Mi-e sufletul zidit înlăuntru-i din îndrăzneala de a răscoli pământul în căutarea talismanului iubirii și al
vieții fără de moarte, gata să-ndure.
Am trăit mai ieri, precum un vajnic cavaler rătăcitor, freamătul străbaterii deşertului suferințelor,
dezamăgirilor, primejdiilor, descurajării... Deodat', îi taie calea, când se lasă înnoptarea, oaza...
Din umbrele-i decăzute, răsare o mână-ntinsă ce-l îmbie cu o strachină de ciorbă fierbinte.
Primind ofranda, degetele rătăcitoare ating fără de voie, în jurul căldurii odihnitoare a vasului prietenos,
degetele gazdei, într-o nemărturisită mulţumire.

Contează oare faptul că m-am născut către finalul Galaxiei Gutenberg și pe la începutul perioadei Războiului Rece?

Erau anii de viață pe cartelă, de intimitate pe vinil, de sobrietate și de hârtie, când tragediile războiului și ale invaziei bolșevice marcaseră istoria fiecărei familii de români. Muzica bună era în rații mici și pe furate. Ca și pâinea. Led Zeppelin și Pink Floyd sau Peter Hammill ori Peter Gabriel, lângă o felie mare de pâine neagră, fierbinte, presărată cu zahăr. Drumul la biblioteca tradițională și foșnitoare era literă de lege, în timp ce casa era plină de cărți, de reviste și de rafturi ce gemeau sub greutatea clasicilor. Urechea aplecată asupra radioului, fixat anevoie pe undele scurte, bruiate, rămânea singurul canal prin care soseau veștile din Lumea Liberă, culese sub imperiul unei anxietăți omniprezente, la fel ca aceea generată de păianjen sau de șobolan...Adolescent fiind pe atunci, erai împins către cenacluri protocroniste și toxic patriotarde, ca să te exprimi cât mai liber și să latri în botniță, dar mulți am ales libertatea imaginată prin culturi exotice și flower power, pentru că obsesia noastră era salvarea prin evadare, nu înregimentarea.

Patriarhul a strigat. Oprește motorul Carnot

Gigi Carnot face motoarele termice. Când el dăruiește motoare, tuturora li se încălzesc climele. Nu se crede un dumnezeu, dar crede și el în arta lui. Pe unele motoare le face atât de mici, încât nu mai poți și le iubești. Le alimentezi atent cu lingurița.

Sunt tipul de om care nu poate să călătorească într-o mașină condusă de altcineva. Am anxietăți pe avioane și nu pot adormi în tren, nici măcar la vagonul de dormit. Am crezut dintotdeauna că suntem propriii noștri stăpâni. Ce facem bun sau rău se află cu totul în mâinile noastre. Noi suntem subiecții vieților noastre și nu obiectele. Diferența e simplă, cei dintâi sunt definiți de noi în timp ce cei din urmă sunt definiți de alții. 

Lumea vorbește de digitalizare. De culturalizare on-line. De artă, cultură, educație transmisă digital. Totul este mai mult decât real, plauzibil și firesc. Dar în primul rând necesar. Este optimist, este eficient, este cu public. Și un public chiar numeros, ținând cont de puterea on-line-ului. Vechile ”stadioane umplute până la refuz” sau ”săli arhipline” și alte deja generice denumiri vor echivala cu o transmisiune normală, de audiență medie. Cu puțin noroc și experiență dobândită prin simpla practică, poți depăși zecile sau chiar suta de mii de vizualizări. Poți avea o popularitate extraordinară.