Anul acesta, de 1 Aprilie, aveam de gând să realizez o ediție specială a bucățelei de emisiune pe care o susțin la un binecunoscut post de televiziune. Vorbisem încă din februarie cu producătorii, teoretic aveam o echipă de filmare la dispoziție, găsisem un subiect „hot”(nu vi-l spun, poate îl fac la anul!) și trepidam în așteptarea momentului.

Numai că, sub presiunea pandemiei, s-a instituit starea de urgență și proiectul meu a fost anulat de la sine. Am fost atât de dezamăgit încât am hotărât că în „20-20” voi declara că în fiecare zi este... 1 Aprilie și că nimic nu mă va mai mira anul acesta (...și, poate, la anul?!?).
Asta mi-a reamintit un top al celor mai celebre păcăleli mediatice.

Dintr-un bazar sentimental Stau singură în Locantă și brodez amintirea unor vremuri nu chiar atât de îndepărtate precum par ele acum, când, sub apăsarea vremelnicei dar și neașteptatei năpaste, timpul pare să-și schimbe de la o zi la alta cuprinderea. Unde-s clipele de aur pe care le-am trăit cu putere pătimașă vreme de aproape trei decenii, ieșind pe scena Jariștei seară de seară? Unde s-au dus, când au apus anii de sus ai gloriei lor? Unde s-au ascuns lăutarii de mătase, de ce au tăcut scripcile și alămurile, cum de nu se mai aud dulcile isonuri de mai ieri?

Unde-i cadrilul nocturn al ospătarilor cu livrele vișinii repetând la nesfârșit ritualurile ospitalității din unicul cabaret culinar? Unde-s tipsiile încărcate de bucate aromitoare, unde-s carafele pântecoase pline de damfuri pătrunzătoare? Unde-s gentilomii galantoni și demoazelele strălucitoare care zâmbeau delicat dar cu subînțeles atunci când le istoriseam poveștile levantine sau le tâlcuiam vorbe înțelepte?

1813-2020, nimic nu s-a schimbat – am rămas același popor plin de viață!!! Nu vreau să fiu lupul moralist dar recenta petrecere din Herăstrău din prima noapte de relaxare de după Starea de Urgență mi-a reamintit câteva rânduri dintr-un volum din seria „Secretele Bucureștilor”, intitulată Marile calamități din istoria orașului - Cutremure, incendii, inundații, epidemii.
„ După o vreme, boala a început a se domoli şi lumea s-a întors treptat în oraş. Acei care se regăseau vii, se îmbrăţişau, dădeau o lacrimă celor pierduţi pe câmpia de la Dudeşti şi porneau cu viaţa înainte, uitând suferinţele, însetaţi de plăceri. Totdeauna, după o epidemie sau un război, oamenii caută a-şi recăpăta bucuria, căci viaţa devine mai lesne, iar averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri, după moartea fraţilor şi a surorilor cu care ar fi avut de împărţit averea părintească, dacă aceia ar fi trăit. Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftineşte pâinea!” – exclamă Ion Ghica, deşi această „cruzime balcanică” ascunde un adevăr universal..."

(fragmente dintr-un interviu publicat cu aproape două decenii în urmă într-o revistă a crescătorilor de Iepurași; din nostalgie, am păstrat grafia originală, cu „î” din „i”, „sînt” etc...)

Cum sînt femeile din Deltă?

Toate sînt blonde, cu foarte puţine excepţii. Toate sînt foarte directe, foarte carnale. Femeile de care m-am îndrăgostit în Deltă au fost întotdeauna devotate. Femeia din Deltă poartă în ea un mesaj mai vechi decît femeia de pe continent, ea este supusa bărbatului îşi deschide condiţia pe ideea asta: supuşenia, devotamentul faţă de bărbat. De aici tot ce urmează şi tot ce se construieşte. Mai mult decît atît, e o frumuseţe simplă şi foarte gingaşă, în ciuda aparenţelor.

(fragmente dintr-un interviu publicat cu aproape două decenii în urmă într-o revistă a crescătorilor de Iepurași; din nostalgie, am păstrat grafia originală, cu „î” din „i”, „sînt” etc...)

Femeia este interzisă în bucătărie?

Nici pe departe. Are roluri complexe în bucătărie. În cazul meu, de exemplu, femeia este o asistentă, un spectator, un auxiliar. În perioadele cînd filmez, pregătesc capodopera, ele sau ea mă ajută. Dar mă şi hrăneşte. Sînt perioade îndelungate în care nu am nici un chef să pun mîna pe vreo furculiţă altfel decît s-o bag în gură şi atunci găteşte şi mă hrăneşte, sumar şi în spiritul vremii.