Expoziția Pallady 150 nu și-a închis porțile, așa cum era prevăzut în proiectul inițial. Nu are decât să ne ne bucure. Ca și venirea primăverii, ca și aceste zile cu soare și natura recăpătând culoare și punând în evidență formele care au generat atâtea polemici între artiști. Că tot pritocim în jurul gâlcevilor iscate, mai mult sau mai puțin reale, între Matisse și Pallady. Buni și vechi prieteni, fiecare cu destinul lui, dincolo de ce ar fi zis Zambaccian și apoi s-a tot croșetat – că e așa sau mai altfel. Expoziția dedicată lui Pallady din aceste ultime luni resuscită interesul marelui  public pentru artă în general și, de ce nu, am spera cu iluzii multe și naivitate, curiozitatea specialiștilor. Câți mai avem, câți mai sunt dispuși să se înhame la proiecte de cursă lungă. De a-l redescoperi și redefini pe un artist, rău /încă nu bine cunoscut, studiat și valorificat de cultura română în ansamblul ei. Dincolo de pasiunile naționale – avem poet (Eminescu), muzician (Enescu), pictor (eventual, Grigorescu), sportiv (Nadia Comăneci/Hagi) – dincoace de bursa valorilor și jocurile internaționale care se fac și tot desfac în această lume globalizată. Se pot modifica aceste ierarhii, desigur, arbitrare și convenționale – știm bine relativitatea Premiului Nobel –, opera lui Pallady – uriașă, consistentă și încă nu în totalitatea ei clasificată/studiată – ne oferă un imens șantier. Pentru varia reflecții și multiple decizii pe care autoritățile și elitele culturale ar putea să le pună în practică. Și să le valorifice. Pe termen mediu și lung. Ca să ce? Ca să arătăm lumii un mare artist. Theodor Pallady. Un prim pas – ar fi de inventariat un întreg patrimoniu Pallady, în țară și peste hotare. Singurul artist român care beneficiază de o atenție total asumată ar fi Ion Andreescu. Prin osârdia, devotamentul și răbdarea lui Radu Bogdan de a duce până la capăt o astfel de întreprindere. Echivalentul unor Opere complete din literatură, unde, cât de cât, stăm  ceva mai bine decât în artele plastice sau muzică. S-ar putea spune că se cam știe ce și cum despre opera și viața fiecărui artist român. Nici pomeneală. Cine ar fi crezut că pot apărea noi și uriașe surprize. Am trăit sub semnul uluielii aflând – cu totul întâmplător – de cele 48 de lucrări ale lui Pallady aflate în patrimoniul unei biserici românești din la Ohio, Cleveland, USA. Exemplele se pot multiplica, un  Nud se află în posesia Bibliotecii Române din Freiburg, plus alte trei lucrări identificate în Elveția. La nivelul patrimoniului românesc, pe lângă listele oficiale, există un lung șir de lucrări care – unele mai bine, altele mai rău sau deloc – sunt pitite în diverse muzee din țară. Lista lor e lungă, dar nu incomensurabilă. Ce este expus și ce zace prin depozite. (Până anul trecut, colecția Garabet Avachian – azi aflată în custodia Muzeului Colecțiilor – expunea 13 lucrări de TP, de anul trecut sunt expuse 39, într-o singură sală. Și am aflat, la o simplă căutare pe net, că ar mai fi încă pe atâtea în depozit, aduse din vechea locație a colecției din str. Cihoschi, lângă ASE. Am apucat să o vizităm înainte de 1977, când toate colecțiile private au fost desființate și s-a creat , în doar câteva săptămâni, uriașul colhoz muzeal de pe Calea Victoriei. Dacă muzeul și colecția Zambaccian au revenit în matca lor, colecția/ muzeul/locuința  profesorului G. Oprescu – aflate în patrimoniul Academiei Române – sunt într-o situație ingrată. Cel puțin. Cu toate că acolo avem singurul desen de Van Gogh din România. Și că tot veni vorba, singura lucrare de Cezanne din România – un „Cap de fetiță” – de la Zambaccian e expediată, în urma deselor repoziționări (nu întotdeauna fericite) într-o cămăruță de la etajul muzeului. Ca și celelalte lucrări de școală franceză – nume grele, precum Matisse, Utrillo, Monet, Bonnard, Renoir, Picasso, Delacroix, 15 cu totul, ele ar putea reveni în așa numita cameră franceză, așa cum o proiectase generosul proprietar. (E păcat că nu se face promovare și pentru aceste piese unicat în România.) Revenind la Pallady, un catalogue raisonné – adică un inventar general complet și fără fisuri – ar fi absolut necesar. Ca și în  cazul celorlalți