Un personaj controversat al începutului de secol XIX, un oltean self-made man, intrepid și vizionar, ajunge, aproape peste noapte, conducător de facto al Țării Românești, pe care, fără a avea un program politic propriu-zis, bine articulat, reușește s-o scoată din haosul finalului de eră fanariotă, anticipând mai mult sau mai puțin paradoxal unele dintre obiectivele Revoluției de la 1848 și făcând un joc abil, politico-diplomatic dar și militar, între otomani, eteriști și boierii pământeni. A intervenit, însă, trădarea unora dintre apropiații săi, un element de fatalitate istorică aproape incontrolabil în arealul nostru în decursul veacurilor, repetându-se un scenariu negru ca și inexorabil. Dacă nu ar fi fost ucis barbar de către revoluționarii greci grupați în mișcarea Eteria, care erau - oficial – aliații lui, profitând de dezorganizarea statului la 1821, „Domnul” Tudor Vladimirescu ar fi putut să ardă deodată mai multe etape din evoluția țării dinspre feudalismul întârziat spre o modernitate croită în acord cu ideile europeniste deprinse în călătoriile sale la Viena. Însă execuția sa din noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie 1821 a blocat câteva decenii mișcarea de înnoire a unei societăți încă anchilozate în deprinderi retrograde.

Viața și cariera lui Tudor Vladimirescu ascund o mulțime de stranietăți și contradicții, creionând sugestiv atmosfera nebuloasă în care avea să evolueze, de altfel, și elita pașoptistă (Bălcescu, C.A. Rosetti, frații Golescu, Heliade Rădulescu, Kogălniceanu etc.), care, în mare parte, a idolatrizat căpetenia pandurilor.

Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri comune – libertate, independență și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea de Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789, dar prezente și în Supplex Libellus Valachorum redactat de cărturarii Școlii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para) și trimis la Viena, în două variante, în 1791 și 1792, de către importante figuri bisericești - Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, ți, respectiv, Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, și Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Mișcarea de eliberare a românilor s-a desfășurat în condițiile în care lupta popoarelor balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub conducerea lui Miloș Obrenovici I, grecii din Peloponez și din insulele Mării Egee luptau pentru independență în 1821, eliberând întreaga Moree (cum i se spunea uneori Peloponezului), eteriștii se pregăteau să declanșeze marșul spre Dunăre, în teritoriile locuite de bulgari se înmulțeau formele de nesupunere active și lua amploare fenomenul haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari Revoluția lui Tudor Vladimirescu. Războaiele napoleoniene și Războiul ruso-turc din 1806–1812 au influențat într-o anumită măsură, în special din punct de vedere militar, revoluția română de la 1821.

În Țările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pământene cu cele ale fanarioților. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației. Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau pământeni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moșii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu rezistență îndârjită de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploatării și jafului, condițiile de viață deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduși la ultima extremitate a celei mai spăimântătoare mizerii”. Corupția era generalizată și fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Șuțu a plătit 3 milioane de piaștri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8.000 de pungi cu galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri. În visteria domnului intrau diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit personal achitat de către toți bărbații țării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea boierimii și clerului. Abuzurile administrației locale făceau ca până la jumate din populația țării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuție. Restul contribuabililor erau siliți să plătească prin intermediul celor mai brutale metode. Singura soluție care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forță a factorilor care generau criza economico-politică și națională. În epocă, consulii puterilor străine prezenți în Muntenia și Moldova trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar și despre starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franței afirma într-o notă din 1816 ca „poporul așteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluție pe care o crede apropiată și pe care o așteaptă”[, iar consulul britanic adăuga și el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit de un guvern despotic și mai strivit de biruri și de angarale decât țăranii din Moldova și Muntenia”.

La 1821, lupta revoluționarilor români a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naționale.

Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data nașterii încă este subiect de controversă istorică), într-o familie de țărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanții tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendașul mai multor moșii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinți și a practicat negustoria. A participat la Războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a și înălțat la gradul de locotenent. A călătorit mult în țară și în străinătate, a învățat câteva limbi străine și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorghe Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unități de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluției de la 1821.

Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă („Cererile norodului românesc”) din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” /suplică/ către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă independență.

În cadrul Cererilor norodului românesc (un document care trebuia să devină germenele unei constituții autohtone), se proclama că „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o viață politică și administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...” urmând să fie întărite cu jurământ, recunoscute de Sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara, respectând acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea și voința a tot norodul”, numai dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe și în mod obligatoriu din rândurile celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să numai fie numiți fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea desființarea tuturor categoriilor de scutiți de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desființate toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare etc.

„Cererile...” prevedeau și o reformă a justiției, prin desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voința a tot norodul”. Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii române” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viața economică.

În ceea ce privește țărănimea, se pare că, din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiți”, dar fiind atent și la reacțiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea țăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcașilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Proclamația din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea și încetarea oricăruia jăf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt sângele” și anunța o „mare ușurință” în ceea ce priveau „toate celelalte dări și orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care v-ați aflat până acum”. În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forță politică recunoscută de Imperiul Otoman și de celelalte puteri, capabilă să-i susțină demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la început o deosebire între boierii pământeni și aceia care erau susținătorii și beneficiarii regimului fanariot. Cu toate acestea, încă de la începuturile revoluției, el a proclamat împărțirea „averilor rău agonisite”.

Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naționale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” și arnăuți.

Experiențele ultimilor decenii au impus acțiuni bine cumpănite pentru a nu stârni reacțiile marilor puteri europene, pentru a nu provoca represaliile otomane sau declanșarea unor lupte între armatele străine pe teritoriul Munteniei. Linia politică externă adoptată de Tudor Vladimirescu era aceea de a nu da Porții niciun motiv să-i justifice intervenția armată. Aparenta lipsă de ostilitate față de puterea suzerană, tonul prevenitor al „arzmagzarurilor” trimise la Istanbul, tratativele duse cu pașalele de la Dunăre trebuie înțelese din această perspectivă. Documentele rămase din timpul revoluției reiau ca un laitmotiv necesitatea ca Imperiul Otoman să nu se amestece în treburile interne ale țării. De fapt, cererea de înlocuire a domnilor fanarioți era în sine o reconsiderare a pozițiilor Porții.

O dezvoltare nouă a evenimentelor a apărut după intrarea în acțiune a Eteriei și după dezavuarea oficială de către țarul Alexandru I al Rusiei a mișcării grecești și a celei românești.

În ceea ce privește relațiile cu celelalte provincii românești, Tudor îndemna Divanul să coopereze cu frații de dincolo de Milcov, ca „fiind la un gând și la un glas cu Moldova, să putem câștiga deopotrivă dreptățile acestor prințipaturi, ajutorându-se unii pre alții”.

Dacă în ceea ce privește înlăturarea domnilor fanarioți consensul tuturor claselor și păturilor sociale era asigurat, în ceea ce privește alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aștepta la opoziția marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu ei, dar și pentru a asigura forța militară necesară apărării țării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat legătura cu șefii mișcării antifanariote dar și cu elementele mișcării Eteria, care plănuia o amplă mișcare împotriva Imperiului Otoman. S-a așteptat momentul potrivit pentru declanșarea mișcării revoluționare romanești. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).

După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „Partida Națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obștescul folos”.

Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naționale cu care, „numai cu pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din pământul țării”, prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței granițelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție.

Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor liberi, implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile militare, care reveneau în alte țări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutați și mici boiernași, de origine rurală și proaspăt intrați în rândul privilegiaților. Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oștenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceștia fiind recrutați nu numai dintre moșneni (țăranii liberi), ci și din rândul clăcașilor. Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă și slobozenie”, iar în rândurile țăranilor clăcași prin asigurarea scutirii „de orice dare”. Recrutările au fost impulsionate de principiile enunțate în Proclamația de la Padeș. Efectivele oștii pandurilor au crescut până la aproximativ 20.000 de oameni. Această creștere rapidă a fost sesizată de reprezentanții marilor puteri la București sau Istanbul. Consulul austriac la Istanbul compara nucleul inițial al oștii pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparența de a se transforma într-o lavină”.

Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiția cu inovațiile în domeniul militar ale acelor timpuri. În perioada războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu un efectiv de 445 de oameni. Tudor a alcătuit o unitate tactică mai puternică și mai flexibilă – regimentul.

Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000 de oameni, comandate de un colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii (căpitănii) a câte 100 de oameni, având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauș. Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuți, era organizată pe escadroane numite tot căpitănii. În subunitățile arnăuțești erau 50 – 200 de oameni, iar în cele pandurești - câte 100 de luptători.

Artileria, care dispunea la început de două tunuri, și-a mărit puterea de foc la șapte piese. S-a încercat fără succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar în tabăra de la Cotroceni mai mulți fierari au fost instruiți să fabrice țevi de tun din clopotele bisericilor bucureștene.

Subunitățile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a taberelor de la Țânțăreni și de la București, unde s-au aflat sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească tabăra lui Tudor”. Tot în cadrul efortului de modernizare a oștii au fost create și servicii pentru aprovizionare. Printre ostași s-au remarcat Ioniță Magheru, comandantul căpităniei Amaradia și fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.

Revoluția de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroși comandanți militari promovați exclusiv pentru meritele personale, cei „dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia Nicolae Iorga.

Dotarea oștii a fost la început precară, prin Proclamația de la Padeș oamenii fiind îndemnați să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier și cu lănci”. Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului și muniției din tabăra contrarevoluționară de la Coțofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor.

În afara taberei fortificate de la Țânțăreni și a mânăstirilor oltenești fortificate, un rol important pentru armata revoluționară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor revoluționare, aici fiind construită o tabără militară fortificată, prevăzută cu șanțuri de apărare și redute pentru tunuri. în București s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe mânăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim și cea a Mitropoliei, situate în general pe înălțimi ușor de apărat. Transformarea mânăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăți a Munteniei. În vederea organizării rezistenței pe termen lung, mânăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistrița, Polovragi și Crasna), au fost preschimbate în depozite întărite, unde se aflau mari cantități de alimente, arme și muniție. Tudor declara că „oștirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele /provizii/ și cu panduri; acolo mă pot ține doi sau trei ani, luptând pentru drepturile țării până le voi căpăta”.

Duminică, 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș, în prezența a aproximativ 100 de plăieși și a colaboratorilor săi apropiați, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin această declarație, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou regim politic în țară:

„Dar pe bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și pe cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? [...] Veniți dar fraților cu toți, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! [...] Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme; iar care nu aveți arme, cu furci de fier și cu lănci; să vă faceți degrabă și veniți unde veți auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată țara [...] Că ne merge, fraților, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat!”

Era o declarație în stare să „miște conștiințele și să îndemne pe oameni la luptă”, o veritabilă „declarație de război” împotriva fanarioților. Proclamația a avut un efect imediat, locuitorii satelor răzpunzând cu miile, după ce au fost anunțați de ștafetele călare.

Tot la Padeș, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenția străină în Muntenia. A adresat memorii mai întâi Sultanului, prin intermediul pașalelor de la Dunăre, iar mai apoi împăraților Rusiei și Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubliana), la congresul Sfintei Alianțe. Amploarea mișcării izbucnite în Oltenia și pericolul transformării ei într-un „război al sărăcimii” au determinat „comitetul de oblăduire” creat după decesul domnitorului Alexandru Șuțu să inițieze măsuri de forță pentru stoparea înaintării către București a pandurilor sau orice altă concentrare de trupe. În încercarea lor, boierii regenți l-au câștigat de partea lor pe consulul general al Rusiei, Alexandr Pini. Reacția lui Tudor a fost imediată, explicându-i într-o scrisoare consulului țarist că orice măsură de forță împotriva pandurilor ar duce la o răzbunare cruntă a maselor împotriva întregii boierimi. În continuare, Tudor a apelat la bunele oficii ale reprezentantului Țarului pentru ca „să binevoiască a mijloci la boierii oblăduitori ai Divanului, ei să poprească orice pornire de panduri și de altă oștire ce au cugetat a trimite împotriva norodului”. 

