Probabil că trauma de pe urma căreia, alături de alte milioane de ratați ai planetei, am suferit toată viața se trage din lipsa călătoriilor din perioada copilăriei. Părinții mei nu erau prinși în vibrația frămîntărilor excursionale, nici măcar prin aria natală a împrejurimilor. Astfel, în lipsa termenilor de comparație, tendința de fagocitoză a orașului și-a întins umbra în exclusivitate asupra celui care eram și de care mi-a venit greu să mă desprind.

Se pare că una dintre cele mai zăpăcite părți ale adaptării la viața înconjurătoare este racordarea la realitate prin neputința eliminării emoțiilor. E ceva în formula interioară a ființei care-o îndepărtează de ce există fie din cauza opticii pesimiste, fie contrar, din perspectiva optimismului. Pentru moment, să admitem, nu este spartă o breșă majoră în conștiință și trecerea prin existență continuă netulburat, pentru că, după două ore de așteptat în stație, vei observa că tramvaiul nu vine și pace, indiferent ce optică i-ai pregătit. Deci există o racordare în perspectivă și una care suferă corecții în apropierea adecvării. Dar dacă zi după zi vei trăi o perioadă de ani în convingerea că norii de deasupra capului proiectează pe bolta dimineții speranța unei izbînzi, din prea mult entuziasm, va sosi clipa în care lumina soarelui, cînd va găsi o fisură, te va orbi și te va izbi la pămînt.

Se spune că natura nu face nimic inutil, cu atît mai puțin cu cît teoria evoluționistă îmbrățișată de cei care neagă arta creației primordiale prevede întotdeauna un scop de îmbunătățire a exemplarului actual, al cărui ideal este perfecțiunea în virtutea adaptării. Pînă a ajunge la stagnarea finală, fenomenele decurg într-o singură direcție, controlată de legi pe care nu le înțelegem întocmai. Dar ele se află negreșit acolo, dacă nu dorim ca teoria să cadă în absurd și ridicol. Sub lumina acestei premize, care este rostul tuturor celor care nu fac sens deplin decît în cheia celor aciuiați de partea supranaturalului? Aventurile prin care trecem, bunăoară, și amintirile rămase pentru a da seamă de execuția lor.

Înțeleg că participarea mea la o petrecere organizată de colegii de clasă n-a avut decît menirea să-l formeze pe tînărul de 16 ani, să-i domolească demonii și să-i amîne războaiele. Le sunt recunoscător pentru asta. Dar acum, după jumătate de secol, la ce mai servește ecoul acelor întîmplări? Altfel versificat: dacă aș uita, cui ar aduce amnezia prejudiciu? Care este rolul filtrelor memoriei, dacă nu ajută purificării, nici pe direcția evoluției, nici pe cea a creației? Să fie acest mecanism o eroare a naturii? Excelența unei excepții? Iar dacă există mai multe excepții decît putem noi număra, ce se întîmplă cu inutilitatea improvizațiilor? Istoria a cunoscut scriitori care s-au jucat la modul foarte serios cu importanța memoriei. Borges, unul dintre ei. Speculațiile îl duceau repetat în același loc: personajul nu mai avea certitudinea că-și amintește ceva concret în dauna posibilității ca el însuși să configureze drept amintirea altuia.

Interesant! Există o cale comună pe care circulă ambele variante. Una poartă un rost, cealaltă este inexistentă, deoarece natura, după cum a fost stabilit, nu acceptă lucruri inutile. Nu pentru o perioadă consistentă. Actul memoriei nu ne-a fost permis pentru a ne aduce aminte micii pași ai evoluției la care-am fost supuși în contumacie, admițînd că există așa ceva, ci pentru a ne aminti de Dumnezeu. De unde-am plecat, din ce-am fost compuși, din ce ni s-a promis. Pentru a avea o bază de plecare în determinarea contrastului.

Deși l-am străbătut cu ochii închiși, drumul nostru n-a fost în gol. Aceasta este singura evoluție a omului: nu pe baza numărului sporit de cartilagii sau a capacității craniene, ci pe verticala scării spirituale; nu în forța brațelor, căci este ușor de imaginat amănuntul că maimuțele din care cu atîta rîvnă ne tragem aveau membre mai puternice și maxilare mai pronunțate, ci în finețea mecanismelor gîndirii în căutarea soluțiilor de supraviețuire a cărnii. Ori am cunoscut o exemplară evoluție musculară, ori ne-am îmbunătățit calitatea proiectelor intelectuale, dar nu și una, și alta. Din animalul care-am fost sau care trebuia să ajungem, cum s-a făcut de-am ajuns aici? Nu este aceasta o abatere grosolană? Dacă evoluția ar fi urcat liniar, după cum era preconizată, ar fi fost de așteptat să fi ajuns agili ca felinele, feroci ca rechinii, puternici ca anaconda și iuți ca nevăstuicile, dar n-am dobîndit nici unul dintre aceste utile atribute.

Luată la analizat, se pare că nici predilecția inteligenței nu s-a umplut de infailibilitatea pe care am fi fost îndreptățiți s-o sperăm. Nu numai că omul n-a evoluat în baza cerințelor justificate în vederea dominației corporale, dar nici pe linia demersului spiritual n-am rezolvat vreo scofală. Dacă primul rateu rămîne inexplicabil prin legile implicate în sistem, cel din urmă are șansa clarificării prin natura firii, care este contaminată prin naștere și capătă preferință în biografia fiecărui individ. Pînă la urmă, judecînd în linii generale, vom ajunge împăcați la concluzia că evoluția anatomică și spirituală a omului este, de fapt, o involuție îngrozitoare. Iar teoria evoluționistă, o mare cacealma a minții omului, care crede că le cuprinde pe toate-n înțelegerea sa și trage fîsîieli în aer fără păs.

Există două posibile căi de atac: fie omul a cunoscut o glorie pe care a pierdut-o, fie o va primi cîndva, printr-un salt calitativ care nu are nimic de-a face cu evoluția pașilor mărunți. Dar este greu de tras concluzia că aceasta va veni numai ca un cadou prin nimic meritat. Omul va trebui să se lupte cu toată pocăința de care e capabil pentru a-l obține. Dar nu din poziția de letargie în care se află. O letargie care-i pune într-o lumină nevrednică și pe oamenii de știință, și pe cei de credință. Omul se dovedește un experiment eșuat. Ar fi putut dobîndi grația și nemurirea la masa lui Dumnezeu, a ajuns să se mulțumească cu o sticlă de bere caldă, la o crîșmă duhnitoare din cartier.

Liviu Cangeopol

Există zile de letargică deprimare cînd nu ți se potrivește nimic. Dintr-un soi de prudență superstițioasă, planuri cu stea în frunte nu ți-ai mai făcut de ani de zile, pentru a evita la grămadă ridicolul situațiilor nesigure. Țepene zac și amintirile, ca niște movile pufoase de păsări înghețate. Pe vremuri te primeau cu inima deschisă în cuibul lor însuflețit, gălăgios, îți înșirau cîteva povești cunoscute, te purtau o seamă de rotocoale pe deasupra orașului și-ți reveneai. Acum tot ce mai iese de sub semnul înțepenirii este ticăloșia ființelor umane, amorfă și fără chip, ce se scurge în jur ca o mîzgă lentă și neîndoielnică, sugrumînd asocieri care în alte circumstanțe te-ar fi abătut din calea slăbiciunii chiar și pentru cîteva intermitențe de lumină.

Coșmarul pe care l-am încălzit în alveolele dintre hipotalamus și cortex a reușit să creeze o combinație între cele ce-au fost și cele ce-ar putea fi a doua zi. Cum hoinăream fără nici o preocupare printr-o mahala pe care n-o mai parcursesem de ani buni, doi bărbați m-au acostat în dreptul unei cafenele mărunte de cartier. Erau îmbrăcați la patru ace, tunși cu îngrijită alură și, mai mult decît orice, păreau foarte amabili în aspect. S-a dovedit repede a fi ofițeri de Securitate, cu legitimațiile întinse ca două boturi de cîini bine crescuți, care te puteau mușca în orice clipă.