Omul este un animal convertit la umanitate printr-un cumul de convenții, cunoscut sub denumirea de contract social, o idee generoasă cristalizată în jurul Iluminismului francez. Noțiunea își trage răsuflarea adînc dintr-o lucrare a filozofului Jean-Jacques Rousseau, cu rădăcini în antichitatea romană și elenă, coborînd pînă la Platon, subliniind ideea binelui general și a devenirii umane. Numitul contract reprezintă o înțelegere virtuală între cetățean și un grup de alți cetățeni, organizați în instituții care alcătuiesc statul. E nevoie de cîteva precizări între părți, pentru asigurarea unui compromis lucrativ al delegării: cetățeanul obișnuit renunță la o serie de libertăți maxime pentru a permite statului să mențină pacea socială și bunul mers al lucrurilor, de la principii majore pînă la scuipatul în public ori înjurătura cu adresă. Popoarele avansate pe linia civilizației au îmbrățișat cu entuziasm prevederile conceptului, în timp ce altele s-au folosit de el pentru a-și întări autoritatea în dauna populației. Diferențele de profunzime dintre diferitele nuanțe ale termenului a dus, nu de puține ori, la conflicte.

 Cînd trăiești în teritoriul nezbuciumat al siguranței care se-mplinește odată cu-nserarea, nici nu percepi binecuvîntarea care animă lucrurile, pentru că așa consideri că trebuie să fie. În lipsa celor mari, te apleci asupra celor mici, așa cum în vremea liniștii trebuie să te-nfiori la gîndul furtunii care nu se mai ivește. Nu judeca lumea prin prisma faptului că vezi lumina ultimului vagon după ce trenul a trecut. O singură epopee relaxată cu un fior deșelat în raza acestui concept de miraculoasă întîmplare de prea puțini apreciat: relația dintre gustul anumitor preparate culinare și momentul conceperii în anumite părți ale zilei. O mîncărică de pui cu smîntînă și conopidă, la orele glorioase ale dimineții, aducîndu-ți pe ecranul memoriei una dintre primele zile de la grădinița de copii. Un borș greu, cu ciuperci, fasole și tăiței, la ora prînzului, în gazdă la o măicuță din Văratec. O friptură eliberată în sos de vin la orele patru ale după-amiezii petrecute într-un restaurant luxos din București. O supă de piept de pasăre cînd lumina înserării se apleacă peste nucul din spatele casei. O tocană din gutui și carne de vită, gătită de mama, în miezul orologic al nopții.

Știa că iubita lui nu mai avea mult de trăit. A fost inventat un chin mai mare în dezechilibrul celor cunoscute și al celorlalte? Măcar dacă n-ai ști! De ce caută omul să afle cît mai multe? Chiar dacă află, îi va ajuta? Disputa se duce și în acest punct. Nu, își caută doar pricină de mai multă suferință! O, cît de bune sunt uitarea și nepăsarea, insolvența și neființa! Stai în magma necreată și nu cunoști decepția, indiferent cine-ți sunt părinții, locurile natale, țintele milei de care dispui. Suferi pentru că exiști, dar și pentru că gîndești! Măcar dacă ai avea abilitatea s-o faci pînă la capăt! Gîndești într-un țarc căruia nu-i întrezărești gardul, înconjurat de confuzii și aproximări.

Există opinii potrivit cărora întunericul ascunde cîteva rosturi de căpătîi, cel mai apreciabil fiind prilejul de-a-nlesni răului să se redreseze-n lume. Dintre toate, se pare că magiștrii războiului sunt cei mai îndatorați de această conjunctură de caracteristici. Lumea nu putea fi construită fără echilibrul nocturn, dar Creația, mă refer la fața ei umană, făcuse înțelegerea să nu scape nici o speculație de pe deal. Nu numai că n-a fost capabilă, dar unii au și profitat. Nu o dată – de zeci, de sute, de mii, de zeci de mii de ori. Dacă oamenii au făcut un exces de care vor da cu adevărat socoteală, este pentru că au organizat prea multe războaie.

Există opinii – printre care și a celui mai bogat om de pe planetă, Elon Musk, pînă nu va da și el faliment naibii - potrivit cărora existența noastră este posibil să fie înscrisă în traiectoria unui univers deja încheiat, în care eroii reprezintă personaje într-un joc video conceput de o civilizație avansată. Aud tîmpenia asta cu civilizația avansată de zeci de ani și sunt despre ea de zece ori mai puține dovezi decît despre Dumnezeu, care, în mintea acelorași tăuni, cu certitudine maximă nu există, dacă n-o fi o conspirație gigantică pentru a o ține ferită de ochii noștri.