Prostia simptomatică este o afecţiune de care suferă, de când e lumea, o bună parte a populației. Este, în general, o afecţiune benignă care nu provoacă dureri sau mari necazuri, decât celor din jur. Există chiar şi vorbe din popor care constată, printre altele, că mama proştilor este mereu gravidă sau că prostul nu-i prost destul dacă nu-i şi fudul.
Ion Creangă a scris și o povestioară numită chiar „Prostia omenească”, în care râde cu destulă blândeţe de spaimele cumplite provocate unor femei sărace cu duhul, de posibilitatea ca un drob de sare sa cadă peste un bebeluş şi să-l strivească , fără a face însă nimic pentru a înlătura riscul, foarte mic de altfel.
Că avem de-a face cu o varăcapricioasăși, uneori, excesiv de fierbinte, e limpede pentru toată lumea. Trecerile de lacălduri insuportabile la ploi devastatoare au ajuns de domeniul obișnuitului. Au mai fost veri ciudate de felul ăstași le-am trecut, cumva, cu bine.
Anul acesta avem parteși de douămoțurilaprăjitură (că „tortul” nu îndrăznescsă-i zic). Una, urâtărău, e porcăriaasta de pandemie, care a făcut victime de tot felul.
Am avut parte de un an straniu, care varămâneîntipăritîn memoria noastrăca o problemă cu adevăratglobală. Care, la modul serios vorbind, s-ar traduce prin constatarea că una dintre cele maimari victorii a acestui nenorocit covirus nu este numărul de victime. A reușitsă bage-n oameni lipsasiguranței unui viitor, oricât de puținîndepărtat! Șimaiales, a reușitspurcăciuneaasta, săadânceascăfisurileexistenteîn lume. Chiar șiînastaromânească.
Dacaești PSD-ist ești obligat să declari căboalaasta nu existășică e, de fapt, a bandiților de tot felul care vor răultărișoarei noastre dragi. Dacaești de parteacealaltăsusțiicăcine nu se păzeșteși-i expune pe alțiila pericol e, cel puțin, idiot! Urâtătreabă. Tot soiul de imberbi ținsă demonstreze cămușchii lor minte nu are, întimp ce alții, maicopți, încearcăsăfacăopozițiefață de putere! Oricare ar fi aia! Maisuntșiceilalți, cărora partidul, le-a tratat drept sarcinăsă huiduie guvernul, indiferent cum. Cum să poarte ei mască, dacă este o decizie a guvernului actual!
În cimitirul oraşului, un gropar urinează sub placa comemorativă ce aminteşte trecătorilor că acolo se află mormintele comune unde sunt îngropaţi, o mică parte dintre eroii noştri neidentificaţi, morţi în cel de-al doilea război mondial. La mică distanţă, o altă cruce îmi atrage atenţia. Din fotografia decolorată de timp, un tânăr în uniformă militară, mă priveşte sobru. Avea douăzeci şi cinci de ani, era căpitan, se numea Voiculescu I. D. Mircea şi a murit în anul 1941, pentru ţara sa.
E unul dintre numeroşii noştri eroi, abandonaţi, părăginiţi şi îngropaţi încă o dată de nepăsare, ignoranţă şi indiferenţă. Da, aceşti eroi de care prea puţini îşi mai amintesc, şi-au sacrificat viaţa, pentru ca noi, cei de astăzi, să trăim frumos într-o ţară, pe care ei au apărat-o şi au iubit-o, până la sfârşit.
De ce Politichia? Pentru că Politica nu mai există, cel puțin pe aici, pe meleagurile vale-deal. Unduirile malefice ale neamului politicianesc nu lasă loc de așezare, de consolidare, de viziune. Se joacă aceeași Hora Staccato, cel mai adesea cu inflexiuni manelistice, între care se mai strecoară și câte o goarnă de fanfară de nunți și înmormântări, că doar avem atâtea.
Tot pe loc, tot pe loc, dar busuiocul întârzie să apară, că doar nu e sparanghel altoit, și nici firmă de apartament, fără angajați, abonată la contracte miraculoase cu statul, ca să crească într-o zi cât alții într-o Pandemie.
