Plouă. Dorinţă împlinită. Când eram mică, muzica ploilor era mereu alta. Acum, crescând, toate ploile seamănă între ele, au acelaşi bass, acelaşi amplificator, cu voice off identic, cu backingvocals sustras de griji, şi de fiecare dată aceeaşi cadenţă. Poeţii ploilor seamănă între ei, conduşi de aceleaşi temeri.

Când eram mică, ascultam ploile cu teama de a nu strivi concertul, cu teama de a nu pierde momentul în cutiile de carton ale uitării. În copilărie, eu şi mama ascultam ploaia. Şi muzica de la radio. Mamei îi plăcea muzica artiştilor francezi. De multe ori, după ce ascultam la radio dedicaţiile muzicale, îmi
imaginam cum picăturile de ploaie tresar precum mâinile unui mare pianist. Fereastra mea era pe-atunci atotputernică, era însăşi scena pe care se derula monologul ploilor. Mai mult, era ecranul pe care se derula filmul străzilor. Maşinile care opreau în dreptul ferestrei noastre lăsau mai mereu o odihnitoare umbră, o misterioasă dâră de lumină, un întrebător destin, un neînţeles timp.

Grăbiți, au ajuns exact la ora deschiderii. Au cumpărat biletele pentru intrare și cu gențile grele pe umeri au pășit înclinat și atent pe parchetul din lemn masiv care scârțâia sub tălpi, în sălile înalte ale muzeului de artă.

Colegul lui și-a lăsat geanta jos, chiar în fața tabloului indicat de profesor. Și apoi a scos un caiet și un stilou.

- Ce faci? l-a întrebat în șoaptă, chiar dacă acolo nu mai era nimeni.
- Încep să scriu... ca să nu uit până acasă, a primit răspunsul tot în șoaptă.

Mi-e sufletul zidit înlăuntru-i din îndrăzneala de a răscoli pământul în căutarea talismanului iubirii și al
vieții fără de moarte, gata să-ndure.
Am trăit mai ieri, precum un vajnic cavaler rătăcitor, freamătul străbaterii deşertului suferințelor,
dezamăgirilor, primejdiilor, descurajării... Deodat', îi taie calea, când se lasă înnoptarea, oaza...
Din umbrele-i decăzute, răsare o mână-ntinsă ce-l îmbie cu o strachină de ciorbă fierbinte.
Primind ofranda, degetele rătăcitoare ating fără de voie, în jurul căldurii odihnitoare a vasului prietenos,
degetele gazdei, într-o nemărturisită mulţumire.

Contează oare faptul că m-am născut către finalul Galaxiei Gutenberg și pe la începutul perioadei Războiului Rece?

Erau anii de viață pe cartelă, de intimitate pe vinil, de sobrietate și de hârtie, când tragediile războiului și ale invaziei bolșevice marcaseră istoria fiecărei familii de români. Muzica bună era în rații mici și pe furate. Ca și pâinea. Led Zeppelin și Pink Floyd sau Peter Hammill ori Peter Gabriel, lângă o felie mare de pâine neagră, fierbinte, presărată cu zahăr. Drumul la biblioteca tradițională și foșnitoare era literă de lege, în timp ce casa era plină de cărți, de reviste și de rafturi ce gemeau sub greutatea clasicilor. Urechea aplecată asupra radioului, fixat anevoie pe undele scurte, bruiate, rămânea singurul canal prin care soseau veștile din Lumea Liberă, culese sub imperiul unei anxietăți omniprezente, la fel ca aceea generată de păianjen sau de șobolan...Adolescent fiind pe atunci, erai împins către cenacluri protocroniste și toxic patriotarde, ca să te exprimi cât mai liber și să latri în botniță, dar mulți am ales libertatea imaginată prin culturi exotice și flower power, pentru că obsesia noastră era salvarea prin evadare, nu înregimentarea.