artiști români. Așa cum ar fi necesare și albume bine articulate și cataloage extinse cu pictura și, mai ales, grafica lui TP. Enormă cantitativ și oferind un uriaș potențial de studii și interpretări. De cercetat și zona de falsuri. Mereu s-a vorbit și se vorbește de numeroasele falsuri care circulă, dar nu s-a făcut nimic concret. Falsurile există, provoacă discuții pe piața artei, dar nu au fost  devoalate și asumate, atât de casele de licitații, cât și de proprietari. Apoi, cel puțin în cazul lui Pallady, ar fi de studiat colecțiile dispărute în incendii/ bombardamente, precum cele ale lui Kalinderu și Lazăr Munteanu. Sute de piese, dacă ne vine să credem (bonomul magistrat, Lăscărică, pentru amici, mare colecționar și mâncău, care-l exaspera pe frugalul artist, bunul prieten altminteri TP, care l-a desenat de multe ori în varia ipostaze mai mult caragialiene decât cehoviene.) Repetăm, enorm de mult spațiu de cercetare și multiple comentarii ale acestui univers uman care populează grafica lui TP. Dacă la o pictură se chinuia zile întregi să-și aranjeze o natură moartă – avem mărturii directe – ca apoi s-o picteze în câteva ore, schițele sunt rezultatul unui zvâcnet, unui impuls, curiozități pe care ochiul artistului îl transmitea mâinii care surprindea la iuțeală orice. Am văzut, cu prilejul acestei expoziții, numeroase desene ce au fost expuse pentru prima dată. Oameni în diverse ipostaze, frânturi de peisaj, urban, rustic, bucolic sau marin, străzi, case vechi, parcuri și frânturi de București sau de Franță, ba chiar și simple dobitoace. O vacă leneșă, un cal jigărit sau un cățel. Oamenii devin peisaje, peisajele se însuflețesc cu comentariile lui TP. Tandru amicale sau ironice. Și am mai găsit un desen care ne-a impresionat. Lettre d’amour se numește un desen din colecția Băncii Comerciale Române (pe lângă alte două naturi moarte, picturi  ajunse în patrimoniul băncii, una provenită dintr-o colecție, Busuioc, de care nu știam nimic, cealaltă dăruită de artist pictorului Ion Țuculescu – puțin cunoscute, există însă un frumos album, apărut la Ed. Antet, 2002, de unde am preluat imaginile), în care o doamnă de o anumită vârstă, aflată la o masă de local, cu pălăriuță pe cap, pahar și pocal de vin pe jumătate pline, scrie ceva de zor, pe o masă. Laviu, desen colorat, o șarjă, desigur, dar plină de tandră ironie, am spune noi, evitând acuzele de cinism, nasul pe sus și elitism cu care, uneori, e judecat sever și nedrept, dincolo de capriciile reale, Pallady. Că nu iubește oamenii. Nici pomeneală. Și Caragiale ironiza lumea din jur, dar știm bine acel strigăt, Eu vă iubesc, mă! Un alt desen faimos, cel puțin pentru noi. care l-am reținut, prezintă a pereche de burjui, care înfulecă la o masă de restaurant, și autorul schiței se întreabă, evident, ironic, Was ist potroace? Exemplele se pot multiplica, un întreg univers uman își așteaptă descoperirea și redefinirea lui artistică. Altă pistă de cercetare ar fi urmărirea traseelor lucrărilor lui TP din colecțiile care s-au destrămat. Că e vorba de Bogdan-Pitești, Simu, ing. Laserson, dr. Aronovici, dr. Moșescu sau dr. Banu, și de dat de urma lucrărilor.  Multe lucrări și-au schimbat secolul deja încheiat proprietarii. Alte lucrări încă stau bine pitite prin colecții private din țară, nu toate au ajuns să devină publice, precum cele ale dr. Chiricuță, de la Bârlad, sau a dr. Vintilă, de la Topalu, jud. Constanța. Absolut minunate ambele, și nu doar pentru patrimoniul Pallady. Putem ajunge și la colecția de la Academia Română – 26 de uleiuri, 1.800 de lucrări la Cabinetul de stampe! – și la piesele – Dumnezeu știe câte și pe unde or fi! – din patrimoniul RAPPS, despre care nu se vorbește deloc. Ar mai fi și numeroasele colecții private de azi, plus cele ale unor moștenitori, mai mult sau mai puțin cunoscuți (Zdrobiș, Vasile Parizescu, A.E. Baconsky, Lili Grigorescu, Radu Petrescu, Aurel Rău –poetul de la Cluj e și el posesor de Pallady –, dincolo de noile colecții ale unor nume grele din politica românească, fără să se știe cu exactitate ceea ce conțin/posedă etc.). Dar colecția de la Cleveland ar trece însă pe locul întâi în materie de interes public.

Ce facem cu acest uriaș patrimoniu?

Deci. O neașteptată cvadruplă expoziție Pallady 150 și-a închis recent (parțial) porțile. Deschisă publicului amator de artă (și de mondenități, de ce nu…) între 1 decembrie 2021 și 3 aprilie 2022, nu avem date concrete dacă a fost sau nu un succes de proporții, cum am fi sperat să fie. Dar și așa nu avem motive să nu ne bucurăm. După numărul de bilete vândute – peste 13.000, apud organizatori –, după urmele lăsate de comentatorii de artă sau după impresia ochiometrică (sic!) – coadă la intrare și buluceală la ieșire, cum ne-a fost dat nouă să observăm cu gura căscată la o retrospectivă Modigliani la Jewish Museum – publicul șerpuia pe lungimea a patru cvartale (blocuri, cum spun americanii) la New York – încercăm să avansăm ideea că, păstrând proporțiile, a fost un succes. Și e bine că trei din cele patru secvențe expoziționale au rămas deschise și la îndemâna unui public care are ocazia să descopere/deguste pe viu, opera unui, repetăm, mare artist. E foarte bine că o astfel de resuscitare a interesului, cum-necum, pentru opera și viața a lui Pallady are/a avut loc. Până a intra în alte detalii legate de opera și viața lui TP, am vrea să clarificăm, pe cât posibil, un aspect gingaș care-și face loc discret în contemporaneitate. Nedumeriri discrete rămase în suspans, ba apar și chiar acuze nu foarte voalate. Ceea ce este și nedrept și, mai ales, neadevărat. A fost Theodor Pallady un profitor al regimului comunist, instaurat, cătinel, după 23 august 1944 și viguros împlinit după 31 decembrie 1947? A făcut Theodor Pallady concesii regimului comunist și regimului de ocupație sovietică pentru a putea supraviețuii, trăi și lucra, medita și plimba în voie într-o lume copleșită de noile rigori și imperative ideologice? A fost Theodor Pallady un sprijinitor al noului regim, beneficiind, cu puțin înainte de moarte și în condiții de degradare severă a sănătății, de obținerea titlului de Maestru Emerit al Artei (implicit o pensie, el neavând altfel niciun fel de venit în afara unor vânzări ale propriilor lucrări sau ajutoare – neașteptate, deseori – din partea unor prieteni, ca să nu moară de foame etc.) și de două expoziții, de mare anvergură – în Parcul I. V. Stalin, la acea dată, Herăstrău, mai pe limba noastră – și la Muzeul de Artă al Republicii – care-i recunoșteau opera și prestigiul. Meritat, altminteri, dar care, conform canoanelor epocii, nu era pe linie. Găsim răspunsul la insinuările care apar chiar și din partea unor distinși comentatori de azi, atât în notele – puține, răzlețe, dar sugestive – adunate cu grijă de dna. Dana Crișan, care i-a publicat lui TP nu doar jurnalul – vorba vine, note disparate și corespondența – din 1941, ci și fel de fel de foi răzlețe. O uriașă sursă de informații și subtile comentarii din partea unui cercetător studios și răbduriu în a pune cap la cap diverse date. Este vorba de volumul „Pallady scriind. Jurnale. Scrisori. Însemnări”(Editura Compania 2009, ediție îngrijită de Dana Crișan, cu o prefață – „Între Pallady de muzeu și Pallady cel viu” de neocolit pentru cei care vor să înțeleagă în profunzime destinul și opera unui artist, nu să-i găsească nod în papura unei biografii care a fost dusă în spate cu demnitate și orgoliu. Din lucrarea Danei Crișan se pot extrage fel de fel de mărturii, sub toate aspectele, în lipsa unei alte biografii extinse, care să cuprindă și materialul scriptural rămas de la Theodor Pallady. De altfel bibliografia Pallady nu este prea vastă, doar câteva studii – începând cu Ionel Jianu și Zambaccian, trecând prin Raoul Șerban și Anatol Mândrescu, și ajungând, mai aproape de noi, la cele ale lui Mihai Ispir – aș spune cel mai consistent – și Pavel Șușară, dau măsura cât de cât reală a valorii lui TP. Nu vrem să insistăm aici și acum, vrem doar să atragem atenția asupra unor nefondate suspiciuni și strâmbe la adresa unui om care, fără să creadă în Dumnezeu, a contat mereu, fidel, propriei conștiințe. „1 ianuarie 1948. Culcat… Sciatică! Ninge… Totul e alb… Încerc să mă scol, în pofida durerilor, care uneori, mă fac să țip… și să înjur! În ajun, un suflet caritabil mi-a trimis (cu urări de Anul Nou) brânză și mere… Voi avea deci ce să rumeg…” Și tot așa. Cu altă ocazie, nu știu cine – colegi de breaslă mai tineri – îi aduc niște fasole, și maestrul se pune pe mâncat fără să-i invite și pe cei doi. Oricum se alimenta extrem de frugal, fiind vegetarian. Etc. Nici pomeneală să ajungem la concluzia că frecventa vreo cantină populară – le-am apucat și noi când eram copii – și avem imagini cu oameni necăjiți care se duceau cu sufertașul să duca de-ale gurii la casele lor. Una peste alta, Pallady a suferit rigorile unui regim care l-a tolerat și, având o vârstă înaintată – 80 de ani, acum 70 de ani, era o raritate, acum e deja un loc comun – a fost și menajat/protejat de unii dintre cei care aveau legături cu noul regim. Și erau și mari admiratori ai lui TP. Doctorul Mircea Iliescu – vrednic colecționar de artă, printre altele –, nu doar l-a îngrijit pe Pallady. La fel și colecționarul K.H. Zambaccian, care era în bune relații cu regimul, mai ales după ce donase – de voie, de nevoie – minunata lui colecție, îl frecventa și îl sprijinea, sub toate formele, pe Pallady. Nu în ultimul rând criticul de artă H. Blazian – care i-a și scos o mică monografie –, idem Adina Nanu, care îl punea pe Pallady într-o lumină favorabilă regimului (criticul, redactor la Radio, fiind un vechi admirator al lui TP), ca și Petru Comarnescu sau Jules Perahim. Știm bine ce însemna o demascare, de cum a avut parte Arghezi, sau o protecție discretă, de care s-a bucurat G. Bacovia. Doar câteva propoziții și erau de ajuns ca să fii trecut dintr-o categorie de artiști devotați patriei, poporului și umanității într-o altă tabără ostilă. Și s-o iei pe coajă, cum s-a întâmplat cu atâția artiști/muzicieni/scriitori. E complet fals să judecăm evenimentele din epoca stalinismului gregar prin fandoselile și falsele hipercriterii etice de astăzi. Pallady nu a plecat la Paris – cum i se impută acum – pentru că el nu intrase în PCR, ca Iser, în 1945, și care devenea, după ani de interdicție și necazuri antisemite impuse de regimul antonescian, un om tolerat de regim. Permițându-i-se să călătorească în SUA și să participe la diverse expoziții. Nu-i putem reproșa lui Iser aderarea lui la PCR, dar nici nu se poate accepta ideea că Pallady a făcut concesii regimului comunist. Ba găsim și diferite ironii la adresa amicilor. Ci-gît Catargi/hier Boier/aujourd’hui/Lascar russe/à Arlus/Dans les bras/des Russes, găsim pe dosul unei file răzlețe din 24.6.1948. Aflăm și de existența unui portret al lui Stalin, evident făcut nu după modelul aflat la modă. Alții au făcut pușcărie pentru mult mai puțin. Închidem această paranteză, nedorită, dar care ar merita dezvoltată de vreun june studios, și cu un gust amar, concluzionând simplu și sec: necredinciosul de-o viață – Nu cred decât în propria mea conștiință – și mereu neîncrezătorul în cele trecătoare nu a făcut nici o concesie regimului comunist în care i-a fost dat să-și ducă zilele în ultimii săi zece ani de existență. Mai mult sau mai puțin zbuciumată.

Revenind la expoziția Pallady150 – care a resuscitat multe glose și paranteze în jurul operei lui Theodor Pallady –, să punctăm faptul că a fost/încă mai este/ binevenită. Pentru că a atras atenția, atât cât a fost posibil, în vremuri de pandemie – și cu mijloace financiare precare, țara luptă și baba se piaptănă, nu? – sau de cumplit război la porțile cetății – asupra unui artist căruia statul român ar putea, dacă și-ar propune, fără să aibă și obligația, să îl promoveze pe o altă orbită a interesului internațional. Nu e neapărat un subiect de vrajbă între intelectualii noștri – că de ce acela și nu celălalt, veșnice și interminabile gâlcevi din care nu ne alegem cu nimic – și oficialii noștri, ci de o viziune mai largă și cuprinzătoare a culturii române în lumea contemporană. Pallady are toate calitățile și o uriașă operă de promovat și pus pe orbite internaționale. Cine se gândea în anii ′50, când regimul comunist de la București refuza donația lui Brâncuși către statul român (ei, da, și acad. G. Călinescu și acad. K.H. Zambaccian au făcut mutre și nu au fost de acord ca lucrările decadente ale lui Brâncuși să ajungă în patrimoniul românesc etc), că peste ani vor avea acele fabuloase expoziții Brâncuși de la Tate Gallery și Solomon Guggenheim Museum din New York. Aceasta din urmă, întinsă pe spirala de patru etaje și presărată cu lucrări refuzate de regimul comunist ? De ce nu s-a produce acest declic și în cazul lui Pallady? Cine va juca rolul esențial al lui Theophile Burger Thore, în cazul lui Vermeer sau al lui Felix Mendelssohn Bartoldy în situații deja notorii? (Credeam că am descoperit o bună comparație, nici pomeneală, o avansa N. Argintescu-Amza, în aceeași termeni, într-un mic studiu dedicat lui Vermeer – din 1967!). Stăm cu albume Pallady, Cezanne și Matisse în față. Pritocim în jurul celor văzute prin expozițiile din București. Răsfoim albumele și. prin propria memorie, citim câte ceva alene, avansăm supoziții, facem comparații, asamblăm gânduri îndrăznețe prin timp și spațiu, presupunând că orice e posibil. Așa cum proceda și făcea Pallady cu albumele realizate de el cu propriile lucrări în anii 50. În serile fără televizor din casa pictorului H.H. Catargi, care-i oferise găzduire în locuința lui din Piața Dorobanți nr. 1. ( Mai ținem minte că piața se numea în acei ani Kuibîșev, după denumirea unei uriașe hidrocentrale din Siberia?) Un astfel de album este expus și la expoziția de la Muzeul Colecțiilor. Ca și câteva obiecte personale ale lui Pallady, un baston – avea mai multe –, o umbrelă, un uriaș ceas de buzunar, expuse într-o vitrină care pare o natură statică. Emoții? De ce nu. Ce s-ar mai putea face? Primul pas de făcut până la a reuși expoziția Cezanne-Pallady-Matisse – din 2071, care, ipotetic, ar trebui să-l relanseze pe orbita europeană –, ar fi realizarea unui catalog raisonné, pentru a avea o imagine asupra întregii opere. O întreprindere uriașă. Deja începută de un june istoric de artă român – am aflat în aceste zile că pregătește și o teză de doctorat despre opera lui TP, dacă informația e corectă –, care ar merita susținut de autoritățile române, dar și de un grup de inițiativă/sprijin al acestui bicefal proiect. Catalog raisonné și o expoziție Pallady2071. București-Paris-New York. Nimic nu ar părea imposibil. Iar moștenirea – uriașă, în cazul lui TP – susține la greu o astfel de întreprindere culturală. Și politică, de ce nu, știm bine câștigul de imagine internațională produs de numele – și valorificarea operelor – lui George Enescu și Constantin Brâncuși. Vom muri și vom vedea. Era o vorbă a hâtrului prozator și eseist, Paul Georgescu, proletcultist la un moment dat, apoi s-a sucit. Băiat isteț a fost și a rămas. Nu e exclus să fi avut și el vreun Pallady.

Frumoasa Paula Iliescu, din Corabia, reconvertită în „Pola Illéry” la Paris, nu este singura actriță româncă (sau cu origini certe în România) care a strălucit, în epoca de pionierat a cinematografiei, în filmele mute produse în Occident. Mai mult, au fost și actori români (bărbați!) care au reușit performanțe similare.

Astfel, Genica (Ioana) Athanasiou (3 ianuarie 1897, București - 13 iulie 1966, Lagny-sur-Marne) a fost o actriță de film româno-franceză, care a apărut pe afișele mai multor pelicule - mute dar și cu sonor - începând cu Le  Comte Kostia (1925), Eroare (1928), Colomba (1933), Don Quijote (1933) și încheind, în 1954, cu o versiune la Contele de Monte Cristo, în regia lui Robert Vernay, cu marii actori Paolo Stoppa și Jean Marais (în rolul lui Edmond Dantes). Genica Athanasiou a trăit o poveste de dragoste cu marele om de teatru Antonin Artaud.

Citește mai departe...