Doamna Ecaterina Salvaresso (prima jumătate a secolului al XVI-lea – februarie/aprilie 1589) a fost soţia lui Alexandru al II-lea Mircea, domnul Ţării Româneşti, şi regenta fiului său Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591). L-a cunoscut pe Alexandru al II-lea în timpul pribegiei acestuia la Constantinopole și s-au căsătorit în 1558, la Pera. 
 
Ecaterina Salvaresso era de origine italiană și provenea dintr-o familie catolică. Atunci când soțul său a fost înscăunat Domn (și poreclit imediat „Oaie Seacă”, pentru că pune bir pe oile sterpe, pe care-l adaugă obișnuitului „oierit), a fost nevoită, ca Doamnă a Țării Românești, să treacă la ortodoxism. A ctitorit Mânăstirea Slătioarele – de maici – de la Ocnele Mari, în Vâlcea. În 1573, a înființat, împreună cu domnitorul, prima tiparniță din București, la Mânăstirea Plumbuita. Aici, sub grija ieromonahului Lavrentie, ajutat de ucenicul său, Ioan, pune să se tipărească un Tetravangheliar și o Psaltire, ambele în limba română. Născută în familia unor italieni grecizaţi, Salvaressi, cu oarecare influenţă pe lângă curtea otomană, s-a căsătorit cu Prinţul Alexandru, fiul lui Mircea al III-lea, cel mai probabil la începutul lui 1565, primul lor copil, Mihnea, născându-se pe 26 octombrie 1565. 
 
Mihnea a fost asociat de către tatăl său la domnie, în 1574, iar după moartea acestuia, survenită în noaptea 27/28 septembrie 1577, îi urmează la tron. Când fiul ei, Mihnea al II-lea, încă minor, a fost înscăunat Domn în Țara Românească de către Sultanul Murat al III-lea, ea a condus țara, în calitate de regentă, timp de șapte ani (între 1577-1583). Era o perioadă grea, plină de intrigi și pretendenți la tron, țara aflându-se sub suzeranitate otomană și domnitorii fiind la bunul plac al Porții Otomane. În primii ani de domnie, fiind doar un copil de 12 ani, țara a fost condusă efectiv sub tutela mamei sale, care, cu acordul scris – firmanul – curții otomane, se intitula „Doamna Ecaterina a toată Ungrovlahia”. (Practic, este prima Regină oficială din Principatele Dunărene!) Mihnea a fost crescut şi educat în tradiţia grecilor constantinopolitani, singura grijă a Doamnei era ca fiul ei să ducă o politică filo-otomană, fiind conştientă că numai aşa poate supravieţui la conducerea statului şi de faptul că nu se află în patria proprie, după cum afirma într-o scrisoare, trimisă la 24 februarie 1578, către sora ei, Maria Fabrizio de Murano: „„Ești adevărat sora mea, ești sângele meu și te iubesc și te doresc, dar locul acesta nu suferă ca eu de atâta vreme să mă port după ritul grecesc… și acum Domnia Ta să vii sa mergi la o biserica frâncă și noi pe de altă parte la altă biserică grecească. E rușine și ne disprețuiește lumea. Aici sunt locuitorii oameni sălbatici, nu sunt ca la Constantinopole și Pera unde sunt amestecați grecii și frâncii la un loc și iarăși, pe de altă parte, această țară nu e moștenirea noastră; azi suntem, mâine nu suntem, dupa voia lui Dumnezeu, și ne aflam în mâna turcului și nici noi nu știm unde vom fi până la capăt”. Cu toate acestea, Ecaterina reuşeşte să ţină ţara departe de conflicte sângeroase şi face pace cu boierii. Pe aceştia îi are de partea sa în momentul în care un oarecare medic lombard Bernardo Rosso pretinde tronul Ţării Româneşti, în calitate  de  presupus descendent al unui domn valah. Ulterior, reprimă violent răzmerița a șase boieri mehedințeni trădători (care vor sfârși decapitați). 
 
În replică, Ecaterina a încercat să-și întărească poziția cu ajutorul propriilor neamuri numite în posture cheie. O soră a Ecaterinei era căsătorită cu grecul Constantin Frangopulos din Zante, după ce într-o primă căsătorie fusese măritată cu un alt grec anume Xenos, şi acel Constantin a fost numit vistiernic în Ţara Românească. O fiică a lui, Lucreţia, se mărită cu ragusanul Ioan de Marini Poli, care în ţară era cunoscut ca Giva şi-l introduce ca „prea cinstit boier” şi în Divanul lui Mihnea, unde acest negustor îmbrăcat în brocart de aur stârni admiraţia fratelui său mai sărac, Pasquale. Acest Marini, care-și pierde, ce-i drept, soţia şi slujba de sfetnic domnesc, dar nu părăsi şi afacerile, ajunse mai târziu agent împărătesc în Principate şi ne informează că în Moldova sub Aron (1591-1595) „cei mai înalţi slujbaşi sunt străini şi mai cu seamă greci perfizi”. Doamna a ales ca soţie pentru Mihnea pe Neaga, fiica orfană dar bogată a lui Vlaicu, clucerul din Cislău, considerând că nu este obligatoriu să fie de neam mare, „… Să fie bărbatul bun, el cinsteşte femeia; pe oricare ar lua-o, va fi Doamnă”. 
 
După mazilirea fiului ei, în august 1583, în favoarea lui Petru Cercel, întreaga familie s-a retras la Constantinopole, fiind exilată mai întâi în insula Rhodos, apoi la Tripoli, pe coasta Africii de Nord (1584 – 1585). În cea de-a doua domnie, până în 1589, conducerea a fost influenţată de Ecaterina Salvaresso şi de Petru Şchiopul, domnul Moldovei (cel însurat cu grecoaica Maria Amirali din Rhodos, bună prietenă a Ecaterinei) şi unchiul lui Mihnea (fratele tatălui său defunct), după cum apare în pisania mănăstirii Snagov la înălţarea unui paraclis, „în zilele blagocestivului Io Mihnea Voevod şi mamei lui, Doamna Ecaterina, fiind domn în ţara Moldovei Io Petru Voevod”. A murit în anul 1591, în exil, la Tripoli, potrivit testamentului său fiind reînhumată mai târziu în țară la Mânăstirea „Sfânta Troiţă” (acum Radu Vodă), ctitorită de Alexandru al II-lea Mircea. (Aşezământul nu era unul oarecare, fiind înzestrat cu importante proprietăţi funciare şi privilegii domneşti, fiind unul dintre cele mai importante centre monahale din Bucureşti. Cutremurele din 1802 şi 1838 au readus mânăstirea în stare de ruină, fiind refăcută în 1863, într-un stil străin de cel original. Biserica a fost ulterior refăcută de patriarhul Justinian, care şi-a ales aici locul de veci. Tot în acest aşezământ a fost instalat Seminarul teologic, după ce, în prima jumătate a secolului al XX-lea, funcţionase Internatul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.) 
 
Cât despre fiul ei pentru care Ecaterina amarnic s-a luptat, folosind toate mijloacele posibile pentru a-l menține pe tron, crescut de mama sa în cultul supunerii necondiționate față de suzeranitatea otomană, după a ultima detronare se convertește la mahomedanism, atrăgându-și porecla de Mihnea Turcitul. În realitate, numele islamic pe care l-a purtat, până la sfârșitul vieții din 1601, a fost Mehmed-Beg, fiind desemnat conducător al sangeacului de Nicopole (calitate în care a avut dreptul inclusiv la un harem!). Cronicarul Radu Popescu notează referitor la momentul islamizării: „Deci Mihnea Vodă plinind în domnie de a doua cinci ani, l-au mazilit şi, ducându-l la Ţarigrad, s-au turcit şi el şi un copil al lui mai mare, iar un copil mai mic, anume Radul (care mai pă urmă şi domn au fost), l-au ascuns mumă-sa şi l-au trimis la Svetagora, la mânăstirea Iverilor, şi de acolo călugarii l-au trimis la Veneţia şi au învăţat carte grecească şi latinească…”. Anecdotica istorică reține că, în prima lui domnie, sfătuit de mama sa, Regenta Ecaterina, Mihnea a impus birul denumit plastic găleata, care consta în umplerea cu mărunțiș a unei căni mai mari de metal. În a doua domnie, dările s-au înmulțit atât de mult încât poporul le-a denumit năpastele. Acestea, însă, i-au ajutat, pe el și pe mama lui, să strângă sumele necesare menținerii pe tron. Pe vremea lui, turcii impun mucarerul (din turcă mukarrer = „confirmat”), o cutumă introdusă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Țara Românească și Moldova, conform căruia un domn trebuia să fie confirmat de Sultanul Imperiului Otoman după trei ani de domnie, conducătorul principatului românesc fiind nevoit în acest scop să plătească o sumă de bani. În Moldova mucarerul a fost introdus după moartea lui Ioan Vodă cel Viteaz (1574), iar în Muntenia în timpul lui Mihnea Turcitul. Cu timpul, mucarerul s-a împărțit în mucarerul mare și mucarerul mic. Mucarerul mare consta în îndatorirea domnului de a se prezenta după trei ani de domnnie la Țarigrad pentru a plăti în persoană suma de bani. Astfel, obiceiul dobândea scopul de a testa fidelitatea domnului. Mucarerul mic desemna doar suma bănească ce trebuia plătită anual Imperiului Otoman. La începutul veacului al XVIII-lea, mucarerul mare ajunsese să fie echivalentul sumei plătite la numire. Pe vremea lui Dimitrie Cantemir, valoarea mucarerului mare era de 54.000 de taleri, în timp ce mucarerul mic era de 25.000 de taleri. (Doi domnitori cărora le-a fost frică să se prezinte la Înalta Poartă pentru a săruta în persoană mâna împăratului turc au fost Gheorghe Ștefan și Constantin Șerban, care și-au pierdut în consecință domnia. Constantin C. Giurescu consemna că obiceiul căzuse în desuetitudine către sfârșitul secolului al XVII-lea, chemarea în 1703 a lui Constantin Brâncoveanu fiind excepțională și provocând în consecință mare frică.) În 1589,  Mihnea a fost mazilit a doua oară, dar succesorul lui a murit în şase zile, otrăvit de un pumnal cu care a fost străpuns de treizeci şi şase de ori. Aşa se face că fiul doamnei Salvaresso rămâne pe tron „preţ de alte opt sipete cu dubloni de aur”, adică până în 1591. Este anul celei de-a treia maziliri, ultima. 
 
  Fiul lui Mihnea Turcitul, Radu Mihnea, a continuat politica filo-otomană a bunicii și tatălui său, având grijă să achite la timp obligațiile financiare cuvenite, în consecință fiind răsplătit cu nu mai puțin de șase urcări pe tron, în ambele Principate Dunărene (precum fanarioții peste încă un secol!). Rau Mihnea (1574 – 1626) a fost domn al Țării Românești în patru rânduri: noiembrie 1601 - martie 1602, aprilie 1611 - mai 1611, 12 septembrie 1611- august 1616, august 1620 - august 1623 și al Moldovei de două ori: 24 iulie 1616 - 9 februarie 1619 și 4 august 1623 - 20 ianuarie 1626. A fost susținut de Poartă pentru domnie încă din ianuarie 1596, dar a stăpânit pentru prima dată în Țara Românească între noiembrie 1601 – martie 1602. După această scurtă domnie, a fost voievod al Țării Românești între aprilie – mai 1611. Tot în 1611 a început a treia sa domnie, în contextul ocupării țării de către o mare armată turco-tătară condusă de Omer Pașa, care a refuzat revenirea pe tron a lui Radu Șerban. În timpul acestei domnii, Radu Mihnea a fost susținut de o grupare boierească filoturcă, formată din levantini împământeniți în 1611. Tabăra antiotomană reprezentată de susținătorii lui Radu Șerban, plecat în pribegie în septembrie 1611, a reacționat încă din toamna anului, prin complotul stolnicului Bărcan. Circa opt-nouă mari dregători și mulți alți dregători mijlocii și mici urmăriseră readucerea pe scaun a lui Radu Șerban, însă Radu Mihnea a fost avertizat de Gabriel Báthory, astfel că boierii au fost arestați pe neașteptate, iar la 7/17 decembrie 1611 a avut loc execuția stolnicului Bărcan și a postelnicului Radu Băleanu. Urmând pieziș strategia lui Mihai Viteazul, ideea unei apropieri între Țările Române a încolțit și în mintea lui Radu Mihnea, care a domnit, succesiv, în Muntenia și Moldova. 
Un moment semnificativ în acest sens l-a constituit perioada 1623 - 1626 când, domnind în Moldova, Radu Mihnea a reușit să obțină tronul Munteniei pentru fiul său Alexandru Coconul (1623 - 1627). Unele izvoare contemporane consemnează această unitate politică moldo-munteană. Astfel, reprezentantul Veneției la Istanbul, într-un raport datat 11 aprilie 1625, precizează că va trimite o scrisoare „către numitul principe Radulo (Radu Mihnea) care e acum principe în Moldova și fiul său în Valahia, care e foarte tânăr și condus de tată". Alte mărturii îl menționează pe „Radulo voievod, principe al Valahiei și Moldovei", iar pe piatra lui funerară sunt asociate stemele celor două țări surori. Unul din punctele sale slabe a fost fiscalitatea excesivă. Miron Costin spune că acest lucru era determinat de fastul și luxul prea mare afișat la curte. Radu Mihnea a fost înmormântat la Mânăstirea Radu Vodă din București, pe care a ctitorit-o în 1615. „Dinastia Salvaresso” se încheie cu  strănepotul Ecaterinei, Alexandru Coconul, și acesta urcat pe ambele tronuri ale Țărilor Române. Acesta a fost domn în Țara Românească (14 august 1623 - 3 noiembrie 1627) și în Principatul Moldovei (înainte de jumătatea lunii iunie 1629 - 29 aprilie 1630). Deoarece era foarte tânăr la începutul domniei sale, a fost poreclit „Coconul”. A fost căsătorit cu Ruxandra Beglitzi (1610 - 1684), o fată a lui Scărlet Saigiu. Alexandru Coconul, fiul lui Radu Mihnea, din Țara Românească, a ajuns la Istanbul, fiind mazilit, după care „a cheltuit atâtea pungi cu galbeni, încât, doi ani mai târziu, reuși să fie numit iarăși domn”, de data aceasta al Moldovei. N.A. Bogdan, în cunoscuta sa lucrare Istoria orasului Iași, referindu-se la domnitorul Alexandru Coconul, consemnează că, „dând turcilor peșcheșuri, în sumă de peste 100.000 de galbeni venețieni, reușește să fie trimis ca domn în Moldova”. Este numit domn în Moldova de către turci, după mazilirea și plecarea la Ustia a lui Miron Barnovschi-Movilă. În câteva luni de zile, Poarta s-a convins, însă, de ineficiența domniei lui Alexandru Coconul: „înțelegîndu și împărăția că nu este de domnia țării de margine ca aceasta”, el a fost iarăși mazilit.. Alexandru Coconul a murit în pribegie pe 26 iunie 1632 la Constantinopole.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro