Primul român care a condus Ungaria, opunându-se providențial expansiunii otomane, este un personaj cu o origine controversată, versiunea oficială a paternității sale fiind concurată de una romanțată, dar care tinde să explice secretul incredibilei sale ascensiuni politice în condițiile în care maghiarii n-ar fi tolerat în fruntea lor un descendent al unei familii valahe și ortodoxe. Conform acestei versiuni, Ioan Huniade era copilul din flori al lui Sigismund de Luxemburg, principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 și din 1411 până în 1415, rege al Ungariei și Croației din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 și împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437. A fost ultimul împărat din Casa de Luxemburg și unul dintre cei mai longevivi regi ai Ungariei, domnind peste 50 de ani. A fost înmormântat în catedrala catolică din Cetatea Oradea, distrusă în timpul ocupației otomane.

Versiunea clasică susține că Ioan era descendentul legitim al Familiei Huniade (Familia Corvineștilor, în maghiară Hunyadi, sau Hunyady în unele surse istorice), o importantă familie nobilă (înnobilată la începutul secolului al XV-lea, cu origine mixtă valaho-cumană și maghiară. Originea valahă este subiectul multor dezbateri aprinse. Există ipoteza că linia paternă a familiei a fost valahă și ortodoxă, dar a devenit romano-catolică și a înclinat spre partea maghiară datorită faptului că maghiarii aveau în acea perioadă un statut social-politic mai ridicat în Transilvania. Acest fapt era destul de comun pe atunci, mai multe familii nobile maghiare au avut membri de origine valahă datorită acestui motiv. Căsătoriile între cele două etnii nu au fost deloc controversate decât după perioada războaielor cu Imperiul Otoman.
Primul membru al familiei Corvinilor menționat în documentele istorice a fost cumanul Both (din neamul lui Thocomerius). Șerban (numit și Serb, Sorb sau Csorba în maghiară), fiul lui Both, era cel care s-a stabilit în comitatul Huniad (în maghiară Hunyad) din Transilvania, venind din Valahia. Fiul său Voicu (menționat și ca Vajk în maghiară, Voyk sau Vojk în engleză ), devenit catolic și adoptând numele Ladislau (în maghiară László), a fost înnobilat în 1409 și a primit moșia Castelului Huniazilor (astăzi Hunedoara), atunci numit Hunyadvár (astăzi Vajdahunyad în maghiară), care a devenit proprietatea ereditară a familiei.

Familia Huniade mai este cunoscută și sub numele de Corvin, Corvinus sau Corvinești. Originea numelui Corvin nu este foarte clară. Există câteva teorii referitor la etimologia numelui Corvin. Cea mai acceptată dintre acestea este cea în care se spune că numele Corvin se referă la cuvântul latin corvus (corb); totuși este posibilă și conexiunea cu orașul Kovin (Kubin, Keve în maghiară; Covinum în latină) din Voivodina (regiune sârbă cu puternice minorități vlahe și maghiare) – „in Corvino vico", cum a scris Antonio Bonfini, cunoscutul cronicar italian de la Curtea din Buda.

Despre Iancu de Hunedoara Bonfini scrie în Historia Pannonica sive Hungaricum Rerum: „Acesta s-a născut din tată român (Valacho patre) și mamă greacă; prin destoinicie și virtute a făcut cinste neamului său mai presus de așteptarea tuturor. Se spune că nici părinții lui nu erau de neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice – se bucura de vază foarte mare la neamul românilor, care stăpânesc acum locurile geților și ale dacilor și cu drept cuvânt se cred rămășițele colonilor romani, după cum dovedește asemănarea limbii lor. De bună seamă, el și-a sporit autoritatea nu numai prin înțelepciune și printr-o îndelungată experiență, ci prin bogățiile și succesele sale, fiind deprins în necontenite războaie, prin silințele sale militare nu și-a câștigat bogăție mai multă decât faimă. Născut în satul Corvinus, își trage spița neamului din familia Corvina a romanilor. Iar mamă-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintr-un neam vechi și împărătesc. Unii îndrăznesc s-o aducă în legătură cu neamul lui Theodosius. A servit de la început cu 12 cai episcopului Dimitrie din Zagreb și doi ani a făcut serviciu militar în Italia sub ducele Filip de Milano. Căci urmând pe Sigismund în Italia, a rămas acolo. Despre Sigismund – căruia i s-a dus vestea că i-ar fi părinte – se spune că l-ar fi adus pe Ioan încă de mic copil din părțile Transilvaniei și pentru buna purtare i-ar fi dăruit moșiile Huniadești, care sunt așezate la granița de către Muntenia, a Transilvaniei. Mai târziu s-a înrudit cu familia Gherebilor. De aici și-a luat de nevastă pe Elisabeta, care a născut pe Ladislau și pe Matia. A fost un bărbat în care se putea recunoaște virtutea cea mai mare a Corvinilor, tot astfel și mărinimia, înțelepciunea și vitejia romană. Avea o înfățișare foarte plăcută și o respectabilă vigoare de ostaș, iar caracterul său blând și distins îi împrumuta imaginea demnității romane.”

Originile blazonului familiei Huniade, care prezintă un corb cu un inel de aur în cioc, nu sunt foarte clare. Anuarul Silezian spune că un corb a smuls inelul din mâna tânărului Iancu, iar acesta a ucis pasărea cu o săgeată, recuperând astfel inelul, și pentru a comemora acest incident, a ales corbul ca simbol pentru blazonul său. Alți istorici sunt de părere că blazonul a fost derivat de la una din moșiile familiei, numită Piatra Corbului (în maghiară Hollókő). Altă legendă spune că mama lui Matei a reușit să-i trimită un mesaj cu un corb, pe vremea când acesta a fost închis la Praga (ceea ce explică motivul pentru care Serviciul Poștal din Ungaria a avut ca simbol un corb timp de mai bine de un secol). Alte teorii spun că, la fel ca și șoimul pentru dinastia Arpadiană, corbul este o veche pasăre simbol. Acest blazon ar fi fost folosit de strămoșii regelui Matei cu mult timp înainte, ceea ce ar explica și posibila origine cumană a familiei.

Dinastia Corvineștilor a dat câteva figuri istorice reprezentative. Ioan Huniade (1400/1407? - 1456), al doilea fiu al lui Voicu, un mare conducător de armată, ajunge voievod al Transilvaniei și Căpitan General și Regent al Ungariei.
Ladislau Huniade (1433 - 1457), fiul mai mare al lui Ioan Huniade, a fost conducător de oști și om de stat în Ungaria. De la o vârstă fragedă, și-a urmat tatăl în numeroasele campanii ale acestuia împotriva Imperiului otoman. Ca urmare a bătăliei de la Kosovo din 1448, pentru o perioadă a fost lăsat ca zălog din partea tatălui său în mâinile lui Gheorghe Brankovici (1427-1456), despotul Serbiei. În 1452, Ladislau a făcut parte din delegația care a fost la Viena pentru a primi înapoi pe regele Ladislaus Postumul al Boemiei și Ungariei. În 1453, era deja ban al Croației și Dalmațiaei. La dieta de la Buda din 1455, Ladislau a renunțat la toate titlurile și funcțiile sale, datorită unor acuzații din partea lui Ulrich Celje (Cillei) și alți dușmani ai familiei sale, dar până la urmă o reconciliere a fost aranjată și Ladislau s-a căsătorit cu Maria, fiica palatinului Ladislau Garai.

După moartea tatălui său (1456), a fost declarat de Ulrich Celje (ajuns la titlul de Căpitan General al Ungariei, poziție cu influență considerabilă) responsabil pentru toate așa-zisele datorii acumulate de Ioan Huniade din partea regatului; dar s-a apărat cu atâta abilitate de aceste alegații la dieta de la Futak (astăzi Novi Sad) din octombrie 1456, încât Ulrich Celje a cerut o reconciliere, promițând că va proteja familia Huniade cu condiția renunțării acestora la toate castelele regale de pe domeniile lor. Un prim pas urma să fie făcut cu cetatea Nándorfehérvár (astăzi Belgrad), al cărui comandant era însuși Ladislau; Ulrich Celje avea intenția să-l însoțească pe rege la Nándorfehérvár, iar acolo să-l asasineze pe Ladislau chiar între zidurile cetății. Ladislau a fost însă prevenit, și în timp ce i-a întâmpinat și găzduit pe regele Ladislaus al V-lea și pe Ulrich, nu a permis intrarea în cetate a armatei de mercenari care-i însoțise. În dimineața următoare (9 noiembrie 1456), Ulrich Celje a fost eliminat de oamenii lui Huniade în circumstanțe neclare. Tânărul rege, îngrozit, l-a iertat pe Huniade, și i-a jurat mai târziu mamei acestuia, în timpul unei vizite la reședința Huniade din Timișoara, că va proteja întreaga familie. Ca dovadă a sincerității sale, l-a numit pe Ladislau ministru de finanțe și Căpitan-General al regatului. Convins că nu-l așteaptă nici un pericol după eliminarea principalului dușman al familiei sale, Huniade l-a însoțit pe rege înapoi la Buda, unde a fost, însă, arestat sub acuzația de complot împotriva regelui Ladislaus, condamnat la moarte fără nici un fel de formalități legale, și decapitat la data de 16 martie 1457.

Regele Matei Corvin al Ungariei (1443 - 1490), al doilea fiu al lui Ioan Huniade, a domnit în Ungaria și Croația din anul 1458 până în 1490, iar în Boemia și Silezia din 1469 până în 1490. Ioan Corvinus (1473-1504), fiul regelui Matia Corvin, a fost duce de Głogów (Silezia) și ban al Croației și Slavoniei.

Primul membru însemnat al familiei, Ioan/Iancu de Hunedoara piere în 11 august 1456, la scurt timp după ce armatele sale învinseseră oastea Sultanului Mehmet al II-lea Cuceritorul, care atacase Belgradul. Castelul său a rămas în grija soţiei sale Elisabeta Szilagyi, care, însă, în următorii ani a oprit lucrările de construcție. Le-a reluat, susţin istoricii, după ce fiul său Matia a urcat pe tronul Ungariei, la doar 15 ani, în 1458. Cu ajutorul unor meşteri din Italia, a continuat extinderea castelului, într-un stil renascentist. Sunt pictate mai multe încăperi şi este renovată Aripa Matia, iar blazoanele Corvinilor sunt aşezate la loc de cinste. Multe dintre decoraţiuni nu s-au mai păstrat până în prezent, dar o frescă misterioasă poate fi văzută astăzi pe arcada de la etajul Aripii Matia a castelului. Istoricii au încercat să explice însemnătatea ei. „În jurul deschiderii logiei erau zugrăvite grupuri de figuri dintre care se mai păstrează trei: primul grup reprezenta o femeie cu mărul regatului în mână, iar în faţă o figură bărbătească, ţinând un obiect rotund, nedefinit. Grupul al doilea era format dintr-un bărbat care oferea femeii un inel cu sigil, asemănător inelului cu blazonul Huniazilor, în timp ce femeia făcea un gest de refuz. Al treilea grup înfăţişa o femeie, înfăţişată de această dată cu capul îmbrobodit, semn că era mamă, reprezentată de altfel şi cu pântecul proeminent, şi ţinând în mână un cerc cu două verighete, iar în faţa ei bărbatul, făcând de data asta un gest de refuz. Pe un stâlp alăturat se mai vede un copil, cu mărul regatului în mână, iar o filacteră se desfăşura deasupra capului, purtând o inscripţie ştearsă, pe care Ştefan Moller credea că ar putea să citească numele Iohannes”, explica Virgil Vătăşianu. Imaginile au fost interpretate de istoric ca reprezentarea legendei originii lui Ioan de Hunedoara, conform căreia el ar fi fost fiul din flori al regelui Sigismund al Ungariei.

Contestată de istorici, legenda Corvinilor, ilustrată în trecut pe frescele din veranda Aripei Matei a castelului din Hunedoara, se numără printre cele mai cunoscute povestiri despre originea voievodului Ioan de Hunedoara. Povestea spune că Ioan (Iancu) ar fi fost, de fapt, copilul din flori al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, îndrăgostit de o româncă din zona Hunedoarei. Povestea originii regale a lui Ioan de Hunedoara explică şi de ce pe blazonul familiei Corvinilorapare un corb care ţine în cioc un inel de aur. „Se spune că Ioan de Hunedoara era fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie din Ţara Haţegului, pe nume Elisabeta. Pentru a o feri de necinste, Regele îi dă de soţ pe unul din vitejii săi, Voicu, dăruindu-i totodată şi un inel, ca dar pentru copilul nenăscut, cu scopul de a fi recunoscut atunci când va creşte şi va merge la curtea regală. În timpul unei călătorii făcută de familia lui Voicu, poposind pentru a prânzi, inelul este uitat pe o margine a ştergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de strălucirea inelului îl fură. Copilul Ioan de Hunedoara ia un arc şi sagetează corbul, recuperând astfel inelul. Atunci când creşte şi ajunge la curtea regală, povesteşte această păţanie, iar Regele, impresionat de această istorie, decide că simbolul familiei hunedorenilor să fie corbul cu inel de aur în cioc. De altfel, şi numele familiei provine din latinescul Corvus, care înseamnă Corb, o pasăre care simboliza cu totul altceva în Evul Mediu, şi anume înţelepciunea şi longevitatea”, informează muzeografii de la Castelul Corvinilor. Legenda nu este confirmată documentar. Originea regală a lui Ioan de Hunedoara este însă o închipuire, susţinea istoricul Camil Mureşanu, autorul volumului Ioan de Hunedoara şi vremea sa. „Informaţiile documentare nu confirmă prin nimic favoarea deosebită pe care Sigismund de Luxemburg i-ar fi acordat-o. Adevărata lui ascensiune începe abia în vremea urmaşului acestuia, Albert de Austria, după anul 1438, iar împrejurările acestei ascensiuni sunt destul de cunoscute şi de uşor explicabile. De altfel, dacă Ioan de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui, n-ar fi avut nici un motiv să nu declare el însuşi acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi justificat, în unele ocazii, chiar pretenţii asupra tronului, pe care Ioan nu le-a formulat niciodată. Tema aceasta a unui inel sau a unui alt obiect mulţumită căruia s-au putut recunoaşte de către înalţii lor protectori persoane de rang obscur, dar de origine nobilă, e foarte des întîlnită în literatura medievală”, afirma istoricul.

Potrivit cercetătorului Teodor Popa, autorul unei biografii a lui Ioan de Hunedoara, publicată în 1928, legenda corbului a fost plăsmuită de scriitorii străini, care au negat astfel originea sa română. „Până când nu au fost scoase la lumină diplome şi alte documente contemporane cu eroul Iancu, legenda că acesta ar fi fost fiul natural (din flori) al regelui Sigismund cu o fată româncă din Ardeal, era susţinută cu o deosebită predilecţie de scriitorii maghiari. Această legendă datează încă din timpul lui Bonfinius (cronicarul lui Matia Corvin), care spune lămurit că este o poveste fără o bază reală, inventată cu rea credinţă de către duşmanii familiei lui Huniade”. Cel care ar fi contribuit cel mai mult la răspândirea legendei a fost cronicarul şi tipograful Gaspar Heltai, în 1574. Heltai afirma că ar fi auzit povestea de la un fost curtean al familiei Huniazilor şi o prezenta în felul următor: „Regele Sigismund, care era şi împăratul Germaniei, se desfăta în aventuri amoroase. Într-un timp, petrecând în Ardeal, ca să-i treacă de urât, face cunoştinţă cu o fată de valah, amăgind-o. Înainte de sosirea noului musafir, rRgele era silit să plece, însă mai înainte se îngriji de fată şi de reputaţia ei şi o mărită după un nobil valah, dându-i totodată un inel de recunoaştere, cu care să-l trimită pe noul – născut la dânsul. Cu sosirea în lume a micului Ioan, mama descoperă totul bărbatului său, care fiind bun la inimă se linişteşte în toate iar cei doi soţi aşteaptă cu nerăbdare acel moment când vor trimite copilul la monarhul tată, în palatul imperial plin de strălucire. O întâmplare curioasă era cât pe aici să pună capăt frumoaselor nădejdi. Într-o zi, copilul jucându-se în braţele mamei cu inelul strălucitor, acela fu răpit de un hoţ de corb, care zbura pe acolo şi dispăru cu el. La rugăminţile repetate ale mamei, bărbatul pleacă după pasărea hrăpăreaţă şi săgetând-o aduce obiectul furat. Mai târziu, Ioan, cu inelul mântuit în mod miraculos, se prezintă Monarhului părinte, care-l primeşte cu amabilitate şi-i dăruieşte cetăţi şi sate”, scrie Teodor Popa, citându-l pe Gaşpar Heltai, în volumul Iancu Corvin de Hunedoara (1928).

Alţi scriitori care au reprodus legenda amoroasă adăugau că Regele Sigismund ar fi zărit-o pe mama lui Ioan de Hunedoara spălând rufe, în valea Cincişului. „Kovary Laszlo reproduce fără niciun alt comentariu legenda după Heltai însă cu mici abateri. Aşa spune el, că Sigismund după reîntoarcerea din expediţia în Muntenia la 1392 a făcut o călătorie prin Ardeal ajungând în satul Cinciş. Aici a făcut cunoştinţă cu Elisabeta de Margina, fiica unui valah devenit nobil. Urmează apoi cunoscuta poveste cu inelul şi răpirea lui. Regele Sigismund, care recunoaşte inelul, dă o diplomă de donaţiune fiului său asupra cetăţii Hunedoara, cu 60 de comune aparţinătoare, iar ca emblemă pentru familia pe care o va întemeia îi dă corbul cu inelul în plisc. Satul Cinciş este scutit de orice dări ca amintire a aventurii sale”, scria Teodor Popa.

O altă formă a legendei le aparţine cronicarilor Heltai şi Petho: „În anul 1392, regele Sigismund a plecat împotriva lui Dan, voievodul Munteniei, care înclinase spre turci. Ajuns în Ardeal, poposi la Deva, unde îşi aştepta resturile armatei. Ca să-şi alunge urâtul şi gândurile războiului, a chemat la el pe frumoasa fată a unui boier român, pe Elisabeta de Margina. Fata n-a cedat dorinţei regelui, până când acesta n-a asigurat-o că va avea grijă de ea în orice împrejuări. Reîntorcându-se Sigismund din expediţie, ca învingător, a chemat-o la sine pe Elisabeta de Margine şi după ce a aflat că fata este însărcinată i-a dat un inel cu încredinţarea că dacă ar naşte fecior să îl ducă la el la Buda, unda îi va purta de grijă. Elisabeta a adus pe nume un fecior, care a primit numele de Ioan. După un timp oarecare, ea şi-a rugat fratele, Gaşpar de Margina, să o însoţească până la Buda, deoarece voieşte să ducă fiul la Rege. Au plecat toţi trei spre Buda. În drum mama a trebuit să spele nişte rufe, iar copilul i-a dat inelul regal să aibă grijă de el. Dar un corb din apropiere, văzând obiectul lucitor, a zburat acolo şi răpind inelul din mâinile copilului a zburat cu el pe un arbore. În acest timp copilul a început a ţipa. Gaşpar a împuşcat corbul, recâştigând astfel inelul. În sfârşit, au ajuns la Buda şi au pândit ocaziunea când să-l întâlnească pe rege. Au ieşit înaintea lui şi i-au prezentat inelul, reamintindu-i promisiunile făcute cu ocazia întâlnirii lor în Deva”, informa Teodor Popa. Numele real al mamei lui Ioan nu este cunoscut.

Nu se cunoaşte cu exactitate anul naşterii lui Ioan de Hunedoara, iar cel mai timpuriu document care certifică prezenţa familiei de Hunyad pe scena istoriei este actul de danie din 18 octombrie 1409 prin care regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte lui „Woyk, fiul lui Serbe”, fosta posesiune regală numită Hunyadvar din comitatul Alba, stăpânită în Transilvania, afirma cercrcetătoarea Maria Roşu, într-un articol de pe blogul Istorie povestită. În document sunt amintiţi Woyk, cei doi fraţi ai săi, Magas şi Radol, fiul fratelui tatălui său, tot Radol, şi în sfârşit fiul său, Johann. Cât despre mama acestuia, „nu s-a păstrat nici un izvor istoric, scris sau de altă natură, care să vorbească despre mama lui Iancu de Hunyad, persoana ei este amintită doar în literatura tip cronică de familie şi de tradiţia populară. Caspar von Heltau scrie că „fata boierului" a fost de la (şi nu de) Morzsina (Marjina/Murşina) fără să indice numele ei de botez. Doar Cortesius spune, vorbind despre mama lui „Corvinus”, că se numea Elisabeta, dar fără nici un fel de îndoială, se referea la mama lui Matthias”, susţine autoarea. Potrivit cercetătoarei, Iancu s-a născut, cel mai târziu, în jurul anului 1387. „Cea mai precisă dată cu privire la vârsta sa ne oferă chiar el, într-o scrisoare adresată papei, din 1448. „Iam supra sexaginta numeramus annos „ – (am) deja peste şaizeci de ani - scrie în scrisoare”, informează autoarea Maria Roșu.

A fost, totuși, Ioan fiul nelegitim al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? O legendă păstrată până în zilele noastre spune că regele Sigismund de Luxemburg, aflat în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părţile Hunedoarei, căreia, la despărţire, i-a dăruit un inel, ca semn de recunoaştere pentru copilul cel avea să se nască din dragostea lor şi pe care mama trebuia să-l trimită, când va fi mare, la curtea regală. Acest copil ar fi fost Ioan de Hunedoara. „Mai târziu fata s-a căsătorit cu un nobil de prin partea locului. Odată, la o vânătoare, un corb ispitit de strălucirea inelului cu care se juca micul Ioan, cum fusese numit copilul, i-l fură şi zbură cu el pe craca unui copac. Tatăl vitreg, atras de ţipetele băiatului, săgeta corbul şi salvă inelul preţios pentru viitorul familiei. Astfel se putu prezenta tânărul Ioan, mai târziu, la curtea regală, unde fu recunoscut mulţumită inelului, luat sub protecţia regelui şi dăruit cu moşii întinse”, relata academicianul Camil Mureşanu. Originea regală a lui Ioan de Hunedoara era o închipuire, potrivit istoricului. „Dacă Ioan de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui n-ar fi avut nici un motiv să nu declare el însuşi acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi justificat, în unele ocazii, chiar pretenţii asupra tronului, pe care Ioan nu le-a formulat niciodată”, scria istoricul.

În vreme ce unii istorici spun că acesta s-ar fi născut undeva în zona Severinului, alţii spun că Iancu a fost transilvănean get-beget. Potrivit multor istorici, Ioan de Hunedoara era fiul cneazului Voicu şi al unei tinere, pe nume Clara, din mica nobilime hunedoreană, cel mai probabil de origine maghiară şi de religie catolică. Ioan de Hunedoara a mai avut un frate care purta acelaşi nume, născut în 1409, un frate pe nume Voicu şi două surori. Ioan, fratele mai mic al viitorului voievod al Transilvaniei, i-a fost alături în campaniile militare şi a murit în luptele de pe lângă Belgrad, în 1441. „În documentele medievale se întâlnesc multe cazuri care doi fraţi poartă acelaşi nume”, scria istoricul Camil Mureşanu, în volumul „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”.

Se pare că viitorului mare oștean nu i-a plăcut cartea în mod special, dar avea o înclinaţie naturală spre tehnicile militare, pe care şi le însuşeşte şi desăvârşeşte în solda unor nobili importanţi ai vremurilor respective, de origine sârbă şi italiană. A copilărit în Hunedoara, înainte de a pleca la oaste. Cel mai probabil, Ioan de Hunedoara şi-a petrecut copilăria în ţinuturile Hunedoarei şi în castelul pe care avea, mai târziu, să îl transforme într-unul dintre cele mai impunătoare monumente medievale din Europa. Tatăl său, Voicu, a murit când Ioan era copil. Viitorul comandant al armatelor creştine şi-a însuşit educaţia militară de tânăr, la fel ca mai toţi fiii de nobili din vremea sa. „A servit ca aprod la familiile Csanadi şi Csaky şi a trecut apoi în serviciile despotului sârb Ştefan Lazarevici, probabil pe una din moşiile pe care le avea acesta în sudul Ungariei. Astfel s-au putut naşte tradiţiile populare sârbeşti despre îndrăzneaţa faptă a lui Ioan, care, la o vânătoare ar fi reuşit să ucidă un lup fioros sau chiar despre descendenţa lui din despotul sârb”, relata istoricul Camil Mureşanu. Ioan de Hunedoara a intrat de tânăr în serviciile directe ale Regelui Sigismund, iar ascensiunea sa l-a adus în atenţia cronicarilor vremii. Istoricii îl descriau ca fiind un om de înălţime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, faţa rumenă, cu un aer de seriozitate în ţinută. „Meseria armelor însemna pentru el totul în viaţă. Viaţa de ostaş, spun cronicile, însemna pentru el ceea ce e apa pentru peşti sau pentru cerbii cei iuţi hăţişul pădurilor umbroase”, îl descria Camil Mureşanu.

În anul 1435, Iancu revine în ţară, în acelaşi an el primind din partea regelui Sigismund al Ungariei, alături de fratele său - Ioan, oraşul şi districtul Comiat din zona Banatului drept chezăşie pentru suma de 1.500 florini de aur pe care o dăduse cu împrumut tezaurului regatului.
De altfel, creditorul regal provenea dintr-o familie foarte bogată. Familia lui Ioan de Hunedoara a fost răsplătită în 1409, pentru serviciile aduse Regelui Sigismund de Luxemburg, cu un domeniu feudal întins, ce cuprinde castelul şi 40 de sate, dar şi mine de aur, argint, fier şi ocne de sare. Familia de Hunedoara a primit şi un blazon noibiliar, având drept emblemă un corb cu aripile uşor desfăcute şi purtând în plisc un inel. Cu timpul, Ioan de Hunedoara a reuşit să îşi sporească averea, datorită carierei sale militare strălucitoare şi serviciilor aduse regelui Sigiismund. „În jurul anului 1440, moşiile sale aveau o întindere de aproximativ 500.000 de jugăre. /Un iugăr sau jugăr este o veche unitate de măsură pentru suprafețe agrare, folosită în Transilvania, egală cu 0,5775 ha./ Ca răsplată pentru victoriile sale din anii următori, pentru cheltuielile suportate de el în acele ocazii, este dăruit de rege mereu cu alte şi alte moşii. Primeşte marile domenii ale cetăţilor Deva şi Gurghiu, apoi domeniul Şiriei, din regiunea Aradului, moşii în Ungaria. După campania de la Vama sunt confiscate toate moşiile pe care le deţinea Brancovici în Ungaria. În 1446, când este ales guvernator, suprafaţa totală a domeniilor sale atingea peste cinci milioane de jugăre /aproximativ 2,9 milioane de hectare/”, scria Camil Mureşanu.

În 1438, ajunge chiar ban al Severinului şi, apoi, de aici, o serie de împrejurări l-au adus în postura de a avansa extrem de rapid pe scara socială, într-un timp record pentru acele vremuri. „S-a spus despre Iancu de Hunedoara că ar fi fost ungur la origine. Eu, unul, mă îndoiesc, deoarece există mult mai multe documente istorice ce atestă orginea sa română decât cea maghiară. Personal, deşi am auzit varianta potrivit căreia el s-ar fi născut în zona Severinului, eu cred că Iancu s-a născut undeva mult mai în centrul Transilvaniei. Este unul dintre cei mai mari români, care a reuşit nu doar să se opună celei mai puternice armate a timpului în care a trăit - mă refer la Imperiul Otoman -, dar chiar a şi repurtat victorii extrem de importante asupra lor, victorii ce au rămas şi vor rămâne nu doar în istoria ţării noastre sau a Ungariei de azi, dar chiar şi a Europei însăşi. Fără intervenţiile inspirate ale lui Iancu, Europa ar fi avut astăzi o altă faţă”, este de părere Ion Ivaşcu, profesor de istorie. Iancu a fost un înverşunat şi constant oponent al turcilor. Cuvântul său era sfânt, iar cei care ajungeau să-l cunoască aveau numai cuvinte de laudă la adresa românului. În plus, era şi un om onest şi devotat familiei: a fost căsătorit o singură dată şi a avut doi copii, dintre care Matei Corvin, fiul cel mic, îi va urma la cârma Transilvaniei. Iancu de Hunedoara se evidenţiază prin curaj şi decizii foarte inspirate în luptă în numeroase lupte contra Imperiului Otoman, cum ar fi cele pentru protejarea cetăţilor Severinului, Orşovei, Semedria, Mehadia etc. Drept răsplată, el ajunge să-şi lărgească averea şi terenurile, devenind chiar unul dintre cei mai bogaţi nobili ai Europei timpului său. În anul 1441, ajunge voievod al Transilvaniei graţie încă o dată inspiraţiei sale excepţionale după ce a decis să îl sprijine la tronul regatului Ungariei pe Vladislav I. Dispariția prematură a acestuia din urmă în 1444 îl pune pe Ioan de Hunedoara în postura de tutore al lui Ladislau, copilul minor al celui pe care îl ajutase să ajungă pe tronul Ungariei. Numirea în această funcţie are loc în 1446, când, totodată, românul este numit şi regent al regatului Ungariei, unul dintre cele mai puternice şi mai întinse regate central-europene din Evul Mediu.

Ioan de Hunedoara avea propria armată de mercenari, iar mulţi dintre cnezii care l-au urmat în campaniile militare anti-otomane, din care s-a întors victorios, au primit titluri nobiliare şi proprietăţi. Sub steagul lui Ioan de Hunedoara luptau mercenari rcehi, polonezi, nemţi şi unguri. „Pentru a putea duce această luptă ofensivă împotriva otomanilor, el s-a folosit mai cu seamă de armata de mercenari, care, dacă era plătită, îl urma oriunde, în vreme ce nobilii feudali, trebuind să întreţină armata pe cheltuiala lor, refuzau să lupte mai departe de hotarele regatului. Nucleul armatei consta din aşa-zisele banderii regale, compuse din ostaşi plătiţi din veniturile regale, pe care Ioan, ca guvernator, primise dreptul de a le folosi în asemenea scopuri”, informa autorul cărţii „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”. Pe lângă oastea de mercenari, la care se alăturau soldaţi din popor, Ioan de Hunedoara se baza şi pe numeroasele tunuri cu care pornea la luptă. „Se spune că armata sa ducea cu sine vreo 2.000 de căruţe, din care multe trăgeau după ele şi tunuri. Printre acestea este chiar arătat un model aparte, numit „zarobotana”, cuvânt deformat din limba italiană („eerbottana”) şi care însemna un tun ce bătea la distanţă mai mare, întrucât avea o ţeava mai lungă deoît se întâlnea pe atunci în mod obişnuit”, afirma Camil Mureşanu.

Devenit în 1441 voievod al Transilvaniei, Ioan de Hunedoara a trebuit să ţină piept invaziilor necontenite ale otomanilor. În martie 1442, oastea turcă s-a apropiat primejdios de cetatea de la Alba Iulia. „Bătălia începu în ziua de 22 martie. Locul ei n-a putut fi stabilit până acum în mod sigur. Armata lui Ioan, de astă dată mult mai numeroasă şi mai însufleţită, zdruncină puternic rândurile adversarului. In mijlocul trupelor, Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura voievodului, părea a conduce atacul. Turcii îl văzură şi, potrivit poruncilor primite, făcură totul spre a pătrunde până în preajma lui. În învălmăşeala care se produse, Simion Kamonyai este lovit, iar turcii se bucurau deja, crezând într-o descurajare şi o fugă grabnică a transilvănenilor. Voievodul însă, în îmbrăcămintea pe care numai ai săi i-o cunoşteau, continua să îndrume cu hotărâre mersul luptei. Departe de a slăbi, atacurile armatei sale se înteţiră. Turcii cedează terenul, rândurile lor se îndoaie, se desfac, izbucneşte panica şi fuga împrăştiată. Mezid beg şi fiul său zac pe câmpul de luptă. Resturile turcilor, împreună cu armata de lângă Sibiu, fug spre Tumu Roşu”, relata istoricul. Înfrângerea turcilor l-a determinat pe Sultan să îl elibereze din captivitate pe Vlad Dracul, domnitor al Ţării Româneşti. În următorii doi ani, Ioan de Huendoara a câştigat mai multe bătălii cu armatele otomane, iar victoriile sale i-au adus faima în întrega Europă.

„Iancu a dovedit un curaj incredibil care i-a uimit pe toţi atunci când a decis să iniţieze de unul singur, fără ajutorul altora, o campanie împotriva duşmanului cu semilună, adică turcii. Este vorba despre campania derulată între anii 1443-1444, în timpul căreia oastea condusă de român a reuşit să cucerească numeroase oraşe importante ale vremii, printre care şi Sofia. Succesele lui Iancu, care a condus oastea maghiară, au băgat atât de mult frica în turci încât aceştia au făcut ceva ce nu mai făcuseră până atunci cu alte popoare, şi anume au propus creştinilor o pace pe zece ani cunoscută ca Pacea de la Seghedin. Din nefericire, acest armistiţiu nu a fost unul de durată, fiind încălcat tocmai de către maghiari, adică de către Regele Ladislau I, care a început o nouă cruciadă contra turcilor având promisiuni de ajutor din partea Papei de la Roma. Dar cruciaţii au fost rapid învinşi în urma bătăliei de la Varna, înfrângere cauzată în mare parte de faptul că sfaturile lui Iancu nu au fost ascultate de către Regele Ungariei care, de altfel, şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor”, afirmă profesorul Ivaşcu.

După ce este numit regent al Ungariei, la 5 iunie 1446, Iancu primeşte în anul 1448 şi titlul de Prinţ („Princeps”) de la Papa Nicolae al V-lea şi continuă luptele contra otomanilor, dar este învins la Kosovo în acelaşi an din cauza trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a lui Gheorghe Brankovic, vechiul său rival, care îi va intercepta ajutoarele din Albania conduse de Skandenberg. Iancu ajunge chiar prizonier şi întemniţat în beciurile fortăreţei Smederevo, de unde e răscumpărat ulterior de aliaţi. Nu peste mult timp, românul îşi va lua revanşa în faţa lui Brankovic. În 1450, Iancu e nevoit să renunţe la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. Turnura pe care o iau evenimentele îl vor readuce însă pe român din nou în prim-plan, stârnind încă o dată teama, admiraţia şi respectul celorlalţi, duşmani şi aliaţi deopotrivă. „Iancu de Hunedoara a rămas în istorie prin modul cum a condus luptele de apărare a Belgradului (iulie 1456), oraş ce aparţinea, în acele vremuri, de Regatul Ungariei. Contextul situaţiei la acel moment ne arată că cetatea Constantinopole (Istanbul, mai târziu) se afla de doar trei ani în posesia turcilor conduşi de Mahomed al II-lea, care o obţinuseră în iunie 1453 după un asediu continuu de două luni. Mahomed a decis că era momentul să se extindă spre Europa Centrală, dar, pentru aceasta, trebuie cucerit Belgradul. Iancu, Voievod al Transilvaniei, a primit misiunea de la Regele Ungariei să plece şi să apere cetatea ce aparţinea de regatul maghiar. Când a ajuns aici, românul nostru a constatat că întreaga nobilime părăsise oraşul de frica turcilor, astfel că Iancu s-a trezit singur contra turcilor, doar cu armata sa de oşteni şi câteva grupuri de mercenari. În ciuda diferenţei uriaşe de forţe armate (30.000 ostaşi ai lui Iancu față de 100.000 turci), Iancu nu doar că a reuşit să apere cetatea Belgradului, dar le-a admininistrat otomanilor o înfrângere ruşinoasă de-a lungul celor două săptămâni de lupte (4-23 iulie 1456), evenimentul fiind menţionat acum ca cea mai mare victorie a creştinătăţii contra turcilor”, spune profesorul de istorie Ion Ivaşcu.

Aceasta a fost pentru Ioan de Hunedoara cea mai importantă victorie militară și, totodată, o mare realizare pentru Europa creștină. Asediul Belgradului a început la 4 iulie 1456, şi a fost puternic. Însă, potrivit istoricilor, flota cruciată a câştigat bătălia pe apă distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea oraşului. Potrivit cronicarilor vremii, la data de 14 iulie 1456, Ioan de Huendoara a ajuns la Belgrad şi a penetrat blocada navală otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reuşind să captureze patru vase mari şi douăzeci mai mici, după care a încercuit complet oraşul cu flotila sa, în timp ce vasele turceşti erau în dezordine. Distrugând flota Sultanului, Ioan de Hunedoara a reuşit să-şi transporte trupele şi proviziile necesare în oraş.Lupta decisivă s-a dat între 21 - 23 iulie. Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie creştinii atacau tabăra turcilor. „Europa sărbători ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea imperială germană, la Veneţia şi până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt III înălţa în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod Ioan, ca unul din cei mai slăviţi oameni care trăiseră până atunci pe lume”, relatează Camil Mureşanu.

Drept omagiu, Papa Calixt al III-lea va cataloga victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieţii sale” şi a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioşilor la rugă pentru apărarea oraşului. Se spune că acesta este momentul de când datează şi azi practica trasului clopotelor de amiază – în onoarea sărbătoririi internaţionale a victoriei creştinătăţii în bătălia de la Belgrad asupra oastei otomane a sultanului Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Cu acelaşi prilej, Papa Calixt al III-lea l-a numit pe Iancu de Hunedoara „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”. Din păcate, luptele de la Belgrad vor fi şi ultimele pentru român. Se îmbolnăveşte subit de ciumă, „boala Evului Mediu”, şi piere la 11 august 1456 în tabăra de la Zemun. Moartea sa l-a întristat până şi pe cel mai mare duşman al său, sultanul Mahomed al II-lea, despre care documentele istorice ale vremii spun că, în ziua în care a aflat de moartea românului, i-a adus omagiul său spunând: „Cu toate că a fost inamicul meu, m-am întristat pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”...

...Dar, ca întotdeauna, în spatele unui mare om politic și conducător de oști se află o femeie energică și voluntară. Ioan de Hunedoara s-a căsătorit în 1430 cu Elisabeta Szilagyi şi a avut doi fii: Ladislau, născut în 1431, şi Matei, născut în 24 februarie 1443.
Elisabeta Szilagyi a ajuncat un rol important în cucerirea tronului Ungariei de către fiul ei Matia Corvin şi a contribuit la ascensiunea nobiliară a lui Ioan de Hunedoara. Elisabeta Szilagyi (1410 – 1483) a fost soţia lui Ioan de Hunedoara şi mama regelui Matia Corvin. A fost o femeie puternică, susţin istoricii, şi l-a ajutat pe Matia Corvin să urce pe tronul Ungariei la vârsta de doar 14 ani. Totuşi, multe legende îi pun personalitatea într-un lumină mai puţin favorabilă. Una dintre ele se referă la construirea capelei din Castelul Corvinilor. Este cunoscut faptul că Elisabeta Szilagyi a trăit mai mulţi ani în Castelul Corvinilor şi s-a implicat în renovarea lui. În privinţa capelei, Elisabeta ar fi dat ordin ca, în cazul în care nu i-ar fi plăcut modul cum urma să arate balustrada acesteia, meşterul care lucra la coinstrucţia ei urma să fie pedepsit. Speriat de cele auzite, arhitectul a fugit din castel înainte de a termina lucrarea, iar legenda spune că el a povestit tuturor celor pe care îi cunoştea despre dorinţa reginei şi niciun alt meşter nu a mai venit la castel pentru a continua construcţia. Balustrada capelei a rămas astfel neterminată.

Alţi istorici au relatat că Elisabeta Szilágyi l-ar fi însoţit pe Ioan de Hunedoara în toate campaniile militare pe care el le-a dus, de aceea Iancu nu a avut copii din flori. Elisabeta Szilágyi (1410-1483) provenea dintr-o familie de nobili maghiari. Potrivit istoricilor, Elisabeta a fost fiica lui Ladislau Szilágyi, căpitanul cetăţii de la Bradics / Srebrenik (Bosnia Herţegovina), şi sora lui Mihai Szilágyi, voievod transilvănean şi regent ungar. „Ce o poate caracteriza mai bine pe această femeie, asemănătoare mamelor spartane, ca şi exclamarea ei, când îndată după urcarea fiului ei Matia pe tron, nobilii au vrut să-l despoaie de tron: Mai bine să-l văd mort pe fiul meu, decât fără coroană!”, scria istoricul hunedorean Teodor Popa, în volumul Iancu Corvin de Hunedoara – Ioan Hunyadi, publicat în 1928. Acelaşi istoric consemnează despre faptul că Elisabeta ar fi primit titlul de „Mater Heroica", iar cronicarii vremii au numit-o "printre cele mai vrednice femei ale Ungariei".
Elisabeta Szilagyi, soţia lui Ioan de Hunedoara şi mama regelui Matia Corvin, a jucat un rol importat în istoria poporului român, chiar dacă povestea „reginei din Hunedoara“ este presărată de controverse. Castelul Corvinilor poartă pecetea uneia dintre cele mai importante femei din istoria Transilvaniei. Povestea reginei de la Hunedoara se împleteşte cu o serie de mituri, prin care îi este descrisă personalitatea puternică şi controversată.

Familia Szilagyi îşi avea originea în zona Sălajului şi a vechiului comitat Solnocul de mijloc din Transilvania. „Familia Szilagyi era printre cele care sprijineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Tatăl Elisabetei, Ladislau, un om destul de învăţat, luase parte la luptele împotriva unor alţi pretendenţi ce se opuneau venirii lui Sigismund la tronul Ungariei”, afirma istoricul Camil Mureşanu, în cartea „Iancu de Hunedoara” (1957). La vârsta de 20 de ani, Elisabeta Szilagyi se căsătoreşte cu Ioan de Hunedoara, cel care avea să devină voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei. Cei doi s-ar fi cunoscut în vremea în care Iancu se afla în serviciile despotului sârb Ştefan Lazarevici, probabil pe una din moşiile pe care acesta le avea în sudul Ungariei. „Din această căsătorie s-au născut doi fii: cel mare, Ladislau, în 1431, cel mic, Matia, la Cluj, la 24 februarie 1443. În vara sau toamna anului 1430, Ioan de Hunedoara a intrat, ca şi tatăl său odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund. Cronicile spun că la această dată el era încă tânăr”, afirma Camil Mureşanu. În acea vreme, căsătoriile se făceau din convenienţă, fără a se ţine cont de sentimentele celor implicaţi. Era luată în considerare averea şi statutul social al familiilor şi, nu în ultimul rând, căsătoria avea scopul ca mireasa să aducă pe lume un moştenitor legal. Se spune însă că mariajul de convenienţă dintre Ioan de Hunedoara şi Elisabeta Szilagyi a devenit o poveste de dragoste. „Despre Ioan de Hunedoara se spune că doamnele de la curtea regală erau extrem de supărate pe el, pentru că nu le acorda atenţie, fiind foarte loial soţiei sale. Elisabeta, când nu se afla în Hunedoara sau în Cluj, îl urma chiar şi în bătălii, iar slujnicele ei erau un fel de tămăduitoare pentru armată”, afirmă Delia Roman, muzeograf la Castelul Corvinilor. 

Elisabeta Szilagyi a avut un rol important în aducerea pe tronul Ungariei a fiului său, Matia, abia un adolescent pe atunci Potrivit istoricilor, la un an după ieșirea din scenă a lui Ioan de Hunedoara, în 1456, cei doi fii ai săi, Matia şi Ladislau au fost trimişi în închisoare, la ordinele regelui Ladislaus V (Postumul) al Ungariei, fiind acuzaţi de înaltă trădare. Fiul cel mare al lui Ioan, Ladislau Huniade, a fost lichidat în 1457, iar moartea sa a condus la o revoltă care l-a forţat pe Regele Ungariei să fugă în Boemia. Ladislau Postumul l-a luat cu el, la Praga, pe Matia şi l-a ţinut în captivitate. La scurt timp, în toamna anului 1457, regele în vârstă de doar 17 ani a murit din cauza unei leucemii galopante, susţin unii cecetători. Rămas în Praga cu domiciliul forţat, Matia primeşte un mare ajutor de la mama sa Elisabeta şi de la fratele acesteia, Mihai Szilagyi. Cei doi reuşesc să strângă o oaste numeroasă, cu care pornesc spre Buda, cucerind teritorii întinse traversate de râul Tisa. Marea nobilime maghiară se simte ameninţată de forţa armatelor lui Mihai Szilagyi şi Elisabeta Huniade, care numărau 15.000 de oameni. În sprijinul Ligii Szilagyi – Huniade vine, în ianuarie 1458, Nicolas Garai, palatinul Ungariei, cel care s-a oferit să susţină alegerea lui Matia ca Rege al Ungariei, dacă acesta se va însura cu fiica sa, Anna. Copila de opt ani era fosta logodnică al lui Ladislau Huniade, fratele lui Matia executat de fostul Rege Ladislaus. Căsătoria nu a mai avut loc. În aceaşi vreme guvernatorul Boemiei, George de Podebrady, insista ca Matia, rămas încă la Praga, să ia de soţie pe fiica sa Ecaterina (1449-1464). Ecaterina aducea 60.000 de florini, ceruţi ca răscumpărare a vieţii lui Matia. Sub presiunea armatelor lui Szilagyi şi a susţinătorilor de anvergură ai acestora, Dieta Naţională reunită la Buda în 24 ianuarie 1548 l-a ales rege pe Matia, iar Ecaterina de Podebrady, în vârstă de 9 ani, urma să îi devină regină.

În această epocă, revine în actualitate pasărea de pe vechiul blazon al familiei. Potrivit unor legende, Elisabeta Szilagyi ar fi primit vestea pierderii fiului ei cel mare, Ladislau, de la un corb. Un alt corb i-ar fi anunţat-o că Matia Corvin, celălalt fiu al său, a fost eliberat din captivitate şi înscăunat pe tronul Regatului Ungariei. O astfel de povestire, a corbului – mesager al reginei, a fost transpusă în versurile unei balade, scrisă de poetul Janos Arany (1817, Salonta – 1882, Budapesta). Poemul se numeşte Mama lui Matia şi o înfăţişează scena în care un corb fură scrisoarea pe care Elisabeta voia să o timită fiului ei, ţinut în captivitate la Praga. Eisabeta îi scrisese degrabă lui Matia, „o scrisoare, umezită cu lacrimi iubitoare şi amarnice” pentru a-i aduce vestea că va plăti răscumpărarea şi îl va scoate din închisoare: „Monede de aur şi de argint, te vor salva de această nenorocire, pentru că din inimă îmi doresc să te întorci acasă”. Mama cere slujitorilor ei să transmită numaidecât scrisoarea fiului ei Matia, spunând că îl va răsplăti cu saci de aur şi cai pe cel care o va duce mai repede la Praga. Unul dintre slujitori îi răspunde că scrisoarea va ajunge în şapte zile, altul că o va duce în trei zile, însă Elisabeta îşi doreşte un om cu aripi care să întreacă în viteză dorinţa inimii ei. Un corb negru ca smoala îşi face aparţia şi îi fură din mână epistola, făcându-se apoi nevăzut, spre uluiala supuşilor ei. Noaptea următoare însă, corbul se întoarce, având o altă scrisoare în plisc, trimisă de fiul ei, potrivit baladei. După moartea lui Ioan de Hunedoara, lucrările de construcţie de la castelul de la Hunedoara au fost continuate de către Elisabeta Szilagyi, fiind extinse şi finisate Aripa Matia, Turnul Capistrano, capela şi alte încăperi. Soţia voievodului s-a implicat în amenajarea capelei castelului, dovada fiind blazonul acesteia, aşezat pe balustrada frumos împodobită a încăperii.

Elisabeta a avut grijă în castel de prima soţie a lui Matia. Prima logodnică a lui Matia Corvin, Elisabeta de Cilli, a fost adusă la Castelul Corvinilor şi plasată în grija soţiei lui Ioan de Hunedoara. Cununia urma să aibă loc peste doi ani, fiind, de fapt, un contract încheiat între familiile Cilli şi Huniade. Matia avea opt ani, iar Elisabeta de Cilli, nepoata despotului George Brankovic, 10 ani. Mariajul, care se datora relaţiilor şi averii importante a familiei Cilli, promitea avantaje considerabile pentru Matia, dar din cauza tensiunilor dintre cele două familii a avut loc doar patru ani mai târziu, în vara anului 1455. Pentru a fi sigure de căsătorie, cele două familii au decis ca Elisabeta de Cilli, logodnica lui Matia, să fie adusă la curtea Huniazilor, în timp ce Matia a fost trimis la curtea regelui Ladislaus V al Ungariei, o rudă a tatălui miresei, Ulrich de Cilli. Era un fel de luare de ostatici, susţin istoricii, stabilită de două familii care nu aveau încredere una în cealaltă, dar şi un obicei al vremii, ca fetele de măritat să fie aduse în familia viitorilor lor soţi, pentru a fi pregătite pentru căsnicie. Mariajul dintre cei doi copii însă nu s-a mai consumat, pentru că Elizabeta de Cilli s-a îmbolnăvit în vremea în care se afla în Castelul Corvinilor, în grija Elisabetei, şi a pierit la trei luni de la căsătorie.

Cele mai vechi dintre portretele care o înfăţişează pe Elisabeta datează din secolul XVIII. Istoricii susţin că nu au fost găsite documente, obiecte de artă sau ilustraţii din vremea ei, care să o înfăţişeze. Potrivit cercetătorilor, femeile din familiile nobile din Evul Mediu îmbătrâneau foarte urât, din cauza sedentarismulu, a consumului de carne şi vin, iar la anumite femei, la bătrâneţe, trăsăturile se masculiniau. Astfel a fost înfăţişată şi regina mamă, în portretele realizate în secolele trecute, mult însă după moartea ei, creaţii inspirate din personalitatea ei aprigă. Istoricul hunedorean Teodor Popa consemnează o trăsătură de caracter a Elisabetei. „Ce o poate caracteriza mai bine pe această femeie, asemănătoare mamelor spartane, ca şi exclamarea ei, când îndată după urcarea fiului ei Matia pe tron, nobilii au vrut să-l despoaie de tron: -Mai bine să-l văd pierit pe fiul meu, decât fără coroană!”, ar fi declarat apriga Ecaterina.

Szilagyi a plecat la ceruri în 1483, în circumstanţe necunoscute. Potrivit unor istorici, a lăsat prin testament să fie moştenită de Ioan Corvin, copilul din flori al regelui Matia Corvin.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro