Prostia simptomatică este o afecţiune de care suferă, de când e lumea, o bună parte a populației. Este, în general, o afecţiune benignă care nu provoacă dureri sau mari necazuri, decât celor din jur. Există chiar şi vorbe din popor care constată, printre altele, că mama proştilor este mereu gravidă sau că prostul nu-i prost destul dacă nu-i şi fudul.

Ion Creangă a scris și o povestioară numită chiar „Prostia omenească”, în care râde cu destulă blândeţe de spaimele cumplite provocate unor femei sărace cu duhul, de posibilitatea ca un drob de sare sa cadă peste un bebeluş şi să-l strivească , fără a face însă nimic pentru a înlătura riscul, foarte mic de altfel.

avem de-a face cu o vară capricioasă și, uneori, excesiv de fierbinte, e limpede pentru toată lumea. Trecerile de la călduri insuportabile la ploi devastatoare au ajuns de domeniul obișnuitului. Au mai fost veri ciudate de felul ăsta și le-am trecut, cumva, cu bine.

Anul acesta avem parte și de două moțuri la prăjitură ( „tortul” nu îndrăznesc -i zic). Una, urâtă rău, e porcăria asta de pandemie, care a făcut victime de tot felul.

Am avut parte de un an straniu, care va rămâne întipărit în memoria noastră ca o problemă cu adevărat globală. Care, la modul serios vorbind, s-ar traduce prin constatarea una dintre cele mai mari victorii a acestui nenorocit covirus nu este numărul de victime. A reușit bage-n oameni lipsa siguranței unui viitor, oricât de puțin îndepărtat! Și mai ales, a reușit spurcăciunea asta, adâncească fisurile existente în lume. Chiar și în asta românească.

Daca ești PSD-ist ești obligat declari boala asta nu există și e, de fapt, a bandiților de tot felul care vor răul tărișoarei noastre dragi. Daca ești de partea cealaltă susții cine nu se păzește și-i expune pe alții la pericol e, cel puțin, idiot! Urâtă treabă. Tot soiul de imberbi țin demonstreze mușchii lor minte nu are, în timp ce alții, mai copți, încearcă facă opoziție față de putere! Oricare ar fi aia! Mai sunt și ceilalți, cărora partidul, le-a tratat drept sarcină huiduie guvernul, indiferent cum. Cum poarte ei mască, dacă este o decizie a guvernului actual!

În cimitirul oraşului, un gropar urinează sub placa comemorativă ce aminteşte trecătorilor că acolo se află mormintele comune unde sunt îngropaţi, o mică parte dintre eroii noştri neidentificaţi, morţi în cel de-al doilea război mondial. La mică distanţă, o altă cruce îmi atrage atenţia. Din fotografia decolorată de timp, un tânăr în uniformă militară, mă priveşte sobru. Avea douăzeci şi cinci de ani, era căpitan, se numea Voiculescu I. D. Mircea şi a murit în anul 1941, pentru ţara sa.

E unul dintre numeroşii noştri eroi, abandonaţi, părăginiţi şi îngropaţi încă o dată de nepăsare, ignoranţă şi indiferenţă. Da, aceşti eroi de care prea puţini îşi mai amintesc, şi-au sacrificat viaţa, pentru ca noi, cei de astăzi, să trăim frumos într-o ţară, pe care ei au apărat-o şi au iubit-o, până la sfârşit.