Tudor, după ce a înfrânt rezistența unora dintre ispravnicii de județe și a unor cete înarmate trimise împotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra mânăstirilor fortificate de la Strehaia și Motru, iar pe 4/16 februarie și-a stabilit tabăra la Țânțăreni. Timp de trei săptămâni, Vladimirescu și-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, și-a extins controlul până la Dunăre, a purtat corespondență cu boierii bucureșteni și a urmărit cu atenție reacțiilor marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluție politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relațiile cu Imperiul Rus. (Sultanul a numit pe 3/15 februarie un nou domnitor în persoana lui Scarlat Callimachi, dar acesta din urmă nu a ajuns niciodată pe tronul țării). Tudor trebuia să țină cont și de nemulțumirea neascunsă a autorităților țariste față de caracterul de masă al mișcării inițiate în Oltenia. Declanșarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a mișcării eteriste, ale căror forțe au traversat granițele Moldovei cu aprobarea autotităților țariste, corelată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez și cu declarația riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care afirma că se bucură de sprijinul Țarului , au dus la precipitarea evenimentelor și complicarea situației mișcării revoluționare române. Prin acțiunea lor, eteriștii au încercat să provoace o acțiune militară a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, nereușind decât o reacție contrară. Alexandru I al Rusiei era reticent la orice acțiune care avea tendința să-i scape de sub control și care ar fi putut zdrucina principiile de „legalitate și ordine” în numele cărora Rusia se alăturase celorlalte puteri în cadrul Sfintei Alianțe, care trebuia să apere prevederile Congresului de la Viena din 1815. Ca urmare, Țarul s-a dezis imediat de acțiunile Eteriei dar și de Revoluția română. Rusia nu putea interveni decât pentru a restaura vechea ordine amenințată de eteriști și de panduri, imprudența lui Ipsilanti determinând contrareacția țaristă.

Reacția Rusiei a avut serioase implicații în ceea ce privește relațiile dintre cele două mișcări de eliberare națională. Dorindu-și libertatea de acțiune, Tudor a încercat să nu pericliteze șansele de reușită ale românilor printr-o colaborare dezavantajoasă sau printr-o subordonare față de Eteria. Tudor se angaja doar să faciliteze marșul eteriștilor spre Dunăre și să le înlesnească traversarea fluviului. Pe 22 martie/3 aprilie, Vladimirescu mărturisea unui diplomat austriac: „Trebuie însă să vă mărturisesc sincer că înaintarea unor trupe elene [spre București], care se află sub comanda Prințului Ipsilanti mă pune în cea mai mare încurcătură, căci nu știu pe ce bază se întemeiază această concentrare de forțe și nu aș vrea să zădărnicesc eventualele planuri secrete ale unei mari puteri. De aceea, am somat pe Prințul Ipsilanti să rămână în afara orașului București, până va fi dat dovezi că este într-adevăr autorizat de o putere mai înaltă pentru acțiunea lui, căci eu nu sunt în niciun caz dispus să [...] acționez printr-o comportare neînțeleaptă și înfierbântată în dezavantajul poporului român”. Față de Eteria, ale cărei planuri le cunoștea în parte mai demult, Tudor a luat o atitudine prudentă, colaborând cu revoluționarii greci în sensul sprijinirii acțiunii antiotomane, fără a se subordona vreo clipă eteriștilor.

Pentru a asigura controlul asupra țării, pandurii au executat marșul spre București. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluționare au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o săptămână mai târziu. Ostașii stăpânirii din tabăra de la Coțofeni – 800 de arnăuți – s-au alăturat pandurilor, ceea ce ridica efectivele lui Tudor la aproximativ 8.000 de oameni, 2.000 călare și 6.000 pedeștri. S-a pornit din nou în marș către Capitală, cu asigurarea flancurilor și a unor trupe de ariergardă și avangardă pe itinerarul Slatina – Șerbănești (Olt) – Tecuci (Teleorman) – Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie 1821. Tudor a trimis o delegație Divanului țării cu un memorandum, prin care cerea unirea tuturor forțelor responsabile ale țării. Pe 16/28 martie, la porțile capitalei, la Bolintin Vale, Tudor a lansat o nouă proclamație către bucureșteni, declarând că mișcarea pe care o conducea era menită câștigării „dreptăților cele folositoare la toată obștea”. În plus, el amintea că deținea controlul teritoriilor de pe cele două maluri ale Oltului și că mișcarea pe care o conducea era îndreptată împotriva domnilor fanarioți și a marilor boieri care se aliaseră cu aceștia, iar în condițiile intrării iminente în Capitală a celor aproximativ 16.000 de ostași, cerea imediat în scris un răspuns „de voiți binele de obște sau nu”. Proclamația lui Tudor a avut un efect imediat, Divanul hotărându-se să colaboreze cu pandurii, e adevărat, în condițiile în care consulii puterilor occidentale, (cu excepția celui al Prusiei), și caimacanii desemnați de Înalta Poartă, care aflaseră despre dezavuarea mișcării lui Tudor, părăsiseră grăbiți Bucureștiul. Tudor, care aflase și el de atitudinea Țarului, a hotărât deplasarea pe un drum ocolit, care evita orice eventuală capcană a otomanilor de la sud de Dunăre sau a arnăuților din Capitală. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, în imediata apropiere a Bucureștiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă proclamație prin care cerea tututror cetățenilor țării, indiferent de condiția socială, să se unească pentru „obșteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au pătruns în București.

Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluționară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în București pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulțime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân pe capitală până pe 15/27 mai, guvernând țara ca un adevărat domnitor, numit cu drag și respect Domnul Tudor. Stabilindu-și cartierul general în casele brâncovenești de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărite din oraș, evitând în același timp orice conflict cu omul Eteriei din oraș, Tudor Vladimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului țării. Tratativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărții de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acționa o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire”, cu atribuții politice și administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceeași zi 23 martie/4 aprilie.

Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acționeze într-un context internațional și intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mișcărilor revoluționare românești și grecești de către Țarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la București, iar acțiunile Eteriei, ale cărei trupe, o dată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul inițial de trecere imediată la sud de Dunăre și se înstăpâniseră aici, comportându-se ca o veritabilă armată de ocupație, dedându-se la jafuri și abuzuri, provocând neîncetat forțele otomane de la frontieră, puneau țara în fața primejdiei unui atac al forțelor Porții.

În asemenea condiții, Tudor Vladimirescu a inițiat discuții cu conducerea mișcării eteriste, iar concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a inițiat tratative cu reprezentanții otomanilor – pașalele din Silistra, Vidin și Brăila – dar și cu principalele puteri interesate în zonă.

După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu, la sfârșitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureștiului. Tudor a respins și de această dată cererea eteriștilor de unire a celor două mișcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei revoluționare grecești. Tudor a protestat față de intrarea eteriștilor în București, susținând că rezolvarea problemelor interne ține exclusiv de competența pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la intervenții diplomatice. Întânirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înțelegere fragilă, în așteptarea unei medieri internaționale și a părăsirii teritoriului național de eteriști.

Ipsilanti s-a retras la Târgoviște, iar oamenii săi au ocupat județele din nord. Vladimirescu a întărit tabăra de la Cotroceni.

În condițiile în care o parte a boierilor înspăimântați încercau să fugă din Capitală iar Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenționau să se refugieze la Târgoviște sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămași în București și cu clerul din Capitală, Tudor a intrat în negocieri cu otomanii, întrucât acțiunea sa nu era, la nivel declarativ, una antiotomană. Rezultatele negocierilor au fost nesatisfăcătoare, pașalele cerând în primul rând dezarmarea armatei pandurilor și colaborarea în vederea reprimării eteriștilor. Cum Tudor nu a acceptat condițiile turcilor, iar oastea Porții se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat decizia de a se retrage în zona întărită a Olteniei și de a organiza acolo o rezistență de durată. La începutul lunii mai 18.000 de soldați otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alți 15.000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu și Oltenița în Muntenia.

