În sfârșit, o veste bună pentru România, cel puțin la nivelul imaginii de ansamblu și al frustrării directe: ieșirea la pensie a mediocrității desăvârșite din fruntea patriei, ajunsă acolo nu se mai știe în culmea căror nazuri istorice și rejectată când impactul nu mai ajută nimănui. În apărarea mandatelor sale servite cu îngustime și neimplicare, Klaus Iohannis din Sibiu a ridicat la vedere virtutea potrivit căreia nu a încălcat niciodată Constituția. O lege fundamentală atât de fărâmicioasă, pe cât de anostă a fost domnia sa. Dacă o fi adevărat și, în afara bunului simț, d-l Iohannis e cu putință să nu fi călcat nimic în viața lui, ne punem întrebarea dacă n-ar fi fost mai util s-o fi neglijat de câteva ori – e posibil ca impresia generală să nu fi fost atât de jalnică și situația atât de păguboasă. Orice analiză care-l prevede drept țintă pe fostul primar de provincie ne face să credem că ne pierdem în detalii minore, căci încă două luni la foloase necuvenite la manetele democrației originale n-ar fi constituit o catastrofă de nesuportat. Să remarcăm că a plecat așa cum a venit: din lipsa unei alternative, nu ca necesitate. Nici ca șef de C.A.P. nu s-ar califica, dacă s-ar stabili că este nevoie. Mai bun, probabil, pentru că nu putea fi mai rău decât Victor Ponta și Viorica Dăncilă (deși acum, la ora bilanțului, avem dreptul să ne îndoim – din moment ce-am ajuns unde ne aflăm, cum putea fi mai rău?), un criteriu, la urma urmei, batjocoritor (dacă strategii n-au chibzuit că nemții ne vor copleși cu ajutoare în slăbiciunea etniei de la vârf). Privit în calitate de cetățean simplu, d-l Iohannis reprezintă, probabil, suma anonimatului perfect. Problema e că țara nu avea nevoie la conducere de un cetățean care-și cere scuze dacă te calcă pe picior în tramvai sau nu scuipă pe jos. Țara avea nevoie de o personalitate care să pună lucrurile la punct. Aruncați o privire la ce se întîmplă în America acestor zile, comparativ cu mormăiala răutăcioasă venind de după storurile Casei Albe când Iohannis al lor dormita cu gândul la plajele lumii. Păstrând proporțiile, România ar avea nevoie de un buldozer gen Trump, care să demoleze instituțiile corupte sau măcar inutile, să încerce a redresa economia și spiritul națiunii. Până acum o lună, ați fi spus că nu este posibil. Priviți cu atenție! În cifre absolute, d-l Iohannis a fost un Biden la pătrat, fără scuza demenței instaurate cu vârsta.
Dar România nu este America, în ciuda declinului moral al celei din urmă. România încă este condusă din umbră de fantomele Securității, în interes personal și de castă. Uneori, a nu face nimic se poate dovedi a fi bine; în cazul nostru, a nu face nimic reprezintă condiția răului. Se poate spune că am avut un președinte absolut nepăsător la problemele patriei. Nu țin să pătrund în intimitatea ființei sale, nici n-ar fi de folos, dar de cele mai multe ori rămânem cu ce se vede  dacă d-l Iohannis și-a frământat mâinile de grija României, putem spune că este un jucător admirabil de teatru și, pe lângă proficiența golfului, s-ar putea descurca de minune în arta jocurilor de cazinou.
Prima întrebare este cum a fost posibil ca o asemenea mediocritate să ajungă în fruntea unei țări care a dat atâtea personalități accentuate și minți pline de strălucire? Nu voi face greșeala asta din cel puțin două motive: alegerea d-lui Iohannis nu mi se pare defel naturală – cu o competiție formată din Ponta și Dăncilă ar fi câștigat și siniștrii Dincă, Postelnicu ori Bobu, toți laolaltă, iar, pe de altă parte, este vorba de o situație aproape perfectă de reprezentare a colectivului median. Vă amintiți, desigur, sloganul vânturat de Ion Iliescu și ai lui: Un președinte pentru liniștea noastră! Căci, se știe, în afară de faptul că le aveam pe toate, asta ne lipsea: liniștea! Cu excepția lui Traian Băsescu, un tip de o nervozitate dezarmantă, care a camuflat aproape la perfecție lipsa măsurilor adecvate, am avut numai președinți pentru liniștea lor. E drept, d-l Iohannis a sărit calul!
Cu toate acestea, nu mă pot împiedica să constat că scoaterea domniei sale pe făraș a fost repurtată ca o mare victorie a partidei așa-zis naționaliste. Așa decorativ cum era, ca o sperietoare într-un lan uscat, d-l Iohannis reprezenta ideea paznicului care doarme în post, creând iluzia de veghe. Acum a dispărut și această fantoșă – nu mai sperie nici gândacii! Și, uite-așa, România s-a trezit că nu mai are nimic: nici avere, nici reală libertate, nici Dumnezeu, Parlament sau Guvern, s-a dumirit acum și fără președinte prost. E prea de tot! Și nici măcar nu știm care ne vor fi candidații în alegerile semi-legale ce se apropie. Cine va fi admis, cine nu…
Mai gândiți-vă la un aspect: dacă CCR n-ar fi închis ochii asupra rezultatelor alegerilor parlamentare, ne-am fi aflat în miezul anarhiei și al multiplelor păruieli civile și militare. Parcă e mai bună nemernicia de partid, incompetența statală și corupția slobodă la care asistăm. După alți zece ani pierduți cu serbede cuvinte de duh și grimase rigide venite de la Cotroceni, nu e în van să mai mulțumim o dată conducerii. Oricând se poate și mai rău (merit o rectificare). Nu știm ce ne rezervă viitorul imediat, chiar dacă e cu putință să prevedem, cert este că ne apropiem cu sufletul la gură de emoția momentului în care vom putea spune că, de acum înainte, mai rău nu se poate!

Liviu Cangeopol
15 februarie 2025

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro