Actul de la 23 August 1944, când România a întors armele și a trecut de partea Aliaților rămâne cel mai controversat moment al istoriei noastre moderne. Probă de oportunism istoric fără de care țara, ce abia fusese reîntregită în 1918, ar fi fost redusă la, probabil, hotarele vechiului principat Țara Românească, după unii, sau, dimpotrivă, o lovitură de stat sinucigașă care ne-a oferit plocon sovieticilor și ne-a condamnat la o jumătate de secol de teroare roșie, după alții, evenimentul nu poate fi înțeles fără a se lua în calcul evoluțiile politice autohtone din deceniul precedent, începând cu revenirea în țară a lui Carol al II-lea și accederea sa pe tron – nu mai puțin controversată! – în locul fiului său minor, Mihai I.

Trebuie remarcate, dincolo de orice alte considerente, căldura şi popularitatea de care s-a bucurat Carol la începutul domniei sale. Totuşi, ceea ce a urmat nu a fost deloc pe măsura aşteptărilor: „Carol nu şi-a putut stăpâni pasiunile, totul fiind în detrimentul datoriei şi a misiunii pe care le avea ca Rege. Cei zece ani în care a fost Suveran, au fost presăraţi de o cvasipermanentă instabilitate politică, care i s-a datorat în bună măsură”. Regimul de Autoritate Monarhică (1938) a fost punctul culminant al politicii pe care a dus-o Carol, iar momentul abdicării sale (1940) − pe fundalul teribilelor cedări teritoriale care schilodiseră efectiv România − ilustrează foarte bine acest eşec. Sfârşitul regimului a fost în contrast total cu entuziasmul cu care debutase cu un deceniu înainte. Din „mântuitor” (la început), Carol devenise acum un „degenerat”. 

Asta se petrecea pe fundalul unei tragedii naționale care acționase cu repetiție. La 30 august 1940, românii au suferit una dintre cele mai grele încercări ale istoriei lor. Prin Diktatul de la Viena, zona de nord-vest a Transilvaniei a trecut în componenţa Ungariei.
Dezmembrarea Transilvaniei venea după ce România abia pierduse, în iunie 1940, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, în favoarea URSS. A urmat, apoi, cedarea Cadrilaterului către Bulgaria. Toate pierderile teritoriale din 1940 s-au produs fără ca Armata Română să lupte pentru integritatea ţării şi fără ca România să se afle, oficial, în război cu vreunul dintre vecinii săi. România va intra în Al Doilea Război Mondial abia în anul 1941…

În cel de-Al Doilea Război Mondial, România a fost iniţial aliata Germaniei Naziste. Condusă de mâna de fier a Mareşalului Antonescu, România a urmat armata germană în tentativa sa de război fulger în stepele Rusiei. Antonescu, conducătorul de facto al României, bătuse palma cu Hitler pentru a distruge URSS-ul. Soldaţii români au luptat cot la cot cu cei germani pentru cucerirea şi învingerea uriaşei puteri sovietice. Punctul de cotitură a acestei ofensive, dar şi a întregului război în est, a fost marcat în vara şi toamna anului 1942, cunoscută sub denumirea de Bătălia de la Stalingrad. Mai precis după ce faimosul Blitzkrieg („războiul-fulger” german) a dat greş în faţa Moscovei, la Stalingrad a urmat o preluare a ofensivei de către Armata Roşie. Un adevărat tăvălug sovietic care a măturat totul în cale şi a însemnat de fapt începutul sfârşitului pentru Hitler. În urma acestei bătălii, România, despre care istoricul Florin Constantiniu spunea că a fost „prea mică pentru un război atât de mare”, a fost efectiv spulberată. Mai precis, armata română distrusă şi măcelărită de sovietici. Peste 150.000 de soldaţi români şi-au pierdut viaţa la Stalingrad, la Cotul Donului şi în Stepa Calmucă, plus încă aproape 100.000 de români mobilizați în alte armate, în special în cea maghiară. A fost cel mai mare dezastru pentru armata română, dar şi un moment de mare umilinţă, rămas în istoria universală în dreptul participării României la cel de-Al Doilea Război Mondial.

Mulţi contemporani ai acelor evenimente, importanţi factori de decizie, dar şi specialişti actuali au contestat decizia Mareşalului Antonescu, de a fi aruncat armata română, prost echipată şi slab organizată, în această ofensivă sinucigaşă. De fapt, s-au căutat mereu explicaţii pentru prezenţa românilor în stepele ruseşti şi la Stalingrad. Prima întrebare care apăruse a fost dacă chiar a fost necesar ca România să intre în război alături de Hitler, contra URSS şi mai apoi împotriva SUA şi a Marii Britanii. Antonescu îşi justificase această decizie prin încercarea de a reconstrui România Mare şi de a recuceri teritoriile pierdute de România. Şi asta după marile dezastre teritoriale din 1940.

După doi ani de înfrângeri succesive, în august 1944, dezastrul se profila cu certitudine pentru România, cu trupele sovietice ajunse atât de aproape de Iași. Indiferent din ce perspectivă l-ai privi, 23 august 1944 a reprezentat un moment de turnură în istoria României. Dincolo de versiunile oficiale ale acestui eveniment şi în special cele ale personajelor care au înrâurit acest moment, există însă şi o părere a învinsului. Mareşalul Antonescu a lăsat posterităţii o scrisoare prin care explică ce a încercat să facă în anii războiului şi care erau riscurile întoarcerii armelor contra Germaniei.
Pe 23 august 1944, soarta României a fost decisă irevocabil. Mareşalul Ion Antonescu, cel care deţinea în fapt puterea supremă în România, a fost înlăturat şi arestat la ordinele tânărului rege Mihai I, un simplu simbol decorativ al monarhiei până la aceea dată. Totodată România a decis să întoarcă armele contra Germaniei Naziste, fostul său camarad de arme şi să intre în tabăra Aliaţilor, printre care şi URSS, vecinul ameninţător din Est. În aceste condiţii, România îşi luase adio de la Basarabia şi Bucovina de Nord, dar urma să păstreze Transilvania de Nord şi, mai presus de atât, independenţa statală, grav ameninţată de invazia rusească. Preţul a fost unul scump pentru micul stat din zona Balcanilor. România a intrat, după un acord – între Churchill (care ne-a sacrificat în favoarea Greciei), Stalin și Roosevelt - mult anterior evenimentelor de la 23 august 1944, în sfera de influenţă rusească, iar mai apoi, cum era de aşteptat, statul a fost sovietizat şi transformat treptat în Republică Socialistă, contrat voinţei majorităţii populaţiei. Gestul Regelui Mihai I şi al sfătuitorilor săi, ca şi al reprezentanţilor partidelor istorice, a fost criticat pe de o parte, fiind considerat direct responsabil de aruncarea României în sfera de influenţă sovietică. Sunt însă şi mulţi specialişti care susţin că desprinderea de Germania Nazistă era o necesitate, mai ales că din primăvara lui 1944 trupele ruseşti intraseră deja pe teritoriul României. „Ar fi fost un dezastru total. România ar fi fost distrusă de Armata Roşie, iar pierderile umane ar fi fost mult mai mari. România risca să dispară ca stat. Prin schimbarea de orientare, am reuşit să reducem pierderile de vieţi omeneşti şi să supravieţuim”, spun unii specialiști.

după dezastrul de la Stalingrad şi contraofensiva rusească de amploare, Antonescu lua deja în considerare o posibilă desprindere de Puterile Axei, însă nu fără obținerea unei serii de garanţii ferme din partea Aliaţilor, adică exact ceea ce a lipsit armistițiului orchestrat de cei aflați, generic, în tabăra tânărului Rege (influențat, se pare, și de o legătură amoroasă cu o presupusă spioană sau, în orice caz, agent de influență sovietic – grecoaica Dolly Chrissolegos). De altfel, Antonescu era decis să nu capituleze şi să nu renunţe la alianţa României cu Axa până când nu primea garanţii ferme, printre care integritatea teritorială şi recuperarea teritoriile smulse ţării înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Cum trupele ruseşti avansau vertiginos în faţa unor armate germane şi române care nu putea să-i oprească şi mai ales după ultimatumul adresat României de Aliaţi, Regele Mihai decide să-l înlăture de la putere pe Antonescu şi să schimbe tabăra până când nu se dovedea prea târziu. Fără ştirea Mareşalului, Regele Mihai a purtat discuţii cu reprezentanţii armatei, dar şi cu principalii lideri politici din țară, pentru înlăturarea lui Antonescu şi ruperea alianţei cu Germania. În ziua de 20 august 1944, cărţile erau deja făcute. Când Regele Mihai a aflat că ruşii au atacat violent frontul şi-l străpung, însoţit de secretarul Mircea Ionniţiu şi generalul Gheorghe Mihail, consilierul său pe probleme militare, a plecat la o întâlnire cu reprezentanţii armatei, care s-au declarat dispuşi să participe la debarcarea Mareşalului Antonescu. În ziua următoare s-a întâlnit şi cu principalii lideri politici pentru a discuta aceeaşi chestiune şi pentru a pune la punct toate detaliile operațiunii.

Pe data de 23 august a avut loc întâlnirea cu Mareşalul Antonescu. Discuţia a durat în jur de o oră. În tot acest timp, Regele i-a cerut stăruitor să renunţe la alianţa cu Germania. Mareşalul a refuzat. În acel moment, Regele Mihai a rostit parola, care ducea la arestarea lui Antonescu. „Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”, a spus Regele. Imediat, Antonescu a fost arestat. Colaboratorii săi apropiați, în frunte cu vicepremierul Mihai Antonescu (care-l însoțise pe Mareșal la audiența regală), au fost de asemenea chemaţi la Palat şi reţinuţi. În aceeaşi zi înainte de ora 20.00, Regele Mihai a înregistrat un mesaj către ţară, prin care anunţa schimbarea guvernului şi mai ales trecerea României de partea Aliaţilor. Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost reţinuţi într-o cameră de tip safe la etajul Casei Regelui.

Chiar dacă era de acord cu desprinderea de Germania în condiţiile grele pentru România, Ion Antonescu spunea că acest lucru nu trebuia făcut în condiţiile impuse de Rusia Sovietică. De altfel, dacă România făcea pace cu URSS în condiţiile impuse de Molotov ministrul de externe rus, existau riscuri majore din punctul de vedere al Mareşalului Ion Antonescu (…și confirmate, din nefericire, de evoluția istorică ulterioară). „În consecinţă, a accepta astăzi propunerile lui Molotov însemnează a face un act politic de renunţare şi pierderea Basarabiei şi a Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul lui Molotov. I-am adăugat că, după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele <<să nu recunoască nicio modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită>>. Azi a semna propunerea Molotov însemnează a lăsa mari riscuri pentru viitorul ţării în ceea ce priveşte graniţele ţării”, scria Antonescu. Totodată Mareşalul sublinia că printre clauzele impuse de Molotov se aflau şi alte prevederi periculoase pentru statul român. Printre altele era vorba de plata unor despăgubiri de război nedefinite, care ar fi băgat ţara în robie la ruşi, în opinia Mareşalulu, dar, şi mai grav, dezarmarea soldaţilor români şi predarea lor ruşilor. „A patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dau ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse după aceea la dispoziţie pentru ca împreună cu ruşii să izgonim pe nemţi din ţară. Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor ţării un astfel de ordin care odată enunţat producea cel mai mare haos şi lăsa ţara la discreţia totală a ruşilor şi germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar pune-o în practică”, scria Antonescu.

Încă din februarie 1943, Mareșalul Antonescu îi propunea lui Mussolini ieșirea comună din război, iar în septembrie 1943 începea negocieri secrete pentru încheierea unui armistițiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, același an, la Lisabona, încercări de armistițiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alți doi ofițeri, pentru a lucra ca intermediari între aliași și București. Aceștia sunt prinși la parașutare și instalați, în Bucuresti, într-un apartament în sediul Jandarmeriei la ultimul etaj.
Ca urmare a parașutării colonelului De Castelaine în România, influentul Principe Barbu Știrbey (fostul iubit al Reginei Maria) este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de „Bond”, cu un pașaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemților de către englezi, care nu erau pentru ieșirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii și românii vor temporiza înaintarea rușilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul rușilor spre Bătrânul Continent. Acestui plan i s-a opus însă președintele american Roosevelt.

Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoștinta lui diplomatului american John Foster Dulles (viitorul Secretar de Stat) că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putință decât în cazul unei debarcări aliate". Cu acest prilej, el insista asupra inoportunității schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantități de cereale și de un milion de soldați înarmați. „Numai guvernul de azi poate refuza nemților aceste rezerve prețioase. În ziua când Mareșalul ar dispărea, nemții ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar așeza slugi politice, probabil chiar pe foștii legionari, care ar suprima pe toți antoniștii și pe toți rezistenții, adică toată elita românească". Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit: rezervele de aur și de cereale nu au fost luate de către nemți, ci de ruși, iar milionul de ostași, din cauza reprezentanților Palatului Regal și al grupului de complotiști – Bodnăraș, Dămăceanu, Aldea, Racoviță - a a fost dezarmat, circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iașiului" a fost deschisă fără luptă trupelor sovietice.
Opoziția din România - Maniu și Brătianu - a colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistițiu în vederea ieșirii României din războiul alături de Axă, se informau și se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliații preferă să negocieze cu opoziția română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov: „Noi preferăm să negociem cu actualul Guvern al României și suntem gata să-l ajutăm să elibereze țara de germani", iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca și ceilalți doi aliați, s-a pronunțat categoric: „Preferăm negocieri cu Mareșalul Antonescu și nu cu trimișii Regelui".

O problema ignorată mult timp de istorici privește deschiderea frontului de la Iași la 20 august 1944. După plecarea participanților de la consfătuirea cu comuniștii din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfătuire de rutină" Emil Bodnăraș și Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturării lui Antonescu și pentru a grăbi ieșirea României din război, un segment de front de la Iași, denumit conspirativ „Poarta Iașiului", să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificații Focșani-Nămoloasa-Galați. Segmentul de front stabilit avea o lărgime de 25 km între Erbiceni și Rediul Mitropoliei, la nord de Iași. Ofensiva sovietică a început în dimineața zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iașiului" s-au retras în cursul nopții. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iași, depășind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Mareșalul Antonescu a făcut o scurta inspecție pe front în perioada 20-21 august 1944 și a constatat dezorganizarea frontului și începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la București, mai hotărât ca oricând să semneze armistițiul cu rușii.

Armistițiul sovietic cu România era o necesitate și pentru Rusia. Pozițiile întarite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) și pe care trupele se aflau și la data de 20 august, ca și existența în spatele frontului a unui aliniament puternic fortificat - linia Focșani-Nămoloasa-Galați - prezenta pericolul transformării României într-un teatru de război. De aceea, toți factorii interesați în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistență pe linia de fortificații i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesara ieșirea țării din război prin încheierea unui armistițiu. Prin trădarea de la Iași, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerator, zădărnicindu-se și organizarea unei rezistențe pe linia de fortificații.
Criticii actului de la 23 august 1944 (și nu sunt puțini!) susțin ca Mareșalul Antonescu trebuia lăsat să încheie și să semneze armistițiul, deoarece el îl negociase și putea să impună rușilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acțiune decât capitularea necondiționată, care lăsa țara la cheremul invadatorilor. „Prin arestarea lui Antonescu și capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistițiului cu rușii (care a avut loc abia pe 12 septembrie!), România a pierdut baza juridică și morală a apărării drepturilor sale”…

Mai multe detalii despre actul de la 23 August și consecințele sale pentru istoria României găsiți în volumul 23 August - adevărata istorie, apărut la Editura Neverland.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro