Ineditul președinte al Ucrainei, fost actor de comedie (care l-a dublat pe ursulețul Paddington și a devenit popular interpretând chiar rolul unui președinte într-un serial de televiziune!), a primit din partea americanilor oferta de a fi „extras” din Kiev încă din primele zile ale războiului, când totul părea să indice un sfârșit rapid al unei confruntări vizibil inegale. Replica sa a fost, însă, una memorabilă: „Nu de o plimbare am eu nevoie acum, ci de arme și muniții!”.

Volodimir Zelenski, aprigul dușman declarat al Rusiei lui Putin, a fost dintotdeauna un personaj atipic, unul căruia nimeni nu îi prevedea o mare carieră politică, cu atât mai puțin una militară. Micuțul bărbat, care oficial măsoară 1,70 metri înălțime (deși unii îl văd mai degrabă relativ aproape de dimensiunile Iuliei Timoșenko, cea care are în jurul a 1,63 metri, dar compensează cu coafura ei – marcă înregistrată – cu  cosițe împletite), a devenit un personaj fără nicio exagerare uriaș, cu valoare de simbol. El este David care, în ciuda aparențelor, se poate opune unui Goliat hiperdimensionat.

Și, dacă e să fie pomenit eroicul personaj biblic din Vechiul Testament, trebuie spus că această comparație nu este întâmplătoare nici din punct de vedere strict genealogic. Volodimir (sau, după o transliterare fonetică, Volodîmîr) Zelenski chiar provine dintr-o familie de evrei ucraineni din Krivoi Rog, acolo unde s-a născut pe 25 ianuarie 1978. (Interesant, localitatea sa natală, cunoscută și pentru proiectul faraonic de dinainte de 1989 al unui combinat minier și siderurgic inutil, se află în zona de sud-est a Ucrainei, prin excelență rusofonă! De altfel, limba maternă a președintelui Zelenski este rusa, el fiind însă fluent și în ucraineană.)  În copilărie, el a trăit pentru aproape patru ani la Erdenet, un oraș în Mongolia, când tatăl său, profesor de cibernetică, a lucrat acolo. Mama lui, Rymma Zelenska, a fost de profesie inginer. Bunicul său, Semyon (Simon) Ivanovici Zelenski, a servit în Armata Roșie (în Divizia 57 Motorizată) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Tatăl lui Semyon și trei frați ai acestuia au fost uciși în Holocaust. La 16 ani, Volodimir a trecut testul de engleză și a primit o bursă pentru a studia în Israel, dar tatăl său nu i-a permis să meargă acolo. Zelenski a studiat dreptul la Universitatea Națională de Economie din Kiev, dar nu a lucrat niciodată ca avocat.

În timpul studiilor gimnaziale și liceale, s-a afirmat ca actor amator în spectacolele școlare. La mijlocul anilor 1990, s-a alăturat unui grup de cabaret local care a participat la competiția KVN⁠ (foarte populară în țările din fosta Uniune Sovietică). A fost remarcat și invitat să facă parte din trupa Zaporijjea – Krivoi Rog- Transit. În 1997, a cofondat grupul Kvartal 95 (însemnând, în limba rusă, „Cartierul 95”). A preluat rolul de lider al formației, fiind și scenaristul majorității momentelor prezentate. În perioada 1998-2003, echipa a participat în liga superioară a KVN (competiție pe care a și câștigat-o în anul 1997) și, de asemenea, a apărut regulat în turnee efectuate prin țările ex-sovietice. Zelenski a devenit, de asemenea, coproprietar al companiei de producție Studiia Kvartal 95, care a cooperat mai întâi cu televiziunea 1 + 1, apoi cu stația Inter. El a fost inițiatorul, regizorul și prezentatorul programului de televiziune Vecirniî Kvartal. În 2006, a câștigat prima ediție a concursului de dans Tanți z Zirkami. În anii 2010-2012, a fost membru al consiliului de conducere a televiziunii Inter, fiind, de asemenea, principalul producător al acesteia. Ca actor, a apărut în câteva comedii romantice jucate în limba rusă. În 2015, a devenit protagonistul serialului de televiziune satiric Slujitorul poporului, în care a jucat rolul unui profesor de istorie care și-a asumat funcția de… președinte al Ucrainei. Serialul a fost difuzat din 2015 până în 2019 și a fost extrem de popular. Un partid politic care poartă același nume cu emisiunea de televiziune a fost creat în martie 2018 de către angajații firmei sale, Kvartal 95.

Zelenski și-a anunțat candidatura pentru alegerile prezidențiale din Ucraina, care urmau să aibă loc în martie 2019, în seara zilei de 31 decembrie 2018, în același timp în care se difuza discursul de Anul Nou al președintelui Petro Poroșenko, la Canalul 1+1. Inițial un outsider politic, el a devenit peste noapte un favorit al sondajelor electorale. El a câștigat alegerile, obținând 73,2% din voturi în turul al doilea de scrutin și învingându-l detașat pe Poroșenko, președintele aflat  în funcție. Identificându-se drept populist, el s-a poziționat ca o figură anti-establishment, anti-corupție. „Asta mă deosebeşte de ceilalţi! Sunt un chip nou în arena politicii. Nu am fost implicat niciodată în politică, provin dintr-o lume curată, lumea televiziunii şi a filmelor. Oamenii înţeleg că nu fac promisiuni pentru ca apoi să le încalc și să-mi cer scuze”, a spus atunci Zelenski. În campania electorală, el le-a promis ucrainenilor că îi va scăpa de oligarhi şi va scoate economia de sub stăpânirea acestora. „Susținătorii mei se identifică cu mine fiindcă sunt deschis, sufăr, mă enervez. Deși sunt actor, nu-mi ascund emoţiile în faţa camerelor, nu încerc să par diferit”, susținea Zelenski.

În discursul său inaugural ca președinte, Zelenski a dizolvat parlamentul ucrainean de atunci și a cerut alegeri parlamentare anticipate (care trebuiau inițial să aibă loc în octombrie a acelui an). Unul dintre partenerii de coaliție ai lui Zelenski, Frontul Popular, s-a opus acestei inițiative, pe care o considera menită să exploateze „cinic” capitalul de imagine al președintelui nou ales,  și s-a retras din coaliția de guvernământ. Zelenski l-a numit pe Andri Bohdan în funcția de șef al Administrației Prezidențiale a Ucrainei. Înainte de aceasta, Bohdan fusese avocatul oligarhului ucrainean Ihor Kolomoiski. Conform regulilor lustrației din  Ucraina, introduse în 2014 după Euromaidan, Bohdan nu avea dreptul de a ocupa nicio funcție de stat până în 2024 (din cauza postului său guvernamental în timpul celui de-al doilea guvern Azarov). Bohdan, totuși, a susținut că, deoarece conducerea administrației prezidențiale nu este considerată muncă de serviciu public, lustrația nu i se aplica. Bohdan și-a suspendat cariera juridică după ce a devenit șef al administrației prezidențiale. După numirea sa, acesta a susținut că „oligarhii își doresc deja aceleași reguli de joc ca și ceilalți cetățeni”.

Câțiva dintre ceilalți șefi adjuncți ai Administrației Prezidențiale numiți de Zelenski au fost foști colegi de la compania sa de producție, Kvartal 95, inclusiv Ivan Bakanov, care a devenit șef adjunct al Serviciului Secret ucrainean. Fostul ministru adjunct de externe Olena Zerkal a refuzat o numire ca șef adjunct al administrației prezidențiale, dar a fost de acord să servească drept reprezentant ucrainean al curților internaționale de justiție în ceea ce privește relația cu  Rusia.

Destul de repede, au început să apară controversele legate de activitatea sa. La 11 iunie 2019, Zelenski i-a demis pe șefii a 15 regiuni ucrainene și pe șefii departamentelor SBU (serviciul secret) din cinci regiuni, cerând parlamentului să îl destituie și procurorul general al țării. Apoi, pe 8 iulie, Zelenski a ordonat anularea Paradei anuale a Zilei Independenței de la Kiev de pe Maidan Nezalezhnosti, invocând costurile ridicate ale evenimentului. În ciuda acestui fapt, Zelenski a subliniat că va „onora eroii” de Ziua Independenței, dar că, totuși, „formatul va fi nou”. El a mai propus să cheltuiască banii care ar fi fost folosiți în acest scop pentru finanțarea paradei pe veterani.

La alegerile parlamentare din 21 iulie 2019, partidul politic al lui Zelenski, Slujitorul Poporului, a câștigat prima majoritate unipartid din istoria modernă a Ucrainei în parlament, cu 43% din voturile exprimate. Partidul său a câștigat 254 din cele 424 de locuri în Rada. În 2020, partidul lui Zelenski a propus reforme ale legilor mass-media din Ucraina, cu intenția de a crește concurența și de a slăbi dominația oligarhilor ucraineni asupra posturilor de televiziune și radio. Criticii au spus că, astfel, riscul era să crească cenzura mass-media în Ucraina, deoarece clauza de răspundere penală pentru distribuirea dezinformării ar putea fi folosită în mod abuziv.

Zelenski a fost criticat pentru o călătorie secretă în Oman efectuată în ianuarie 2020, care nu a fost menționată în programul său oficial și în care părea să amestece o vacanță privată cu afacerile guvernamentale. Deși biroul președintelui a spus că toate costurile călătoriei au fost achitate de către Zelenski însuși și nu cu bani guvernamentali, președintele a fost criticat puternic pentru lipsa de transparență în legătură cu această deplasare, care a fost comparată în mod nefavorabil cu o vacanță secretă pe care predecesorul său, Petro Poroșenko, a făcut-o în Maldive și pe care Zelenski însuși o criticase la vremea respectivă.

Una dintre promisiunile centrale ale campaniei lui Zelenski a fost să pună capăt războiului din Donbas și să rezolve mișcarea separatistă de acolo susținută de Rusia. La 3 iunie 2019, Zelenski l-a numit pe fostul președinte ucrainean Leonid Kucima drept reprezentant al Ucrainei în Grupul de contact tripartit pentru soluționarea conflictului. Iar la 11 iulie 2019, Zelenski a purtat prima sa conversație telefonică cu președintele rus Vladimir Putin, în timpul căreia l-a îndemnat pe Putin să inițieze negocieri mediate de țările europene. Cei doi lideri au discutat și despre schimbul de prizonieri deținuți de cele două părți. În octombrie 2019, Zelenski a anunțat un acord preliminar încheiat cu separatiștii, în baza căruia guvernul ucrainean va respecta alegerile organizate în regiune în schimbul retragerii trupelor Rusiei din aceste teritorii.  Acordul a fost întâmpinat cu critici și proteste grele atât de politicieni, cât și de publicul ucrainean. Detractorii lui Zelenski au remarcat că alegerile desfășurate în Donbas erau puțin probabil să fie cu adevărat libere și corecte, că separatiștii au alungat de multă vreme majoritatea rezidenților ucraineni din regiune pentru a asigura o majoritate pro-rusă și că ar fi imposibil să se asigure că Rusia își păstrează păstrează angajamentele asumate și respectă în întregime un asemenea acord. Zelenski și-a apărat punctul de vedere, afirmând că în niciun caz alegerile nu vor avea loc înainte de retragerea trupelor rusești din zonele ocupate.

În septembrie 2019, în presa internațională au spărut informații potrivit cărora președintele american Donald Trump ar fi blocat plata unui pachet de ajutor militar de 400 de milioane de dolari mandatat de Congres către Ucraina, pentru a face presiuni asupra lui Zelenski. Asta s-ar fi petrecut în timpul unei convorbiri telefonice între cei doi președinți din iulie 2019. Trump solicita imperativ să fie investigate presupusele acțiuni ilegale ale lui Joe Biden și ale fiului său, Hunter Biden, care a ocupat un loc în consiliul de conducere al companiei ucrainene de gaze naturale Burisma Holdings. Acest raport a fost catalizatorul scandalului Trump-Ucraina și a unei anchete de demitere inițiate împotriva lui Donald Trump. Zelenski a negat că ar fi fost presat în vreun fel de Trump și a declarat că „nu vrea să se amestece într-un proces electoral din altă țară”.

De formaţie avocat, al doilea fiu al lui Joe Biden, Hunter Biden, născut în februarie 1970, a absolvit prestigioasele universităţi Georgetown şi Yale şi a lucrat iniţial pentru un cabinet de avocatură din New York. Cofondator al societăţii de consultanţă pentru investiţii Rosemont Seneca Partners, în 2012 devine rezervist în US Navy, fiind însă exclus doi ani mai târziu, după ce este testat pozitiv la consumul de cocaină. Tabloidele americane nu ratează nicio ocazie de a scrie despre problemele sale cu dependența de narcotice şi despre viaţa personală tumultuoasă.

În aprilie 2014, când tatăl său era vicepreşedintele lui Barack Obama, Hunter Biden intră în consiliul de administraţie al companiei ucrainene Burisma – un important producător privat de gaze naturale -, înregistrată în Cipru, o opţiune frecventă în spaţiul post-sovietic pentru reputaţia de paradis fiscal. Grupul a anunţat atunci că americanul va fi însărcinat să-l reprezinte pe lângă „organizaţiile internaţionale” şi el însuşi a spus că va acorda companiei consultanţă privind „transparenţa”, aceasta în contextul în care tatăl său se ocupa, între altele, în administraţia SUA, de relaţiile cu Ucraina.

Burisma este o companie controversată, creată în 2002 de omul de afaceri Mikola Zlocevski, devenit ulterior deputat al formaţiunii pro-ruse Partidul Regiunilor şi ministru al Mediului între 2010 şi 2012, în timpul preşedintelui prorus Viktor Ianukovici. O sursă occidentală de la Kiev a declarat pentru AFP că mediul de afaceri a fost surprins atunci de venirea lui Biden junior la Burisma, având în vedere „proasta reputaţie” a acesteia. „Cred că motivul nr. 1 pentru integrarea lui Hunter Biden în consiliul de administraţie a fost de a îmbunătăţi reputaţia companiei”, a adăugat sursa citată, menţionând că activităţile acestuia la Burisma nu par suspecte în sine. „50.000 de dolari pe lună salariu este preţul plătit pentru o bună reputaţie”, a mai spus sursa.
În februarie 2014, președintele Viktor Ianukovici fusese îndepărtat de la putere de mişcarea pro-europeană Maidan şi „direcţia vântului” se schimbase în Ucraina. Preocupată să-şi apere imaginea de entitate respectabilă, Burisma s-a înconjurat de figuri internaţionale – Hunter Biden, dar şi ex-preşedintele polonez Aleksander Kwasniewski.

Întrebaţi de AFP, doi experţi ucraineni în energie au indicat că nu au observat nici urmă de activităţi, suspecte sau nu, ale lui Hunter Biden în Ucraina. Conform unor media, prezenţa acestuia în consiliul de administraţie al Burisma, până în 2019, ar fi avut menirea de a proteja compania de urmăriri judiciare.

Venirea la putere a unor lideri proeuropeni la Kiev, după fuga lui Ianukovici, a dat undă verde anchetelor pentru corupţie vizând foşti responsabili ai regimului. Chiar în luna în care Hunter Biden a fost cooptat la Burisma, Londra a blocat 23 de milioane de dolari din conturile britanice al lui Zlocevski, împotriva căruia au fost lansate mai multe anchete pentru corupţie şi spălare de bani, în Marea Britanie şi în Ucraina.

În Ucraina, aceste anchete erau controlate de procurorul general Viktor Şokin, căruia vicepreședintele de atunci Joe Biden, mare promotor al reformelor în Ucraina, îi cerea imperativ  demisia, evocând rezultate slabe în combaterea corupţiei. Demisia se şi produce în februarie 2016.

Donald Trump şi avocatul său, fostul primar newyorkez Rudy Giuliani, se declarau convinși că Joe Biden a solicitat plecarea lui Şokin pentru a-şi proteja fiul, ipoteză considerată în general improbabilă în Ucraina. Demisia lui Şokin fusese de altfel solicitată, între alţii, şi de Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internațional, procurorul fiind acuzat de acoperirea corupţiei din Ucraina şi sabotarea tentativelor de reformă împotriva acestor practici, amintea AFP.

Preşedintele SUA a încercat să găsească informaţii compromiţătoare la adresa contracandidatul său în Ucraina. Din acest motiv a vorbit cu recentul ales preşedinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, la telefon şi i-a cerut acestuia să găsească astfel de informaţii. În timpul apelului telefonic, cei doi se laudă şi se felicită reciproc constant, îşi critică demnitarii din subordine în mod repetat şi vorbesc de o investigaţie în Ucraina asupra fiului lui Joe Biden. Este menţionată, de asemenea, de către Donald Trump, şi o companie pentru securitate cibernetică, care apare de mai mult ori în notele de subsol ale Raportului Mueller, care a detaliat toată „tărășenia”.

Donald Trump: Felicitări pentru victoria grozavă! Cu toţii am privit de aici, din Statele Unite, aţi făcut o treabă extraordinară! Felul în care aţi reuşit să veniţi din spate când candidatura dumneavoastră nu fusese cotată cu prea multe şanse şi, totuşi, aţi reuşit să câştigaţi cu uşurinţă. Este o realizare extraordinară. Felicitări!

Volodimir Zelenski: Aveţi completă dreptate, domnule preşedinte. Am câştigat clar dar am muncit mult pentru această victorie. Am muncit mult şi trebuie să vă mărturisesc că am avut oportunitatea să învăţ mult de la dumneavoastră. Ne-am folosit de destul de multe dintre tehnicile şi cunoaştințele dumneavoastră. Le-am folosit ca pe un exemplu pentru alegerile noastre şi este foarte adevărat că acestea au fost nişte alegeri speciale. Ne-am aflat într-o situaţie specială şi am putut să obţinem un rezultat special. Pot să vă spun următorul lucru: prima oară când m-aţi sunat a fost pentru a mă felicita pentru câştigarea alegerilor prezidenţiale, iar a doua oară, acum, mă sunaţi când partidul meu a câştigat alegerile parlamentare. Cred că ar trebui să candidez mai des pentru a primi mai multe telefoane de la dumneavoastră şi pentru a vorbi ceva mai des la telefon.

Donald Trump (râde): Este o idee foarte bună. Cred că ţara dumneavoastră este foarte mulţumită de asta.

Volodimir Zelenski: Da, ca să fiu sincer, încercăm şi noi aici, în Ucraina, să scurgem mlaştina /unul dintre sloganurile folosite de Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 prin care încerca să-şi creeze imaginea de candidat anti-sistem/. Am adus oameni noi în politică, nu vechii politicieni, nu politicienii obişnuiţi, pentru că vrem să avem un nou sistem şi un nou tip de formă de guvernare. Aţi fost un profesor grozav pentru noi în ceea ce priveşte acest lucru.

Donald Trump: E foarte frumos că spuneţi asta. Pot să spun că am făcut multe lucruri pentru Ucraina. Am depus mult efort şi am petrecut mult timp lucrând pentru Ucraina. Mult mai mult decât au făcut ţările europene care ar trebui să vă ajute mult mai mult decât o fac acum. Germania nu face aproape nimic pentru voi. Tot ce fac este să vorbească şi cred că ar trebui să le comunicaţi asta. Când am discutat cu Angela Merkel şi ea a vorbit despre Ucraina, dar nu a făcut nimic. Multe dintre ţările europene sunt la fel şi cred că ar trebui să vedeţi asta. Statele Unite s-au purtat foarte bine cu Ucraina. Nu aş spune că şi reciproca e valabilă pentru că se întâmplă anumite lucruri care nu sunt bune, dar aş spune că Statele Unite s-au comportat foarte bine cu Ucraina.

Volodimir Zelenski: Da, aveţi completă dreptate. Nu doar 100% ci chiar 1000% şi pot să vă spun următorul lucru: am discutat şi eu cu Angela Merkel şi m-am întâlnit cu ea. M-am întâlnit şi cu Macron şi i-am spus că nu fac atât de mult pe cât ar trebui în problema sancţiunilor. Nu pun în aplicare sancţiunile. Nu fac atât de multe lucruri pe cât ar trebui pentru Ucraina. Se pare că deşi, în mod logic, Uniunea Europeană ar trebui să fie cel mai important partener al nostru, Statele Unite sunt un partener mult mai important şi nu pot să vă fiu decât foarte recunoscător pentru faptul că Statele Unite fac atât de mult lucruri pentru Ucraina. Mult mai multe decât Uniunea Europeană, mai ales atunci când vorbim despre sancţiuni impuse Federaţiei Ruse. Aş vrea, de asemenea, să vă mulţumesc pentru sprijinul grozav în domeniul apărării. Suntem pregătiţi deja să continuăm să cooperăm şi pentru următorii paşi. În mod specific, suntem aproape pregătiţi să cumpărăm mai multe rachete Javelin de la Statele Unite.

Donald Trump: Aş vrea să ne faceţi o favoare, totuşi, pentru că ţara noastră a trecut prin multe şi Ucraina ştie multe în legătură cu asta. Aş vrea să aflaţi ce s-a întâmplat în legătură cu toată această situaţie legată de  Ucraina, unii spun că are legătură cu Crowdstrike /o firmă de securitate cibernetică menţionată de mai multe ori în Raportul Mueller/… Presupun că unul dintre oamenii bogaţi de la dumneavoastră din ţară… Serverul, unii spun că Ucraina îl are. Sunt multe lucruri care s-au întâmplat… Cred că vă înconjuraţi cu aceleaşi persoane. Aş vrea ca Procurorul General să vă sune pe dumneavoastră sau pe oamenii dumneavoastră şi aş vrea să aflaţi despre ce e vorba. După cum aţi văzut ieri, prostiile s-au încheiat ieri cu o prestaţie foarte proastă din partea unui om pe nume Robert Mueller, o prestaţie incompetentă, dar mulţi spun că ea a început din Ucraina. Orice aţi putea să faceţi în ceea ce priveşte această problemă… este foarte important să faceţi asta dacă e posibil.

Volodimir Zelenski: Da, este foarte important pentru mine tot ce aţi menţionat mai devreme. Pentru mine, ca preşedinte, este foarte important şi suntem deschişi pentru o cooperare viitoare. Suntem pregătiţi să deschidem o nouă filă a cooperării între Statele Unite şi Ucraina. Pentru acest scop, tocmai l-am rechemat pe ambasadorul nostru în Statele Unite şi îl voi înlocui cu un ambasador mult mai experimentat şi mai competent care va munci mult pentru a se asigura că ţările noastre se apropie. Aş vrea, de asemenea, să văd că a obţinut încrederea dumneavoastră şi că are relaţii personale cu dumneavoastră pentru ca noi să putem coopera şi mai bine. Vreau să vă spun personal că unul dintre asistenţii mei a discutat cu domnul Giuliani /Rudy Giuliani, fostul primar din New York și avocatul personal al lui Donald Trump/ recent şi sperăm foarte mult că domnul Giuliani va putea să vină în Ucraina. Vreau doar să vă asigur încă o dată că noi toţi vă suntem prieteni. Mă voi asigura că mă înconjor doar de cei mai buni şi mai experimentaţi oameni. Vreau să vă spun şi că suntem prieteni. Suntem nişte prieteni foarte buni, iar dumneavoastră, domnule preşedinte, aveţi un prieten în ţara noastră. Vă garantez ca preşedinte al Ucrainei că toate investigaţiile vor fi făcute în mod deschis şi cu prietenie. Vă pot asigura de asta.

Donald Trump: Asta e bine pentru că am auzit că aveţi un procuror care este foarte bun şi care a fost blocat, iar asta este foarte nedrept. Mulţi vorbesc despre asta, despre felul în care v-au blocat acel procuror foarte bun şi despre oamenii foarte răi implicaţi în asta. Domnul Giuliani este un om foarte respectat. A fost primarul New York-ului, un primar grozav, şi aş vrea să vă sune. O să îi cer să vă sune împreună cu Procurorul General. Rudy ştie foarte bine ce se întâmplă şi este un tip foarte capabil. Dacă aţi putea să discutaţi cu el ar fi grozav. Fostul ambasador /în Ucraina/ din Statele Unite, acea femeie, era o pacoste, şi cei cu care a avut relaţii în Ucraina erau la fel de răi, nu vreau decât să vă spun asta. Despre cealaltă problemă, se vorbeşte mult despre fiul lui Biden, că Biden a oprit cercetatea şi că mulţi oameni vor să afle despre acest lucru, deci dacă aţi putea să faceţi ceva împreună cu Procurorul General, ar fi grozav. Biden a început să se laude că a oprit cercetările, deci dacă aţi putea să aflaţi mai multe. Mie îmi sună groaznic.

Volodimir Zelenski: Voiam să vă spun despre procuror. În primul rând, înţeleg şi ştiu mai multe despre această situaţie. Având în vedere că am câştigat majoritatea absolută în parlamentul nostru, următorul procuror general va fi 100% omul meu, candidatul meu, care va fi aprobat de parlament şi va intra în funcţie în septembrie. El va studia mai atent problema, inclusiv compania pe care aţi menţionat-o în această privinţă. Problema investigaţiei în acest caz este să ne asigurăm că promovăm din nou onestitatea. Ne vom ocupa de asta şi de investigaţia în acel caz. Pe lângă asta, aş vrea să vă rog, dacă aveţi mai multe informaţii pe care ni le puteţi da în ceea ce priveşte ambasadorul SUA, din câte îmi aduc amine numele ei este Ivanovici, pentru ca noi să putem administra justiţia în ţara noastră. Este foarte bine că mi-aţi spus că a fost un ambasador slab pentru că sunt de acord cu dumneavoastră 100%. Atitudinea ei faţă de mine a fost departe de a fi bună pentru că îl admira pe predecesorul meu şi era de partea lui. Nu m-a putut accepta ca preşedinte.

Donald Trump: Voi face în aşa fel ca ea să treacă prin nişte lucruri. O să îl rog pe domnul Giuliani să vă sune şi o să îl rog şi pe Procurorul General Barr să o facă şi o să aflăm tot ce se poate /în legătură cu Hunter Biden/. Sunt sigur că veţi afla despre ce e vorba. Am auzit că procurorul a fost tratat foarte rău şi că este un procuror foarte drept, aşa că vă urez succes în toate privinţele. Prevăd că economia ţării dumneavoastră va deveni din ce în ce mai bună. Aveţi multe active. E o ţară grozavă. Am mulţi prieteni ucraineni şi sunt oameni incredibili.

Volodimir Zelenski: Vreau să vă spun că şi eu am câţiva prieteni ucraineni stabiliţi în Statele Unite. În fapt, ultima oară când am venit în Statele Unite am stat în New York, în apropiere de Central Park. Am stat la Trump Tower. Voi discuta cu ei şi sper să îi văd din nou în viitor. Vreau, de asemenea, să vă mulţumesc pentru invitaţia în Statele Unite, la Washington, DC. Pe de altă parte, vreau să vă asigur că vom fi foarte serioşi în ceea ce priveşte cazul despre care mi-aţi vorbit şi vom lucra la acea investigaţie. În ceea ce priveşte economia, există un potenţial imens pentru ţările noastre, iar unul dintre lucrurile foarte importante pentru Ucraina este independenţa energetică. Cred că putem coopera foarte bine cu Statele United pe independenţa energetică. Cumpărăm petrol american şi sunt foarte încrezător în ceea ce priveşte întâlnirea noastră. Vom avea mai mult timp şi mai multe oportunităţi să discutăm aceste lucruri şi să ne cunoaştem mai bine. Vreau să vă mulţumesc pentru sprijinul dumneavoastră.

Donald Trump: Foarte bine, mulţumesc foarte mult şi apreciez. O să le spun lui Rudy şi lui Barr să vă sune. Mulţumesc. Oricând veţi vrea să veniţi la Casa Albă, nu ezitaţi să sunaţi. Să ne daţi o dată şi o vom rezolva. Abia aştept să vă văd.

Volodimir Zelenski: Mulţumesc foarte mult. Aş fi bucuros să vin, să vă cunosc personal şi să vă cunosc mai bine. Abia aştept să ne vedem şi aş vrea să vă invit şi eu să vizitaţi Ucraina. Să veniţi în Kiev, un oraş foarte frumos. Avem o ţară frumoasă, care abia aşteaptă să vă găzduiască. Pe de altă parte, cred că pe 1 septembrie voi fi în Polonia şi sper că ne vom putea întâlni acolo. Apoi, ar fi o idee bună ca dumneavoastră să veniţi în Ucraina. Putem fie să luăm avionul meu şi să mergem în Ucraina sau să luăm avionul dumneavoastră, care este probabil mai bun decât al meu.

Donald Trump: Ok, vom găsim o soluţie. Abia aştept să vă văd în Washington şi poate şi în Polonia pentru că şi noi cred că vom fi acolo.

Volodimir Zelenski: Mulţumesc mult, domnule preşedinte.

Donald Trump: Felicitări pentru treaba grozavă pe care aţi făcut-o. Întreaga lume vă priveşte.

Volodimir Zelenski: Mulţumesc, domnule preşedinte! La revedere!”

Au apărut, la Editura Neverland, volumele Ucraina și Rusia – iubire și ură și Actorii războiului din Ucraina. De la Zelenski la Zolotov, via Putin.

Avertizorul de integritate care a dezvăluit că președintele Donald Trump a cerut ajutor străin pentru a fi reales și căruia Casa Albă ar fi încercat să-i închidă gura este un agent CIA care a fost detașat să lucreze la Casa Albă la un moment dat, potrivit a trei persoane care îi cunosc identitatea, scria The New York Times.

Denunțul său sugerează că agentul respectiv este analist ca pregătire și că este un bun cunoscător al politicii externe americane față de Europa, demonstrând o înțelegere complexă a politicii ucrainene, dar și o cunoaștere a unor noțiuni de drept, scria The New York Times. Expertiza avertizorului de integritate a fost de natură să sporească încrederea congresmenilor despre temeinicia denunțului său și a contracarat afirmațiile că s-ar putea ca el să nu fi înțeles bine ce a aflat despre Donald Trump. Trebuie spus că el nu a ascultat direct convorbirea din iulie 2019 dintre Trump și președintele ucrainean Volodimir Zelenski, convorbire care a stat în centrul scandalului declanșat la Washington o dată cu demersurile democraților de a începe în Camera Reprezentanților o procedură de punere sub acuzare a președintelui pentru abuz de putere (impeachment).

Casa Albă a încercat să restrângă accesul la notele despre discuţia telefonică avută de preşedintele Donald Trump pe 25 iulie cu omologul său ucrainean Volodimir Zelenski, a menţionat avertizorul de integritate din cadrul serviciilor secrete americane, în raportul publicat de Congresul american.

„În exercitarea funcţiilor mele oficiale, am fost informat de mai mulţi responsabili ai guvernului american că preşedintele SUA s-a folosit de poziţia funcţiei sale pentru a solicita ingerinţa unei ţări străine în alegerile din Statele Unite din anul 2020”, afirma acel membru al serviciilor de informaţii în raportul datat 12 august 2019.

„În zilele următoare apelului telefonic, am aflat de la mai mulţi responsabili americani că înalţi demnitari de la Casa Albă au intervenit pentru a închide toate arhivele legate de apelul telefonic respectiv”, adăuga el.

Un vechi măr al discordiilor istorice, Crimeea și teritoriile adiacente erau unite prin Hanatul Crimeii în timpul secolelor XV-XVIII. În 1783, Crimeea a fost anexată de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc (1768-1774). În urma Revoluției Ruse din 1917, Crimeea a devenit o republică autonomă în cadrul Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse din cadrul URSS. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, statutul Crimeii a fost redus la cel de „oblast” (provincie) după ce, ca pedeapsă pentru colaborarea cu germanii, întreaga sa populație băștinașă de tătari crimeeni a fost deportată în Asia Centrală, act recunoscut ca genocid.

Tătarii crimeeni sunt descendenții unor popoare turcice amestecate – (bulgari, hazari, pecenegi și cumanii) ca și a unor popoare neturcice – (sciți, sarmați, cimerieni, alani), care erau stabiliți în Europa Răsăriteană prin secolul al VII-lea î.Hr. Actualul nume al populației este folosit încă din secolul al XIII-lea, când Crimeea a fost ocupată de mongoli (sau așa cum erau cunoscuți în Rusia și mai apoi în restul Europei – tătari). Tătarii crimeeni sunt împărțiți în trei subgrupuri etnice: tații (care nu trebuie confundați cu poporul tat din Caucaz) și care locuiau zona muntoasă a peninsulei Crimeea mai înainte de 1944, formând cam 60% din totalul populației, ialiboilii, care trăiau pe coasta sudică a peninsulei și care reprezentau cam 35% din populație și noğaii (nu trebuie confundați cu poporul nogai din Caucazul de Nord) care erau locuitorii stepelor crimeene. În vreme ce noğaii au păstrat trăsături asiatice, celelelalte două subgrupuri tătare au trăsături specifice rasei albe. Tătarii crimeeni au format o națiune de sine stătătoare  în timpul existenței Hanatului Crimeii. Acest hanat era un stat musulman al populației vorbitoare de limbă turcică din peninsula Crimeea și din stepele din nordul acesteia și care s-a numărat printre cele mai mari forțe militare din Europa Răsăriteană până în secolul al XVIII-lea.

Hanatul a fost fondat în momentul în care mai multe clanuri ale Imperiului Hoardei de Aur au renunțat la viața nomadă și s-au sedentarizat în sudul teritoriilor de azi ale Rusiei și Ucrainei și au hotărât să transforme Crimeea în patria lor. Unul dintre urmașii lui Genghis Han, pretendent la tronul Hoardei de Aur, Haci Ghirai, a fost invitat să devină hanul tătarilor crimeeni. Haci Ghirai a acceptat această ofertă și a venit din Marele Ducat al Lituaniei, unde trăia în exil. El a fost fondatorul Hanatului Crimeii independent în 1441, după o lungă luptă de dusă împotriva Hoardei de Aur. Hanatul cuprindea peninsula Crimeea și stepele din sudul Rusiei și Ucrainei. În 1475, armata otomană aflată sub comanda lui Gedik Ahmet Pașa, a cucerit Principatul Feodoro și coloniile genoveze Cembalo, Soldaia și Caffa. Din acest moment, Hanatul Crimeii a intrat sub protectoratul Imperiului Otoman. Coasta sudică a Crimeii a devenit un sancak (provincie) otoman(ă), în timp ce hanii au continuat să stăpânească restul peninsulei și stepele nordice. Relațiile dintre otomani și tătari aveau un caracter aparte. În ciuda subordonării feudale, sultanii îi tratau pe hani mai degrabă ca pe niște aliați decât ca pe niște supuși. Deși hanii, mai înainte de urcarea pe tron, trebuiau să primească recunoașterea Sultanului, acesta din urmă nu se amesteca niciodată în alegeri. Otomanii recunoșteau stăpânirea legitimă a hanilor asupra stepelor ca descendenți ai lui Genghis Han. Politica externă tătară a continuat să fie independentă față de cea de la Istanbul. Între cele două capitale se purta o vie corespondență diplomatică. Hanii au continuat să bată monedă proprie, iar în rugăciunile de vineri era pomenit numele hanului, nu al Sultanului, două semne importante ale suveranității. Tătarii nu au plătit niciodată tribut otomanilor, în schimb au fost plătiți pentru serviciile pe care le făceau turcilor în timpul campaniilor militare, armata otomană prețuind în mod deosebit calitățile cavaleriei ușoare tătare. Teritoriul hanatului era împărțit între bei, iar, mai departe, între mârzacii proveniți din familiile nobile. Relațiile țăranilor și păstorilor nomazi cu mârzacii nu erau de tip feudal. Țăranii și păstorii erau liberi, iar legea islamică îi apăra împotriva abuzurilor. Pământul era distribuit în conformitate cu numărul locuitorilor fiecărui sat, fiind lucrat în comun, taxele fiind plătite de satul luat ca întreg. Aceste taxe reprezentau a zecea parte din producția agricolă, a douăzecea parte a turmelor de animale și un număr variabil de ore de muncă neplătită. În timpul reformelor ultimului Han, Șahin Ghirai, structura internă a fost schimbată după modelul otoman: pământul aflat în proprietatea nobililor a fost proclamat domeniul hanului și a fost reorganizat în qadiliqs – provincii conduse de reprezentanți ai hanului. Legea în hanat se baza pe tradiția tătară, legea islamică și pe anumite prevederi împrumutate de la otomani. Șeful musulman local era muftiul, care era ales dintre clericii islamici locali. Principala sa sarcină nu era de natură teologică sau judiciară, ci era cea financiară. Administrația muftiului controla pământul clerical (waqf) și veniturile provenite din exploatarea acestuia. Un alt înalt cleric musulman era kadiaskerul, care nu era ales, ci era numit de sultanul otoman. El supraveghea districtele judiciare ale hanatului, fiecare aflat sub jurisdicția unui cadiu. În mod oficial, cadiul era subordonat kadiaskerului, în practică însă, era subordonat șefilor de clan sau hanului. Cadii erau cei care impuneau legea în viața de zi cu zi a musulmanilor hanatului. Minoritățile nemusulmane (grecii, armenii, circazienii, genovezii și evreii), trăiau atât la orașe cât și la sate, uneori în cartiere distincte. Ei aveau instituțiile religioase și judiciare proprii, în conformitate cu sistemul otoman al comunităților confesionale. Ei își controlau finanțele și comerțul și plăteau taxe în schimbul cărora nu trebuiau să facă servicul militar. Nu există dovezi că minoritățile religioase nemusulmane ar fi fost discriminate. Tătarii crimeeni nomazi și toți nogaii erau crescători de animale. Crimeea avea numeroase porturi comerciale prin care mărfurile transportate pe Drumul mătăsii erau exportate către Imperiul Otoman sau Europa. În Hanatul Crimeii existau numeroase orașe mari, frumoase și pline de viață precum Bahcisarai – capitala hanatului – Kezlev, Karasubazar și Aqmescit, cu numeroase caravansaraiuri, hanuri și cartiere ale comercianților și meșteșugarilor. Tătarii sedentari erau comercianți, agricultori și artizani. Crimeea era un centru important al producției de vinuri, fructe și tutun. Carpetele orientale (kilim) fabricate în Bahcisarai erau exportate în Polonia, iar cuțitele tătărești erau foarte apreciate în rândul membrilor triburilor caucaziene. Tătarii erau apicultori și crescători vestiți de viermi de mătase. Una dintre cele mai importante surse de venit a nobililor tătari și nogai era prada de război și comerțul cu sclavi.

Hanatul Crimeii a fost cea mai importantă forță militară din Europa Răsăriteană până în secolul al XVIII-lea. Tătarii crimeeni au jucat un rol de primă importanță în apărarea granițelor Islamului, în special împotriva moscoviților și puterilor europene. Pentru o lungă perioadă de timp, tătarii și nogaii, organizați în ceabuluri (unități militare) au efectuat raiduri în Principatele Dunărene (Moldova și Țara Românească), Republica Polono-Lituaniană și Cnezatul Moscovei. În timpul a ceea ce se numea „culegerea recoltei din stepă”, tătarii înrobeau mulți țărani slavi, jefuiau satele și orașele, din această pradă de război hanul fiind îndreptățit să primească o cotă (savğat) care varia între 10 și 20%. Campaniile militare se împărțeau în cele numite sefer – operațiuni miltare oficiale, conduse de hani – și cele numite çapul – raiduri de jaf întreprinse de grupuri separate de nobili – considerate uneori ilegale și interzise de hani, deoarece încălcau prevederile tratatelor oficiale între Hanat și vecini. O lungă perioadă de timp, până la începutul secolului al XVIII-lea, hanatul a menținut un intens comerț cu sclavi cu Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu. Kefe sau Kaffa (Feodosia) era unul dintre cele mai importante și bine cunoscute piețe de sclavi. Hanatul Crimeii s-a aliat în mai multe rânduri cu Uniunea statală polono-lituaniană și cu cazacii împotriva Cnezatului Moscovei, o putere zonală în continuă creștere, cu care intrase în competiție pentru teritoriile fostei Hoarde de Aur. Regiunea disputată era foarte mult prețuită de Moscova pentru că permitea așezarea rușilor în zone mai fertile și cu climă mai blândă, mai propice pentru agricultură decât teritoriile nordice pe care le avea deja în stăpânire S-a estimat în anumite studii ca aproximativ trei milioane de oameni, în special ucraineni, dar și ruși, polonezi, belaruși și circazieni, au fost capturați și transformați în sclavi în toată perioada de existență a Hanatului Crimeii. Una dintre cele mai faimoase victime ale raidurilor tătare a fost Roxelana (Khurem Sultan), care avea să devină mai târziu soția sultanului Suleiman Magnificul, la curtea căruia avea să dețină o putere uriașă.

Tătarii crimeeni s-au făcut cunoscuți prin numeroasele raiduri devastatoare în Ucraina și Rusia, unul dintre cele mai importante atacuri având loc în 1571, când au asediat și incendiat Moscova. Până la începutul secolului al XVIII-lea, tătarii crimeeni au făcut un intens comerț cu sclavi cu Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu.

Tactica principală a raidurilor tătarilor era urmarea cumpenei apelor dintre cele două mari bazine ale râurilor Nipru și Donețk, o rută care începea din localitatea crimeeană Perekop și ducea până în nord, la Tula. Tătarii făceau raiduri pe o rază de 100-200 de kilometri, jefuind toate localitățile și capturând mii de sclavi. Moscova mobiliza în fiecare primăvară în jur de 65.000 de soldați pentru asigurarea pazei granițelor în fortărețe și orașe întărite. În acest scop au fost fondate orașele Orel (1566) și Voronej (1586). Tinerii boieri și cazacii îndeplineau serviciul de pază și patrulare a stepelor pentru ținerea sub observație continuă a mișcărilor ceambulurilor tătărești. Declinul Hanatului Crimeii a fost strâns legat de declinul Imperiului Otoman și a schimbat echilibrul puterii în Europa Răsăriteană. S-a ajuns în situația ca tătarii care se reîntorceau din campaniile militare otomane să nu aibă pradă de război, iar pe fronturile de luptă europene, cavaleria ușoară, care nu beneficia de sprijinul unei artilerii moderne, să sufere pierderi grele în fața armatelor mai bine dotate ale Rusiei și ale altor puteri. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, Moscova devenise un stat prea puternic pentru ca tătarii să-și mai permită să-l jefuiască. După întărirea statului moscovit, tătarii au fost lipsiți de unele dintre cele mai importante surse de venit: prada din jafuri și sclavii. Sprijinul de care se bucura hanul din partea clanurilor nobile a scăzut în continuare ca urmare a eșecurilor externe dar și luptei interne pentru putere. Nogaii, care asigurau o parte foarte importantă a forței militare crimeene, au încetat să-i mai ofere hanului sprijinul necondiționat. Forțele unite ruso-ucrainene au atacat puternic Hanatul în timpul campaniilor lui Cigirin și a altor campanii crimeene. În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, ruși aflați sub conducerea felmareșalului Munnich au reușit în cele din urmă să atace Hanatul chiar pe pământul peninsulei Crimeea. La 8 aprilie 1783, Ecaterina cea Mare a intervenit în războiul civil din hanat, anexând de facto întreaga peninsulă. În 1787, Șahin Ghirai s-a refugiat în Imperiul Otoman, dar a fost executat pentru trădare. Familia regală Ghirai a supraviețuit până în zilele noastre. Astăzi, în afară de tătarii care sunt încă rezidenți în Crimeea, mai există comunități relativ numeroase și compacte în Turcia, România, Bulgaria, Uzbekistan, Europa Apuseană și America de Nord, dar și comunități mai mici în Finlanda, Lituania, Rusia, Belarus și Polonia. Peste 300.000 de tătari locuiesc în Crimeea și aproximativ 450.000 rămân în exil în Asia Centrală, în special în Uzbekistan. Există estimări care spun că sunt aproximativ 5 milioane de tătari crimeeni care trăiesc în Turcia, descendenți ai tătarilor care au emigrat în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În Dobrogea (România) și Cadrilater (Bulgaria) trăiesc aproximativ 50.000 de tătari (conform cercetărilor de teren efectuate în perioada 2000-2008), dintre care numai 6.000( conform datelor de pe site-urile referitoare la tătarii crimeeni) în Bulgaria.

În 1954, după moartea lui Stalin și venirea la putere a ucraineanului Hrușciov, Crimeea a fost transferată către RSS Ucrainene de la RSFS Rusă. O dată cu colapsul Uniunii Sovietice, Ucraina a fost proclamată stat independent în 1991, iar cea mai mare parte a peninsulei a fost reorganizată ca Republica Autonomă Crimeea, orașul Sevastopol păstrându-și statutul special în cadrul Ucrainei. Tratatul de Partiție cu privire la Statutul și Condițiile Flotei din Marea Neagră din 1997 a împărțit fosta Flotă sovietică din Marea Neagră și i-a permis Rusiei să continue să-și țină flota în Crimeea: atât Forțele Navale ale Ucrainei, cât și Flota rusească a Mării Negre trebuia să-și aibă sediul la Sevastopol. Ucraina a prelungit chiria Rusiei pentru facilități navale prin Pactul de la Harkov din 2010, în schimbul reducerii ulterioare a prețului pentru gazele naturale. În februarie 2014, în urma revoluției ucrainene din 2014 care l-a eliminat pe președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, separatiștii pro-ruși și forțele armate ale Rusiei au preluat teritoriul. Un controversat referendum, neconstituțional potrivit constituțiilor Ucrainei și Crimeii, a avut loc în Crimeea pe tema reunificării cu Rusia; rezultatele sale oficiale a prezentat o susținere a majorității pentru reunificare; în orice caz, votul a fost boicotat de mulți loiali Ucrainei și a fost declarat nelegitim de guvernele occidentale și de Organizația Națiunile Unite. Rusia a anexat oficial Crimeea pe 18 martie 2014, încorporând Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol ca al LXXXIV-lea și respectiv al LXXXV-lea subiect federal al Rusiei.

În 1991, când Ucraina a devenit independentă, Crimeei i s-a acordat statutul de republică autonomă în cadrul noului stat. Conform unui recensământ din 2001, etnicii ruși reprezentau aproximativ 58,5% din populația Crimeei. Ucrainenii etnici din peninsulă au fost în mare parte rusificați și reprezentau abia 24,4%. Iar tătarii din Crimeea, care au revenit în țara natală din fostele state sovietice, ajungeau la 12,1% din populație. Până la anexarea ilegală, autoritățile ucrainene au promovat o politică mai degrabă potrivnică acestei minorități. Bohdan Yaremenko, fost diplomat și șeful organizației Maidan pentru Afaceri Externe, a definit atitudinea guvernului regional din Crimeea drept „ostilă” față de tătari. Fostul președinte Viktor Ianukovici a încurajat, la rândul său, o politică care dezavantaja comunitatea tătară și l-a numit pe Anatolii Mohiliov, fostul șef al poliției din Crimeea, cunoscut pentru poziția sa anti-tătară, în funcția de șef al guvernului din Crimeea în 2011.

Actuala ocupație rusă este definită de către tătarii stabiliți în Ucraina drept neo-stalinism. Ce înseamnă, mai exact, acest lucru? „Neo-stalinismul, în contextul tătarilor din Crimeea, are câteva caracteristici. Crimeei i se acordă un loc proeminent în identitatea națională rusă, dar nu există nicio mențiune a acestei peninsule în documentele istorice rusești înainte de secolul al XVIII-lea. Crimeea este identificată, în narațiunea rusească, și cu baza navală care găzduiește Flota Mării Negre.” Paradigma neo-stalinistă justifică deportarea tătarilor afirmând că aceștia au fost „trădători” față de Patria Mamă și, în consecință, aceasta politică de deportare nu este calificată drept genocid. Rușii cataloghează tătarii din peninsulă ca popor neindigen, prin comparație cu autoritățile ucrainene care au votat în 2021 o lege care stabilește statutul tătarilor drept populație indigenă. Această lege le protejează mult mai eficient drepturile ca minoritate. Teoria rusească reduce etnia tătară numai la câteva elemente ale sale, mai exact, la rolul grupurilor etnice pre-mongole. „Concentrându-se exclusiv pe elementul mongol nomad, tătarii din Crimeea sunt văzuți drept imigranți sau invadatori, spre deosebire de populația indigenă.”

Furia Moscovei față de tătarii „trădători” din Crimeea se leagă mai ales de evenimentele din Al Doilea Război Mondial. „La prima vedere, simpla idee conform căreia naziştii ar fi avut divizii în care Untermensch /sub-oameni/ de religie musulmană şi rasă asiatică ar fi luptat cu frenezie pentru Al Treilea Reich şi arienii cei superiori, pare una de-a dreptul imposibilă, nu-i aşa? Ei bine, adevărul istoric este cu mult mai neaşteptat şi mai complex decât pare. Iar povestea Legiunilor Tătare se constituie într-unul dintre cele mai interesante şi demne de atenţie episoade din cel de al Doilea Război Mondial. Uniţi, deopotrivă sub zvastică şi semilună, grupaţi într-unele dintre cele mai temute legiuni străine ale Wermachtului, musulmanii au dat o replică dură bolşevismului şi Armatei Roşii, chiar dacă sfârşitul acestei ciudate alianţe a fost unul dezastruos pentru urmaşii lui Ginghis Han.”

Spre surprinderea multor soldaţi de rând şi ofiţeri îndoctrinaţi de propaganda nazistă, conform căreia celelalte rase erau inferioare din toate punctele de vedere, iar comunismul o doctrină satanică care trebuia stârpită cu orice preţ, realitatea de front, precum şi încurcata politică a alianţelor militare, i-a pus pe aceştia în faţa faptului împlinit de a fi devenit camarazi taman cu „Untermensch”-ii cu care le împuiaseră capul politicienii nazişti în cadrul campaniilor furibunde de propagandă puse în scenă de ferocele Goebbels.

Aşa s-a întâmplat încă din ziua de 22 iunie 1941, dată la care armata germană a invadat Uniunea Sovietelor condusă de Stalin. Militarii germani au fost uimiţi să descopere bucuria sinceră cu care mulţi localnici i-au întâmpinat, ca pe nişte eliberatori, nu invadatori. Unul dintre grupurile etnico-religioase care s-a bucurat cel mai mult de apariţia Wermachtului au fost musulmanii, iar între ei, minoritatea tătară. Musulmanii cantonaţi în spaţiul geografic cucerit întâi de Imperiul Ţarist şi desăvârşit ulterior de sovietici urau de generaţii dominaţia ruso-sovietică. Nu doar că aveau încă în memorie propria periodă glorioasă de dinaintede expansiunea Imperiului Ţarist, dar interzicerea drepturilor religioase şi a tradiţiilor milenare, impusă forţat de regimul sovietic, le producea mari suferinţe. Pentru ei, sosirea armatei germane alimenta speranţa privind crearea propriilor state independente şi chiar făurirea ulterioare a unei mari Confederaţii Pan-Turanice. Nu doar tătarii musulmani s-au grăbit să se alieze cu germanii, ci mai toate etniile de religie musulmană din Caucaz precum azerii, cerchezii, tabasaranii, balkharii, cecenii, inguşii… Chiar şi creştinii care aveau de suferit din pricini similare din partea regimului sovietic, s-au aliat cu Berlinul în speranţa eliberării de jugul comunist. Şi merită să fie amintite în acest context diviziile cazacilor şi gruzinilor din Waffen SS.

Din punct de vedere cronologic, musulmanii din spaţiul ex-sovietic nu au aşteptat apariţia germanilor la orizont, pentru a se opune sovieticilor. În Asia Centrală, autoproclamata confederaţie a triburilor turco-tătare din Kokand instalase deja un guvern liber al Turkestanului istoric, în timp ce emirii de Khiva şi Buhara îşi declaraseră la rândul lor independenţa. Chiar dacă Armata Roşie doborâse, una după alta, fragilele entităţi statele turcomane, musulmanii din regiune păstraseră încă un puternic sentiment anti-comunist. Multe revolte locale au izbucnit, alimentate de silniciile şi atrocităţile sovieticilor. Între acestea, se remarcă răscoala cecenilor condusă, de un activist ex-comunist cecen, pe numele său Hasan Israilov, care, văzând diferenţa între vorbele şi faptele comuniştilor, a răsculat populaţia locală împotriva „apostolilor lui Marx, Engels şi Lenin”. Această complexă situaţie nu a scăpat atenţiei strategilor de la Berlin, care l-au informat pe Hitler de existenţa a numeroase naţionalităţi din URSS care se opuneau puternic comunismului. În consecinţă, pe data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis de Hitler personal, autoriza crearea a două mari unităţi musulmane: Turkestanisch Legion, compusă din voluntari musulmani proveniţi din Asia Centrală, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici şi karakalpaci, şi Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcătuită din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai şi inguşi. Pe lângă aceste legiuni, a fost alcătuită o unitate separată destinată încorporării voluntarilor tătari. Celebra Wolgtatarische Legion avea să fie fondată în ianuarie 1942 pe pământul Poloniei de azi. Aprecierea dată de nazişti musulmanilor sovietizaţi cu forţa făcea, de fapt, parte din planul lui Hitler de a cuceri simpatia Turciei şi a atrage acest stat de partea sa, în speranţa de a controla astfel bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu şi Caspica. De fapt, Fuhrer-ul declarase cu gura lui în decembrie 1942: „Consider că între aliaţii noştri doar musulmanii sunt oameni demni de încredere. Mă pot baza oricând pe ei, nu văd deloc un pericol în crearea unor unităţi complete de musulmani”.

Pătrunderea unităţilor Wermacht-ului în Caucaz şi largul sprijin oferit acestora de etniile din cei mai înalţi munţi ai Europei a creat o mare panică la Kremlin. Scrisoarea emisă de Konstantin Oumansky, ambasadorul sovietelor la Washington, descrie cum nu se poate mai bine situaţia liderilor comunişti: „Trebuie să vă mărturisesc că sunt îngrijorat în privinţa Caucazului… Iar tătarii din Crimeea sunt rebeli prin definiţie, niciodată nu le-a plăcut comunismul. Este un fapt ştiut că, în perioada Războiului din Crimeea, aceşti tătari au colaborat cu mare bucurie cu forţele britanice şi franceze. Problema cea mai mare este însă reprezentată de factorul religios, pe care sunt sigur că germanii îl vor exploata la maximum, cu toate că este total opus ideologiei naziste. Nu avem încredere nici în popoarele de munte din Caucaz sau în georgieni. Precum tătarii, toate etniile de aici sunt musulmane, cu excepţia georgienilor, osetinilor şi armenilor, dar cu toţii îşi aduc încă aminte de cucerirea ţaristă a Caucazului, proces încheiat în anul 1863”.

Germanii au contactat rapid reprezentanţii naţionalităţilor musulmane din Caucaz. În privinţa cecenilor, karaceailor, inguşilor şi balkarilor, Wermacht-ul a adoptat o poziţie extrem de liberală, comparativ cu proverbiala ordine şi disciplină prusace. Le-au promis noilor aliaţi închinători la Allah desfiinţarea urgentă a colhozurilor, redeschiderea moscheilor şi îngăduirea serviciului religios complet, plata oricăror bunuri şi alimente rechiziţionate de armata germană şi, mai ales, excluderea totală a vreunei femei de la orice post de conducere, fapt pe care musulmanii îl considerau intolerabil. Germanii le-au acordat inclusiv dreptul de a-şi face dreptate singuri, după cutumele locale, precum şi dreptul de creare a unor unităţi proprii pentru păstrarea legii şi ordinii. Prima entitate organizatorică promisă de germani a luat naştere în regiunea Karaceai, unde Comitetul Naţional al Karaceailor era condus de Kaki Baieramutov, un anti-bolşevic feroce. Colaborarea a fost sărbătorită prin celebrarea Kurban Bairam-ului, o sărbătoare musulmană, la Kislovosk. Acolo, în octombrie 1942, oficialilor germani cu rang de mari oaspeţi li s-au făcut daruri preţioase, în cea mai pură tradiţie caucaziană. La sfârşitul petrecerii, se înfiinţase deja primul escadron de călăreţi karaceai care urma să intre în luptă alături de germani. Aceeaşi linie de acţiune a fost urmată în Kabardino-Balkaria. Un comitet naţional condus de Selim Shadov era responsabil cu restabilirea vechilor tradiţii şi legi, alături de vânzarea de alimente, combustibili şi alte bunuri către Wermacht. Lucrurile se derulau asemănător în tot Caucazul de Nord. Înţelegerile erau sărbătorite fastuos, conform obiceiurilor fiecărei etnii. Iar la sfârşitul petrecerilor, generalii germani primeau în dar armăsari extrem de rari şi valoroşi din rasele locale, ofiţerii germani întorcând gestul căpeteniilor tribale prin cadouri care constau în Coranuri legate în aur şi arme automate de ultimă generaţie.

Dezastrul de la Stalingrad a distrus planul germanilor de a cuceri petrolul Orientului. Turcii şi-au reconsiderat politica, adoptând o poziţie neutră, în timp ce Wermach-ul s-a retras cât mai repede din Caucaz. Mulţi dintre colaboratorii musulmani au urmat fideli trupele germane. Cu toate că ambiţiosul plan al lui Hitler în privinţa musulmanilor sovietizaţi căzuse o dată cu Stalingradul, Fuhrerul avusese dreptate în estimările sale: extrem de loiali, cumplit de porniţi împotriva comunismului, războinicii din Caucaz şi Crimeea se aflau încă de partea germanilor. Wermacht-ul mai beneficia de aportul a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri din diviziile musulmane. Cei mai mulţi dintre aceştia erau de origine central-asiatică, fiind încartiruiţi într-o singură divizie denumit 444 Sicherungs Division. În timpul războiului, circa 70.000 de combatanţi originari din Asia Centrală au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceştia au fost soldaţi şi 30.000 asistenţi militari şi trupe auxiliare. În anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numărul lor s-a ridicat la 26. A intrat în legendă celebra divizie 162 Turkestanish Infanterie Division, compusă din germani, azeri şi turkmeni; divizia era condusă de carismaticul general Oskar von Niedermayer, un fel de autodidact Lawrence al Arabiei, fost ataşat militar german în Persia. Divizia a fost antrenată şi pregătită la Kruzsnyna, în Polonia, după care a fost transferată în spaţiul iugoslav, pentru a se înfrunta cu dârjii partizani ai lui Tito. Ulterior au fost transferaţi în Italia, unde au luptat cu regimentele americano-japoneze (este vorba de regimente compuse în egală măsură din americani şi fii imigranţilor niponi din SUA). Conform rapoartelor de front, divizia musulmană era la fel de ordonată şi capabilă precum orice divizie compusă din etnici germani a Wermacht-ului.

Tătarii crimeeni nu doar că au colaborat cu mare bucurie cu armatele germane, dar din proprie iniţiativă le-au asigurat acestora importante cantităţi de provizii. Circa 20.000 de nogai crimeeni luptau sub flamura zvasticii. Aceşti urmaşi ai lui Ginghis Han s-au făcut remarcaţi în egală măsură prin bravură şi cruzime, mai ales în decursul operaţiunilor anti-partizani. În Munţii Yaila din Crimeea, maiorul V.I. Maltzev a format un batalion tătar de pedepsire contra bolşevicilor din Yevpatoria. Batalionul Khimi, cum a fost botezat, a exterminat partizanii comunişti din Yaila, distrugând bazele acestora şi ucigând şi numeroşi civili. Impresionaţi de spiritul combativ al tătarilor, germanii au dislocat batalionul Khimi în nord-vestul Franţei, pentru a lupta cu partizanii din maquis (Rezistenţa franceză). Încă o dată, ferocitatea urmaşilor lui Batu Han s-a făcut simţită, îngrozindu-i pe francezi. Un exemplu rămas încă în memoria acestora este episodul din data de 21 iulie 1944, când satul Dortan a fost ars complet de soldaţii tătari, furioşi că localnicii acordaseră sprijin celor din Rezistenţa franceză. Conform mărturiilor istorice, tătarii au violat femeile din localitate, au ars casele, după care s-au plimbat râzând, cu bicicletele confiscate, printre casele în flăcări…

Pe Frontul de Est, în faţa duşmanului sovietic, orientalii au demonstrat calităţi militare extraordinare. Cele trei batalioane tătare de la Stalingrad au luptat până la ultimul om, nedând un singur pas înapoi. Lângă Harkov, un întreg batalion musulman s-a expus tirului de artilerie şi mitralieră pentru a recupera corpul propriului comandant german căzut în luptă, comandant pe care tătarii l-au iubit şi respectat exemplar. Bravura lor l-a impresionant până şi pe Heinrich Himmler, cel mai puternic om din Reich după Hitler, lider nazist despre care se spune că era mai rasist chiar decât Fuhrer-ul. „SS Heini”, cum era poreclit Himmler în cercul său de apropiaţi, s-a dovedit a fi cel mai mare promotor al Islamului printre liderii nazişti. Dispreţul lui Himmler faţă de „creştinii molâi” era egal cu aprecierea sa faţă de Islam, pe care îl vedea drept o religie luptătoare şi masculină, bazată pe concepte foarte apreciate şi în sânul SS-ului, precum supunerea oarbă, dorinţa de auto-sacrificiu şi lipsa de compasiune faţă de duşmani. Admiraţia sa deschisă faţă de musulmani a dus, în cele din urmă, la ignorarea propriilor „derapaje” ariene şi încorporarea a cât mai mulţi musulmani sub aripa neagră a SS-ului.

În concepţia lui Himmler, exista un element rasial superior în Rusia, iar acesta venise din Asia şi dăduse naştere de-a lungul istoriei unor genii militare precum Attila, Ginghis Han, Batu Han, Tamerlan, Djepe Noion sau Subotai Bahadur. În noiembrie 1943, maiorul Andreas Meyer-Mader i-a oferit lui Himmler tot ajutorul său pentru înfiinţarea şi comanda ulterioară a unui unităţi SS formate exclusiv din tătari. Himmler a aprobat pe loc planul maiorului, promovându-l chiar la rangul de SS Obersturmbanfuhrer. Pe 14 decembrie, acelaşi an, Marele Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini, se deplasa personal la Berlin pentru a binecuvânta crearea noii divizii musulmane din cadrul SS-ului. Inedita Ostturkischen Waffen-Verbande der SS era formată nu doar din etnici tătari, ci şi din voluntari azeri, kirghizi, uzbeci, başkiri şi tadjici. Unitatea nu a avut o viaţă lungă, destrămându-se după ce comandantul ei, Andreas Meyer-Mader, a fost ucis în timpul unei lupte cu partizanii sovietici din Yuratishki, lângă Minsk. În iulie 1944, divizia musulmană a fost transferată în Polonia. Iar când SS-ul a suprimat Revolta din Varşovia, volunarii musulmani au fost ataşaţi cumplitei SS Dirlewanger Brigade, unde au participat la acţiunile brutale încheiate cu uciderea a peste 200.000 de civili polonezi.

Aliaţii vestici i-au făcut prizonieri – ca şi pe camarazii lor din Europa de Est, care luptaseră alături de germani – după care i-au trimis legaţi lui Stalin. Pentru ei a fost Iadul. Bolşevicii i-au considerat trădători şi fie i-au executat pe loc, fie i-au deportat în gulaguri, unde foamea, frigul, torturile şi bolile au făcut ravagii în rândul supravieţuitorilor războiului. Stalin s-a răzbunat personal în special pe musulmanii din Caucaz şi pe etnicii tătari. Dacă unor naţionalităţi deportate în gulaguri, care au fraternizat cu germanii, precum cecenii, balkarii, inguşii şi karaceaii, le-a fost permisă întoarcerea în locurile de baştină din Caucaz, urmaşilor tătarilor din Crimeea, considerați cei mai devotaţi colaboratori ai lui Hitler, le-a fost permisă întoarcerea acasă de-abia după destrămarea Uniunii Sovietice.

După trecerea lui Andrii Bilețki în politică, în funcția de comandant al Regimentului Azov, parte din Garda Națională a Ucrainei, s-a instalat Denis Prokopenko, un alt personaj carismatic.

Denis Ghenadiovici Prokopenko (20 iunie 1991) este un ofițer ucrainean, locotenent-colonel în Garda Națională a Ucrainei și comandant al Regimentului Azov. Din 2014, a fost activ în Forțele Armate ale Ucrainei, luptând pentru apărarea Ucrainei împotriva Rusiei și a forțelor separatiste pro-ruse din Donbas. Ca răspuns la invazia rusă a Ucrainei din 2022, Prokopenko s-a remarcat ca un important lider militar, care apără orașul Mariupol de asediul rus. Pentru rolul său de lider în primele linii ale conflictului, el a primit titlul de Erou al Ucrainei în martie 2022. Prokopenko este cunoscut și sub numele de Redis, o poreclă veche de fan al fotbalului, din epoca în care era suporter ultras al echipei Dinamo Kiev, care a devenit indicativul său militar. Subordonații săi i se adresează informal ca „Frate Redis” sau „Tovarășe Redis” („Drúže Rédis”).

Denis Prokopenko este de origine etnică kareliană finlandeză. Bunicul său a fost singurul membru al familiei sale care a supraviețuit servind în Forțele de Apărare finlandeze când Uniunea Sovietică i-a invadat țara în Războiul de iarnă ruso-finlandez din 1939 și 1940. Finlandezii au luptat împotriva Armatei Roșii pentru a păstra independența națională, dar Tratatul de pace de la Moscova care a rezultat a forțat Finlanda să cedeze Rusiei o mare parte din Karelia finlandeză istorică - lăsând locuitorii strămuți și descendenții lor cu întrebări despre teritoriile pierdute. În consecință, tânărul Prokopenko de astăzi consideră lupta sa pentru apărarea Ucrainei împotriva imperialismului rus de la Moscova o chestiune personală, strâns împletită cu propria sa istorie a familiei. De altfel, într-o fotografie a lui Prokopenko din 2016, pe uniforma sa este cusut steagul cu cruce nordică al Republicii Karelia de Est, un simbol folosit de naționaliștii care caută independența acestui teritoriu față de Moscova. El vede lupta sa pentru salvarea independenței Ucrainei ca pe o continuare a luptei strămoșilor săi împotriva imperialismului sovietic. „Se pare că am continuat același război, doar pe o altă secțiune a frontului, un război împotriva regimului de ocupație de la Kremlin. Bunicul meu avea o ură atât de teribilă pentru comunism, pentru bolșevism, pentru sovietici... Vă puteți imagina ce înseamnă să-ți pierzi familia? Adică au pierit toți frații lui, toate rudele lui apropiate...”.

Războiul de Iarnă (cunoscut și ca Războiul Sovieto-Finlandez sau Războiul Ruso-Finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda pe 30 noiembrie 1939, la trei luni după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Drept consecință, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor la 14 decembrie. Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se așteptase să cucerească întreaga țară până la sfârșitul anului, dar rezistența finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deși aceștia din urmă își depășeau numeric inamicii în proporție de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când țara a fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10 % din teritoriul național și circa 20 % din capacitățile sale industriale. Rezultatele războiului au fost confuze. Deși în cele din urmă forțele sovietice au reușit să străpungă apărarea finlandeză, nici finlandezii, nici sovieticii nu au terminat războiul fără a fi puternic afectați. Pierderile sovietice au fost extrem de mari, iar statutul internațional al țării a avut de suferit. Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roșii a fost pusă sub semnul întrebării, un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler pentru începerea Operațiunii Barbarossa (atacarea Uniunii Sovietice).

În timpul ceremoniilor din 24 august 2019 de sărbătorire a Zilei Independenței Ucrainei la Kiev, căpitanul Denis Prokopenko a primit Ordinul „Bohdan Hmelnițki” din partea președintelui Volodimir Zelenski. Când i s-a înmânat înalta distincție, Prokopenko a fost singurul militar care a refuzat să-i răspundă lui Zelenski cu un salut militar, un gest public de sfidare interpretată de către unii comentatori ca un protest politic. Prokopenko nu a comentat niciodată oficial această controversă; alți lideri ai Regimentului Azov au respins zvonurile privind un posibil subtext politic în conduita comandantului lor. Când jurnalistul ucrainean Yuri Butusov a contactat Azov pentru a comenta „informațiile răspândite pe internet” despre presupusul incident, o sursă din cadrul comandamentului Azov a răspuns printr-o declarație menționând că reglementările militare obligă personalul Azov să salute colegii militari din lanțul de comandă militar, dar nu și civilii, de pildă politicienii — astfel, din acest motiv, trupele nu l-au salutat nici pe fostul președinte Petro Poroșenko când a vizitat pozițiile Azov de pe front. Declarația s-a încheiat prin a afirma că „Nu a existat nicio implicație politică în acțiunile comandantului. Nu organizăm demonstrații politice. Azov este o unitate militară care se implică numai în operațiuni de luptă; am stat și vom continua să stăm în afara politicii – votul nostru este unul singur, cel pentru apărarea Ucrainei”.

 

DACĂ POLITICHIE NU E, NIMIC NU E - cu Tudor Petruț

Putin Rusia Ucraina
Nu ne nouă benzina
Biden ne ia nouă mașina

Atenția publicului american este concentrată evident la criza umanitară din Europa de est, la bâlbâiala americană vizavi de conflct și din ce în ce mai mult la situația economică locală, mai ales la creșterea galopantă a preturilor la carburanți. Volatilitatea pieței financiare și a bursei de acțiuni, plus continuul blocaj în trasportul comercial și portuar și în lanțul de aprovizionare sunt percepute de opinia publică ca precursori ai unei posibile crize economice de anveregură. Bineînțeles invazia rusească este folosită de către politicienii americani și aliații lor din mass media pentru a trâmbița flecăreala ideologică, în pauzele de transmisii în direct de pe frontul ucrainean. Republicanii îl acuză pe președintele Joe Biden de slăbiciune, indecizie și inabilitate diplomatică.

CITITORUL NOSTRU, JUPÂNUL NOSTRU - cu Tudor Petruț 

Mă bucur că, în sfârșit, m-au găsit cititorii și mi-au transmis prin email opiniile, comentariile și mai ales întrebărilor lor. Ceea ce vă încurajez pe toți să o faceți, atâta vreme cât folosim cu toții un ton civilizat, respectând dreptul la opinie al tuturor. Sunt la tudor@petruț.biz, căsuța poștală a paginii mele de pe internet. Știrile despre situația din Europa de Est nu domină emisiunile americane de știri și de opinie de pe canalele de televiziune prin cablu, și apar doar fugar în popularele emisiuni de seară de pe canalele principale. Acesta ar fi răspunsul simplu la întrebarea domnului Vasile D. din Slatina, care este curios de părerea americanilor despre conflictul din Ucraina. Din păcate mulți dintre americani de-abia descoperă pe unde e Ucraina și că România, Polonia și Ungaria sunt prin împrejurimi. Și că întreagă zonă este sub presiunea expansiunii NATO pe de-o parte și ambițiile politice rusești pe de alta.