desprinde omul de o avere scumpă lui, pentru care a militat mii de ani? Iar dacă este vorba de daruri venite din afara minții și firii umane, de unde găsește nebunia de-a îndrăzni descotorosirea?

În zilele care-au mai rămas, mulți se vor întreba, pe bună dreptate: care justiție? Am distrus habitatul unei planete miraculoase, singura care, pînă acum, s-a adeverit adecvată să adăpostească viața în grațiile ei - și nu vom plăti pentru asta? Am decăzut în toate domeniile, ne-am propus și am reușit evoluția inversă, am fost ticăloși la infinit cu cei mai buni dintre noi, am curmat toate speranțele nu de mai bine, dar nici măcar de-a păstra moderația așa cum o găsisem – și nu ne va spune nimeni nimic? Am ucis condițiile decenței pentru cei ce ne vor urma – și se vor face toți că nu văd?

Dacă lumea nu-i făcută s-o stăpînești, nu-i făcută s-o iubești, nici măcar să o respecți sau să te bucuri de ea, pentru că ești lovit de scîrba generată de morbul vizual, ce se vor face specimenele care-și vor pierde vederea? O vor iubi ele în locul tău? Dacă urechile vor refuza să mai audă corul minciunilor zilnice, laudele aduse celor mai ordinari dintre noi, marșurile care incită la ură și dezbinare, vor deveni surzii mai buni cetățeni? Dacă gurile vor lepăda cu amărăciune mîncarea puhavă care ne este servită în alternativă cu înfometarea, vor continua să iubească viața doar cei fără gust? Ce fel de lume va fi aceea? Lumea noastră liberă, fără Dumnezeu!
XXI.              

Zbateri confuze de aripi în geana crepusculară a lumii, geană de piatră, niciodată nu știi ce vor aduce: mîngîierea izbăvirii sau distrugerea cea de totdeauna? Zi după zi, suporți tensiunea acestui suspans: ce se va arăta în fereastră? Îngerul morții definitive cu maslu de chin sau cavalerul vieții care vine aducînd roada promisă de cînd chinul era o relicvă nedescoperită?

XIX.

De ce-ai privi moartea unui oraș altfel decît cea a unei ființe dragi?
Un trai al cărui spor de complexitate este diminuat de impresia că nu este mort în totalitatea definiției, ci mai degrabă metaforic. Clădirile importante și-au păstrat forma, unele chiar și funcția, străzile nu și-au schimbat configurația, cîteva au aceleași gropi, formele de relief au rămas neschimbate. Cu ceva noroc, mai poți întîlni persoane de odinioară. Iluzia morții este greu de susținut.

Întotdeauna drumul de la cimitir, cînd claca înmormîntării a fost deja dusă la împlinire, este mai anevoios de parcurs decît mersul împiedicat cu lacrimi în ochi și zîmbete tîmpe pe obraz în urma dricului drapat. Nu știu prin ce lanț de asocieri abătute de la logica firii, cînd te îndrepți spre locul de îngropăciune, cînd dai mers ultimului drum, cel fără de-ntoarcere, fără cusur, un izvor mărunt de iraționale speranțe te chinuie-n adîncurile minții, ca și cum la groapă vei da peste citirea unei dezlegări. Iar acum, la întoarcere, cînd nu mai resimți nici o presiune, afli că lumina decăzută a serii, ploaia filtrată de niciunde, bobocii înfrigurării de toamnă nu înlesnesc sufletului pacea. În măruntaiele îmbibate de silă nutritivă și urme de alcool, alături de durerea lipsei, pe care încă n-o percepi nici pe departe în adevărata ei splendoare întunecată cu firme mișcătoare, se insinuează un soi de iederă a curiozității, care se extinde și pipăie solul, pentru că este primul tău mort, și dă afară din tine, asigurînd unghiul unei noi legături cu realitatea înconjurătoare.

Știți de ce Sudinski ținea așa de mult la Cezar Mititelu?
Erau prieteni...
Mai mult decît atît: Monciu se uita la el ca la un frate mai mic, mai naiv, mai nevinovat și mai neputincios. Și-ar fi dat și viața pentru el. A intrat în greva foamei nu pentru a manifesta o atitudine politică, ci pentru a-l salva biologic pe prietenul său mai tînăr cu un an. Mulți credeau că Mititelu era mai în vîrstă, pentru că avea o figură mai îmbătrînită, mai cătrănită, mai dură. Dar era mai tînăr.
Cum s-a comportat cînd, în 1999, a aflat că Mititelu s-a sinucis?