În concepția lui Vladimirescu, durata mare a rezistenței românești ar fi putut atrage atenția puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea revendicărilor românilor. Pe 15/27 mai, oastea revoluționară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcția București – Pitești – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai, oastea revoluționară ajunsese în apropiere de Golești. În rândurile armatei, se înmulțiseră însă actele de indisciplină, în condițiile în care membrii ei nu mai vedeau un beneficiu evident al continuării luptei. Patru dintre căpitanii de panduri au refuzat să-și exprime în scris adeziunea la mișcare, iar cei rămași, supărați de faptul că Tudor comandase execuția unuia din ei pentru nesupunere, au transmis liderilor eteriști corespondența lui Tudor cu otomanii. Etichetat ca trădător de către Eterie, Tudor a fost arestat și ridicat de Iordache Olimpiotul din mijlocul taberei sale, fără ca vreunul dintre panduri să se împotrivească(!).

Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost tăiat cu săbiile după ce fusese torturat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.

Executarea lui Tudor Vladimirescu a privat Revoluția de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceștia luptând separat sau în alianță cu eteriștii cu otomanii până spre sfârșitul lunii iunie.

Alexandru Ipsilanti, după ce încercase fără succes să reziste otomanilor în fața Târgoviștei pe 25 mai/7 iunie, a hotărât să reia parțial planul lui Tudor de rezistență îndelungată în zonele fortificate ale Olteniei. Pentru a-și croi drum spre Oltenia, eteriștii ar fi trebuit să înfrângă unitățile otomane de la Drăgășani. Aici, pe 7/19 iunie s-a scris ultimul episod important al confruntărilor Eteriei, ajutați de detașamente ale pandurilor cu trupele otomane. Turcii, superiori din punct de vedere numeric și al dotării, au reușit să-și înfrângă adversarii. Ciocniri sporadice dintre turci și panduri s-au mai înregistrat până în luna august. Mai multe căpetenii ale pandurilor, printre care și Papa Vladimirescu (fratele lui Tudor Vladimirescu) au căzut prizonieri și au fost duși la sud de Dunăre.

Tudor a fost ucis de grecii eteriști, relația lui cu aceștia ridicând o serie de semne de întrebare. În privinţa apartenenţei lui Tudor la Eterie, este aproape sigur că nu a fost membru al acestei confrerii, măcar şi pentru simplul fapt că nu era grec; „trebuie spus că aceasta era formată exclusiv din greci şi că acolo unde găsim indivizi de altă origine etnică este vorba de simpatizanţi, sprijinitori, membri ai unor grupuri asociate mişcării de eliberare a patrioţilor eleni, agenţi plătiţi ai mişcării” (Alex. M. Stoenescu). Organic, nimic nu putea să-l lege pe Tudor de Eterie, cu excepţia protecţiei comune, din partea Rusiei, pe care se bazau în acţiunile lor. Aşa-zisul legământ al lui Tudor faţă de Eterie, datat de unii cercetători în decembrie 1820, de alţii în ianuarie 1821, nu este în fond nimic altceva decât un acord de colaborare încheiat cu doi cunoscuţi fruntaşi eterişti, Iordache Olimpiotul şi Ion Farmache. Colaborarea viza o acţiune comună în perspectiva declanşării unui război ruso-turc, dar fiecare parte urmărea de fapt obiective diferite: grecii – independenţa patriei lor, românii – redobândirea autonomiei. De aici şi prima diferenţă majoră dintre viziunile celor două părţi: în timp ce eteriştii nu puteau să ajungă la rezultatul dorit decât printr-o ridicare generală la luptă împotriva turcilor, Tudor şi boierii care îl sprijineau mizau şi pe cartea unei înţelegeri cu Poarta, dacă aceasta se arăta dispusă să le satisfacă doleanţele. A doua divergenţă majoră o constituia faptul că, în timp ce fruntaşii Partidei Naţionale doreau îndepărtarea fanarioţilor din structurile de conducere ale ţărilor române, eteriştii se bazau pe aceştia în vederea îndeplinirii obiectivelor lor. În acord se sublinia obligativitatea consultărilor şi deciziilor comune, ceea ce arată încă o dată egalitatea de poziţii a semnatarilor.

Complotul împotriva lui Tudor a fost posibil doar prin trădarea unora dintre căpitanii săi. Tudor organizase marşul oamenilor săi după toate regulile artei militare, aşa cum făcuse şi pe drumul spre Bucureşti. În primul rând, el punea mare preţ pe disciplină, fapt care îl face, potrivit unui martor ocular, M. Cioranu, să execute până la Goleşti, pentru „furtişaguri mărunte, cu ştreang şi cu glonţ, douăzeci şi doi de panduri în vârsta tinereţii, bravi şi făcuţi pentru război”. Mai mult chiar, la Poşta Cârcinovului, Tudor solicită tuturor căpitanilor săi să se angajeze în scris că nu vor mai tolera jafurile şi furtişagurile. În caz contrar, ei urmau să fie răspunzători. Patru dintre căpitani, Ghiţă Cutui, Ene Enescu, Ion Oarcă şi Ioniţă Urdăreanu, refuză. La Goleşti, Tudor îl execută pe Urdăreanu prin spânzurare, ceilalţi trei reuşind să scape. Această stare de tensiune din tabăra pandurilor va favoriza complotul eterist de curmare a vieţii lui Tudor. Acelaşi M. Cioranu afirmă în amintirile sale că execuţia lui Urdăreanu, „un flăcău [...] în cea mai frumoasă vârstă a juneţei sale [...] şi de o frumuseţe nespusă”, în plus, rudă cu cea mai mare parte a căpitanilor lui Tudor, i-a indignat profund pe aceştia din urmă. De aici până la trădare sau cel puţin o pasivitate condamnabilă în faţa acţiunii eteriste nu a fost decât un pas.

În noaptea de 20/21 mai, în tabăra de la Goleşti soseşte Iordache Olimpiotul, omul lui Ipsilanti şi fostul „tovarăş de drum” al lui Tudor pe drumul din Oltenia spre Bucureşti. Profitând de starea de agitaţie din tabăra pandurilor şi de insuficientele măsuri de pază luate de Tudor pentru siguranţa sa personală, el reuşeşte să-l aresteze pe acesta, punându-i în faţă acuzaţiile de înţelegere cu turcii şi de executare fără motiv a lui Urdăreanu. Ipsilanti şi oamenii lui ajunseseră demult la concluzia că Vladimirescu trebuie eliminat. Sperau în acest fel să alăture oastea pandurilor propriilor lor forţe în vederea conflictului cu turcii care devenise inevitabil. Dorinţă irealizabilă din moment ce pandurii, chiar şi după arestarea lui Tudor, se vor îndrepta spre Oltenia sub conducerea propriilor lor comandanţi. După un popas de o zi la Piteşti, Tudor este dus la Târgovişte, în faţa lui Ipsilanti. Dacă a fost sau nu judecat, aceasta rămâne încă o întrebare deschisă. Şi, la urma urmei, cine să-l judece şi pentru ce? „L-au judecat? El nu era un om să răspundă. L-au osândit? Ce preţ putea să aibă osânda de la astfel de judecători? A fost omorât noaptea la marginea oraşului, sub geana dealului de pe care priveghează Mânăstirea Dealului cu rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai” (N. Iorga).

Într-adevăr, crima s-a produs în puterea nopţii (26/27 mai), iar sinistra faptă a fost dusă la îndeplinire de Vasile Caravia, un beţiv notoriu poreclit şi „monstrul de la Galaţi”, Gherasim Orfanos, şi Constantin Cavaleropoulos. Aceştia au hăcuit trupul lui Tudor cu suliţe si topoare, aruncându-l apoi într-o fântână părăsită. „Aşa s-a sfârşit din viaţă unul dintre cei mai remarcabili oameni pe care i-a dat acest pământ: trădat, umilit şi ucis mişeleşte de nişte venetici…”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro