De patru ori însurat, cu femei foarte diferite între ele (românce, dar și o unguroaică și o polonă-lituaniancă), Alexandru cel Bun, fiul din flori al lui Roman I, a fost unul dintre domnii longevivi ai Moldovei, rămânând în scaunul domnesc între anii 1400 - 1432, succedându-i la tron fratelui său vitreg Iuga Ologul, care a fost îndepărtat de către Mircea cel Bătrân.
Iuga Ologul a fost contestat, încă de la început, de fratele său vitreg, Alexandru, care la moartea tatălui lor s-a refugiat, potrivit unor surse, împreună cu Bogdan (celălalt frate al lui) la Curtea de Argeș (punându-se sub protecția lui Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești). Documentele vremii evidențiază că Mircea Vodă a intrat în Moldova în fruntea unei oștiri, instalându-l, la cârma acesteia, pe Alexandru, iar pe Iuga l-a luat „la sine”, ca ostatic, ducându-l în Țara Românească, unde acesta a și murit, în circumstanțe rămase neclare, cel mai probabil asasinat, cândva între 7 ianuarie 1403 (dată la care Alexandru cel Bun nu-l mai pomenește printre „sfântrăposații domni de mai înainte”) și anul 1407, când s-a început pomelnicul mănăstirii Bistrița, în care figurează ca răposat.
Chiar dacă, asemenea multor alți domnitori din Evul Mediu românesc, și-a început domnia în condiții destul de tulburi, practic printr-o lovitură de stat orchestrată cu sprijin militar din exterior, bastardul lui Roman I s-a dovedit a fi un voievod vrednic, abil diplomat, care a reușit să mențină o îndelungată perioadă de liniște în țărișoara lui, altminteri mereu aflată sub amenințarea imperiilor vecine dar și a imprevizibilelor hoarde tătărești. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un extins privilegiu în 1408, act în care este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopole. (Iosif Muşat, din familia Muşatinilor, este recunoscut primul Mitropolit al Moldovei.)
În 1402 (după alți istorici în 1415), a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial, moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la Mânăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Acest eveniment al aducerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, are o însemnatate deosebita în conștiința publică a poporului moldovean, fiind zugrăvit în multe din frescele bisericilor și mănastirilor din Moldova. Una din ele, cea de la mânăstirea denumită - în cinstea sa - „Sfantul Ioan cel Nou" de la Suceava, înfățișând alaiul domnesc în ultima frescă din suita de patru ce reprezintă martiriul Sfântului, frescele fiind amplasate pe peretele vestic al clisiarniței din incinta mânăstirii. Același eveniment poate fi văzut și pe peretele sudic al bisericii mănăstirii Voroneț, la finalul narațiunii iconografice al acatistului Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.
Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de inspirate a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello - a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415, făgăduindu-i regelui polon „sfat și ajutor împotriva oricărui dușman” -, Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai precis de cetățile Chilia și Cetatea Albă.
Acordul dintre Polonia și Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității regelui polon și datorită contradicțiilor polono-maghiare.
Tipic pentru epoca sa, Alexandru cel Bun a fost căsătorit de mai multe ori. Prima soție se numea Margareta (Marghit), fiica palatinului Ștefan din Losontz. Unguroaică papistașă, ea a ridicat Catedrala Catolică din Baia, în apropiere de Fălticeni, unde ea, de altfel, a și fost înmormântată. După moartea ei, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Neacșa, numită de autorii străini „Ana”, care a murit la scurt timp după cununie. După unii autori, această Neacșa ar fi fost una dintre fiicele din flori ale binefăcătorului lui Alexandru, marele domnitor muntean Mircea cel Bătrân. A treia soție a fost aleasă strategic Ringala, sora lui Vytaudas/Vitold, Marele Duce al Lituaniei, și, mai ales, cumnata lui Vladislav al II-lea Jagello, Regele Poloniei. În același timp, Ringala era înrudită cu Alexandru cel Bun, fiind vară primară cu Anastasia, soția lui Roman I și mama lui Alexandru cel Bun, deci, practic, mătușa acestuia (Constantin Gane o consideră, însă, verișoara lui Alexandru). Înaintea acestei căsătorii, Ringala a fost căsătorită cu Prințul de Mazovia, dar rămăsese văduvă.
Ringala (al cărei nume, de origine păgână, reprezenta combinația dintre „liniștită” și „puternică”), era o femeie cu o personalitate extrem de pronunțată. La prima ei căsătorie, cu Henrik de Mazovia, l-a obligat pe acesta să renunțe la titlul de Episcop de Plock, apoi, după numai un an, conform cronicarului leah Jan Dlugosz, s-a numărat printre cei suspectați de asasinarea soțului ei, în 1393. Al doilea mariaj, cel cu Alexandru cel Bun, s-a întâmplat după încă un deceniu, când Ringala era o femeie matură (și, chiar, după standardele vremii, aproape vârstnică!), dar nu durat nici aceasta decât zece ani (1411-1421). Divorțul lor a fost motivat, se pare, de rațiuni religioase, Ringala încercând să împingă definitiv Moldova spre catolicism, după ce reușise să-l convertească inclusiv pe Mitropolitul țării, alungat, apoi, în bejenie de către domnitor. „Intrigantă peste măsură, ea a apărat în Moldova îndeosebi interesele fratelui ei şi a uneltit cu vârfurile clerului catolic de aici convertirea domnului la catolicism. Nereuşind, ea a cerut desfacerea căsătoriei, ceea ce papalitatea, în anul 1421, a admis, considerând căsătoria între ea şi Alexandru ca ilegală, ei fiind rude de gradul al III-lea”, precizează istoricul Constantin Cihodaru în lucrarea sa Alexandru cel Bun.
Însă Alexandru, fiindcă nu vroia să strice relațiile cu puternicul Regat al Poloniei, a fost de acord să cadă la pace cu influenta Ringala, oferindu-i acesteia un divorț amiabil (aprobat și de Papă!) și satisfăcându-i toate pretențiile ei, destul de exagerate, de altfel. Potrivit lui Constantin Gane, Alexandru i-a cedat Ringalei însemnatele venituri ale vămii de la Siret, precum și Volohăvățul, bogata comună învecinată și, zice-se, alte 40(!) de sate, dania fiind una fără niciun fel de echivoc: „Cu satele și cătunele, cu morile și cu heleșteiele, și cu vămile, și datoriile și cu dările, cu produsele și veniturile și cu toate bunurile, cari asculta de acest Tîrg de Siret și Volhoveț, neloîndu-se nimic pentru noi îndărăt de aici înainte, le-am dat, cît va fi în viață, surorii Domnului nostru, craiul Poloniei și altor țări și marelui cneaz Alexandru sau Vitold, Cneaghinei Rimgailla, fosta soție a noastră”. În plus, Alexandru cel Bun se obliga să-i acorde, pe toată durata vieții, și o rentă anuală de 600 de ducați de aur, plătibilă în două rate, la începutul fiecărui semestru.
Pentru a-și reconsolida relațiile cu Riga Vladislav, în anul următor, 1422, Alexandu îi trimite acestuia un corp armat de elită, format din 400 de călăreți conduși de faimosul spătar Coman, cu ajutorul căruia Jagellonul va repurta strălucita victorie împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni, sprijiniți de suveranul maghiar Sigismund de Luxemburg, vechiul inamic al Țărilor Române, pe care a încercat în permanență să le treacă sub controlul său nemijlocit și chiar să le alipească Coroanei ungare.
Mai mult, patru ani mai târziu, în 1426, Alexandru cel Bun cere, pentru fiul său Ilie (rezultat din căsătoria cu Doamna Ana/Neacșa), mâna Marincăi, cumnata Regelui Vladislav.
Finalmente, însă, relațiile cu Polonia se strică. Alexandru cel Bun, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422 - Bătălia de la Marienburg, la sfîrşitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria şi cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ţinutul Pocuţiei, dat amanet de Regele Poloniei unui predecesor al lui Alexandru, în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită „afacere" va strica periodic relaţiile polono-moldovene timp de o sută de ani. (În 1388, fiind strâmtorat, Regele Poloniei Vladislav Jagello solicita de la Petru Mușat un împrumut de 4.000 de ruble de argint „frânceşti“. Voievodul Moldovei îi oferă pe 10 februarie 1388 doar 3.000, o sumă echivalentă cu peste 538 kg de argint fin sau 51,8 kg de aur fin, ceea ce însemna 14.531 de ducaţi veneţieni, o sumă considerabilă pentru vremea aceea.Pentru această sumă, Petru primeşte un zapis în care se specifică faptul că împrumutul va fi restituit în trei ani, gaj fiind Pocuţia, pe care domnul Moldovei avea dreptul s-o ocupe în caz de depăşire a termenului fixat. Situată la vest de râurile Ceremuş şi Colaciu, cu o suprafaţă de aproape 8.000 km pătraţi, Pocuţia era mărginită spre miazănoapte de Nistru, spre miazăzi de Carpaţi, iar spre apus mergea până la oraşul Halicz. Banii nu au fost restituiţi conform înţelegerii, iar Petru a luat în stăpânire ţinutul care-i fusese zălogit. Datoria şi zălogul ei au fost peste ani o pricină de continue neînţelegeri şi războaie între Moldova şi Polonia. Un pretendent la domnie, cum a fost Ivaşcu, fiul voievodului Petru Muşat, i-a făgăduit regelui Poloniei că, în caz de va ajunge domn al Moldovei, avea să renunţe la „ţara Sepenițului cu oraşele ei, la datoria lui Petru de 3.000 de ruble, înapoind şi înscrisurile acestei datorii“.)
În ceea ce-l privește, însă, după pățania cu Ringala, Alexandru cel Bun hotărăște că nu ar mai fi bine să aibă de-a face cu domnițe catolice, așa că se însoară a patra oară cu o fată de boier pământean și de confesiune ortodoxă, numită Marina după numele tătânelui ei, un oarecare boier Marin. „Marina e întâia doamnă româncă de la care ne-a rămas chipul «autentic». Un epitrafir, ţesut de meşteri bizantini contemporani şi care se afla înainte de război într-unul din muzeele Petrogradului, ne-o arată pe Marina în bogatul ei costum de Doamnă, subţire şi mlădioasă, cu ochii galeşi, sprâncenele încondeiate şi foarte ridicate deasupra ochilor, nasul subţire, gura mică, părul împletit. Această din urmă Doamnă a lui Alexandru a fost mama lui Petru Aron”, spune istoricul Constantin Gane. Cneaja, Ştefan, Bogdan şi Petru Aron au fost copiii pe care Marina i-a dăruit lui Alexandru cel Bun. Ultima căsnicie a domnitorului Moldovei a durat mai bine de zece ani. Ultima soţie, care se intitula „Doamnă de sine stătătoare a toată Moldova și a malului mării” (semn că suzeranitatea polonă încetează spre sfârșitul domniei soțului ei),
i-a supravieţuit lui Alexandru cel Bun, care a murit în prima zi a anului 1432, la Mănăstirea Bistriţa, în urma unui atac de acord.
Fii legitimi sau copii din flori (dintre cei 14 consemnați de istorie), lui Alexandru i-au succedat la conducerea Moldovei Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea – tatăl lui Ştefan cel Mare şi Petru Aron. Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro
Cele patru neveste ale lui Alexandru cel Bun, calcule strategice și Pocuția ca gaj - Evul Mediu moldovenesc
- Detalii
- Mirel Bădoi
- Politichia