Prostia simptomatică este o afecţiune de care suferă, de când e lumea, o bună parte a populației. Este, în general, o afecţiune benignă care nu provoacă dureri sau mari necazuri, decât celor din jur. Există chiar şi vorbe din popor care constată, printre altele, că mama proştilor este mereu gravidă sau că prostul nu-i prost destul dacă nu-i şi fudul.

Ion Creangă a scris și o povestioară numită chiar „Prostia omenească”, în care râde cu destulă blândeţe de spaimele cumplite provocate unor femei sărace cu duhul, de posibilitatea ca un drob de...

avem de-a face cu o vară capricioasă și, uneori, excesiv de fierbinte, e limpede pentru toată lumea. Trecerile de la călduri insuportabile la ploi devastatoare au ajuns de domeniul obișnuitului. Au mai fost veri ciudate de felul ăsta și le-am trecut, cumva, cu bine.

Anul acesta avem parte și de două moțuri la prăjitură ( „tortul” nu îndrăznesc -i zic). Una, urâtă rău, e porcăria asta de pandemie, care a făcut victime de tot felul.

Am avut parte de un an straniu, care va rămâne întipărit în memoria noastră ca o problemă cu adevărat globală. Care, la modul serios vorbind, s-ar traduce prin constatarea una dintre cele mai mari victorii a acestui nenorocit covirus nu este numărul de victime. A reușit bage-n oameni lipsa siguranței unui viitor, oricât de puțin îndepărtat! Și mai ales, a reușit spurcăciunea asta, adâncească fisurile existente în lume. Chiar și în asta românească.

Daca ești PSD-ist ești obligat declari boala asta nu există...

În cimitirul oraşului, un gropar urinează sub placa comemorativă ce aminteşte trecătorilor că acolo se află mormintele comune unde sunt îngropaţi, o mică parte dintre eroii noştri neidentificaţi, morţi în cel de-al doilea război mondial. La mică distanţă, o altă cruce îmi atrage atenţia. Din fotografia decolorată de timp, un tânăr în uniformă militară, mă priveşte sobru. Avea douăzeci şi cinci de ani, era căpitan, se numea Voiculescu I. D. Mircea şi a murit în anul 1941, pentru ţara sa.

E unul dintre numeroşii noştri eroi, abandonaţi...

De ce Politichia? Pentru că Politica nu mai există, cel puțin pe aici, pe meleagurile vale-deal. Unduirile malefice ale neamului politicianesc nu lasă loc de așezare, de consolidare, de viziune. Se joacă aceeași Hora Staccato, cel mai adesea cu inflexiuni manelistice, între care se mai strecoară și câte o goarnă de fanfară de nunți și înmormântări, că doar avem atâtea.

Tot pe loc, tot pe loc, dar busuiocul întârzie să apară, că doar nu e sparanghel altoit, și nici firmă de apartament, fără angajați, abonată la contracte miraculoase cu statul...