Țăranii și păstorii erau liberi, iar legea islamică îi apăra împotriva abuzurilor. Pământul era distribuit în conformitate cu numărul locuitorilor fiecărui sat, fiind lucrat în comun, taxele fiind plătite de satul luat ca întreg. Aceste taxe reprezentau a zecea parte din producția agricolă, a douăzecea parte a turmelor de animale și un număr variabil de ore de muncă neplătită. În timpul reformelor ultimului Han, Șahin Ghirai, structura internă a fost schimbată după modelul otoman: pământul aflat în proprietatea nobililor a fost proclamat domeniul hanului și a fost reorganizat în qadiliqs – provincii conduse de reprezentanți ai hanului. Legea în hanat se baza pe tradiția tătară, legea islamică și pe anumite prevederi împrumutate de la otomani. Șeful musulman local era muftiul, care era ales dintre clericii islamici locali. Principala sa sarcină nu era de natură teologică sau judiciară, ci era cea financiară. Administrația muftiului controla pământul clerical (waqf) și veniturile provenite din exploatarea acestuia. Un alt înalt cleric musulman era kadiaskerul, care nu era ales, ci era numit de sultanul otoman. El supraveghea districtele judiciare ale hanatului, fiecare aflat sub jurisdicția unui cadiu. În mod oficial, cadiul era subordonat kadiaskerului, în practică însă, era subordonat șefilor de clan sau hanului. Cadii erau cei care impuneau legea în viața de zi cu zi a musulmanilor hanatului. Minoritățile nemusulmane (grecii, armenii, circazienii, genovezii și evreii), trăiau atât la orașe cât și la sate, uneori în cartiere distincte. Ei aveau instituțiile religioase și judiciare proprii, în conformitate cu sistemul otoman al comunităților confesionale. Ei își controlau finanțele și comerțul și plăteau taxe în schimbul cărora nu trebuiau să facă servicul militar. Nu există dovezi că minoritățile religioase nemusulmane ar fi fost discriminate. Tătarii crimeeni nomazi și toți nogaii erau crescători de animale. Crimeea avea numeroase porturi comerciale prin care mărfurile transportate pe Drumul mătăsii erau exportate către Imperiul Otoman sau Europa. În Hanatul Crimeii existau numeroase orașe mari, frumoase și pline de viață precum Bahcisarai – capitala hanatului – Kezlev, Karasubazar și Aqmescit, cu numeroase caravansaraiuri, hanuri și cartiere ale comercianților și meșteșugarilor. Tătarii sedentari erau comercianți, agricultori și artizani. Crimeea era un centru important al producției de vinuri, fructe și tutun. Carpetele orientale (kilim) fabricate în Bahcisarai erau exportate în Polonia, iar cuțitele tătărești erau foarte apreciate în rândul membrilor triburilor caucaziene. Tătarii erau apicultori și crescători vestiți de viermi de mătase. Una dintre cele mai importante surse de venit a nobililor tătari și nogai era prada de război și comerțul cu sclavi.

Hanatul Crimeii a fost cea mai importantă forță militară din Europa Răsăriteană până în secolul al XVIII-lea. Tătarii crimeeni au jucat un rol de primă importanță în apărarea granițelor Islamului, în special împotriva moscoviților și puterilor europene. Pentru o lungă perioadă de timp, tătarii și nogaii, organizați în ceabuluri (unități militare) au efectuat raiduri în Principatele Dunărene (Moldova și Țara Românească), Republica Polono-Lituaniană și Cnezatul Moscovei. În timpul a ceea ce se numea „culegerea recoltei din stepă”, tătarii înrobeau mulți țărani slavi, jefuiau satele și orașele, din această pradă de război hanul fiind îndreptățit să primească o cotă (savğat) care varia între 10 și 20%. Campaniile militare se împărțeau în cele numite sefer – operațiuni miltare oficiale, conduse de hani – și cele numite çapul – raiduri de jaf întreprinse de grupuri separate de nobili – considerate uneori ilegale și interzise de hani, deoarece încălcau prevederile tratatelor oficiale între Hanat și vecini. O lungă perioadă de timp, până la începutul secolului al XVIII-lea, hanatul a menținut un intens comerț cu sclavi cu Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu. Kefe sau Kaffa (Feodosia) era unul dintre cele mai importante și bine cunoscute piețe de sclavi. Hanatul Crimeii s-a aliat în mai multe rânduri cu Uniunea statală polono-lituaniană și cu cazacii împotriva Cnezatului Moscovei, o putere zonală în continuă creștere, cu care intrase în competiție pentru teritoriile fostei Hoarde de Aur. Regiunea disputată era foarte mult prețuită de Moscova pentru că permitea așezarea rușilor în zone mai fertile și cu climă mai blândă, mai propice pentru agricultură decât teritoriile nordice pe care le avea deja în stăpânire S-a estimat în anumite studii ca aproximativ trei milioane de oameni, în special ucraineni, dar și ruși, polonezi, belaruși și circazieni, au fost capturați și transformați în sclavi în toată perioada de existență a Hanatului Crimeii. Una dintre cele mai faimoase victime ale raidurilor tătare a fost Roxelana (Khurem Sultan), care avea să devină mai târziu soția sultanului Suleiman Magnificul, la curtea căruia avea să dețină o putere uriașă.

Tătarii crimeeni s-au făcut cunoscuți prin numeroasele raiduri devastatoare în Ucraina și Rusia, unul dintre cele mai importante atacuri având loc în 1571, când au asediat și incendiat Moscova. Până la începutul secolului al XVIII-lea, tătarii crimeeni au făcut un intens comerț cu sclavi cu Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu.

Tactica principală a raidurilor tătarilor era urmarea cumpenei apelor dintre cele două mari bazine ale râurilor Nipru și Donețk, o rută care începea din localitatea crimeeană Perekop și ducea până în nord, la Tula. Tătarii făceau raiduri pe o rază de 100-200 de kilometri, jefuind toate localitățile și capturând mii de sclavi. Moscova mobiliza în fiecare primăvară în jur de 65.000 de soldați pentru asigurarea pazei granițelor în fortărețe și orașe întărite. În acest scop au fost fondate orașele Orel (1566) și Voronej (1586). Tinerii boieri și cazacii îndeplineau serviciul de pază și patrulare a stepelor pentru ținerea sub observație continuă a mișcărilor ceambulurilor tătărești. Declinul Hanatului Crimeii a fost strâns legat de declinul Imperiului Otoman și a schimbat echilibrul puterii în Europa Răsăriteană. S-a ajuns în situația ca tătarii care se reîntorceau din campaniile militare otomane să nu aibă pradă de război, iar pe fronturile de luptă europene, cavaleria ușoară, care nu beneficia de sprijinul unei artilerii moderne, să sufere pierderi grele în fața armatelor mai bine dotate ale Rusiei și ale altor puteri. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, Moscova devenise un stat prea puternic pentru ca tătarii să-și mai permită să-l jefuiască. După întărirea statului moscovit, tătarii au fost lipsiți de unele dintre cele mai importante surse de venit: prada din jafuri și sclavii. Sprijinul de care se bucura hanul din partea clanurilor nobile a scăzut în continuare ca urmare a eșecurilor externe dar și luptei interne pentru putere. Nogaii, care asigurau o parte foarte importantă a forței militare crimeene, au încetat să-i mai ofere hanului sprijinul necondiționat. Forțele unite ruso-ucrainene au atacat puternic Hanatul în timpul campaniilor lui Cigirin și a altor campanii crimeene. În timpul războiului ruso-turc din 1735-1739, ruși aflați sub conducerea felmareșalului Munnich au reușit în cele din urmă să atace Hanatul chiar pe pământul peninsulei Crimeea. La 8 aprilie 1783, Ecaterina cea Mare a intervenit în războiul civil din hanat, anexând de facto întreaga peninsulă. În 1787, Șahin Ghirai s-a refugiat în Imperiul Otoman, dar a fost executat pentru trădare. Familia regală Ghirai a supraviețuit până în zilele noastre. Astăzi, în afară de tătarii care sunt încă rezidenți în Crimeea, mai există comunități relativ numeroase și compacte în Turcia, România, Bulgaria, Uzbekistan, Europa Apuseană și America de Nord, dar și comunități mai mici în Finlanda, Lituania, Rusia, Belarus și Polonia. Peste 300.000 de tătari locuiesc în Crimeea și aproximativ 450.000 rămân în exil în Asia Centrală, în special în Uzbekistan. Există estimări care spun că sunt aproximativ 5 milioane de tătari crimeeni care trăiesc în Turcia, descendenți ai tătarilor care au emigrat în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În Dobrogea (România) și Cadrilater (Bulgaria) trăiesc aproximativ 50.000 de tătari (conform cercetărilor de teren efectuate în perioada 2000-2008), dintre care numai 6.000( conform datelor de pe site-urile referitoare la tătarii crimeeni) în Bulgaria.

În 1954, după moartea lui Stalin și venirea la putere a ucraineanului Hrușciov, Crimeea a fost transferată către RSS Ucrainene de la RSFS Rusă. O dată cu colapsul Uniunii Sovietice, Ucraina a fost proclamată stat independent în 1991, iar cea mai mare parte a peninsulei a fost reorganizată ca Republica Autonomă Crimeea, orașul Sevastopol păstrându-și statutul special în cadrul Ucrainei. Tratatul de Partiție cu privire la Statutul și Condițiile Flotei din Marea Neagră din 1997 a împărțit fosta Flotă sovietică din Marea Neagră și i-a permis Rusiei să continue să-și țină flota în Crimeea: atât Forțele Navale ale Ucrainei, cât și Flota rusească a Mării Negre trebuia să-și aibă sediul la Sevastopol. Ucraina a prelungit chiria Rusiei pentru facilități navale prin Pactul de la Harkov din 2010, în schimbul reducerii ulterioare a prețului pentru gazele naturale. În februarie 2014, în urma revoluției ucrainene din 2014 care l-a eliminat pe președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, separatiștii pro-ruși și forțele armate ale Rusiei au preluat teritoriul. Un controversat referendum, neconstituțional potrivit constituțiilor Ucrainei și Crimeii, a avut loc în Crimeea pe tema reunificării cu Rusia; rezultatele sale oficiale a prezentat o susținere a majorității pentru reunificare; în orice caz, votul a fost boicotat de mulți loiali Ucrainei și a fost declarat nelegitim de guvernele occidentale și de Organizația Națiunile Unite. Rusia a anexat oficial Crimeea pe 18 martie 2014, încorporând Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol ca al LXXXIV-lea și respectiv al LXXXV-lea subiect federal al Rusiei.

În 1991, când Ucraina a devenit independentă, Crimeei i s-a acordat statutul de republică autonomă în cadrul noului stat. Conform unui recensământ din 2001, etnicii ruși reprezentau aproximativ 58,5% din populația Crimeei. Ucrainenii etnici din peninsulă au fost în mare parte rusificați și reprezentau abia 24,4%. Iar tătarii din Crimeea, care au revenit în țara natală din fostele state sovietice, ajungeau la 12,1% din populație. Până la anexarea ilegală, autoritățile ucrainene au promovat o politică mai degrabă potrivnică acestei minorități. Bohdan Yaremenko, fost diplomat și șeful organizației Maidan pentru Afaceri Externe, a definit atitudinea guvernului regional din Crimeea drept „ostilă” față de tătari. Fostul președinte Viktor Ianukovici a încurajat, la rândul său, o politică care dezavantaja comunitatea tătară și l-a numit pe Anatolii Mohiliov, fostul șef al poliției din Crimeea, cunoscut pentru poziția sa anti-tătară, în funcția de șef al guvernului din Crimeea în 2011.

Actuala ocupație rusă este definită de către tătarii stabiliți în Ucraina drept neo-stalinism. Ce înseamnă, mai exact, acest lucru? „Neo-stalinismul, în contextul tătarilor din Crimeea, are câteva caracteristici. Crimeei i se acordă un loc proeminent în identitatea națională rusă, dar nu există nicio mențiune a acestei peninsule în documentele istorice rusești înainte de secolul al XVIII-lea. Crimeea este identificată, în narațiunea rusească, și cu baza navală care găzduiește Flota Mării Negre.” Paradigma neo-stalinistă justifică deportarea tătarilor afirmând că aceștia au fost „trădători” față de Patria Mamă și, în consecință, aceasta politică de deportare nu este calificată drept genocid. Rușii cataloghează tătarii din peninsulă ca popor neindigen, prin comparație cu autoritățile ucrainene care au votat în 2021 o lege care stabilește statutul tătarilor drept populație indigenă. Această lege le protejează mult mai eficient drepturile ca minoritate. Teoria rusească reduce etnia tătară numai la câteva elemente ale sale, mai exact, la rolul grupurilor etnice pre-mongole. „Concentrându-se exclusiv pe elementul mongol nomad, tătarii din Crimeea sunt văzuți drept imigranți sau invadatori, spre deosebire de populația indigenă.”

Furia Moscovei față de tătarii „trădători” din Crimeea se leagă mai ales de evenimentele din Al Doilea Război Mondial. „La prima vedere, simpla idee conform căreia naziştii ar fi avut divizii în care Untermensch /sub-oameni/ de religie musulmană şi rasă asiatică ar fi luptat cu frenezie pentru Al Treilea Reich şi arienii cei superiori, pare una de-a dreptul imposibilă, nu-i aşa? Ei bine, adevărul istoric este cu mult mai neaşteptat şi mai complex decât pare. Iar povestea Legiunilor Tătare se constituie într-unul dintre cele mai interesante şi demne de atenţie episoade din cel de al Doilea Război Mondial. Uniţi, deopotrivă sub zvastică şi semilună, grupaţi într-unele dintre cele mai temute legiuni străine ale Wermachtului, musulmanii au dat o replică dură bolşevismului şi Armatei Roşii, chiar dacă sfârşitul acestei ciudate alianţe a fost unul dezastruos pentru urmaşii lui Ginghis Han.”

Spre surprinderea multor soldaţi de rând şi ofiţeri îndoctrinaţi de propaganda nazistă, conform căreia celelalte rase erau inferioare din toate punctele de vedere, iar comunismul o doctrină satanică care trebuia stârpită cu orice preţ, realitatea de front, precum şi încurcata politică a alianţelor militare, i-a pus pe aceştia în faţa faptului împlinit de a fi devenit camarazi taman cu „Untermensch”-ii cu care le împuiaseră capul politicienii nazişti în cadrul campaniilor furibunde de propagandă puse în scenă de ferocele Goebbels.

Aşa s-a întâmplat încă din ziua de 22 iunie 1941, dată la care armata germană a invadat Uniunea Sovietelor condusă de Stalin. Militarii germani au fost uimiţi să descopere bucuria sinceră cu care mulţi localnici i-au întâmpinat, ca pe nişte eliberatori, nu invadatori. Unul dintre grupurile etnico-religioase care s-a bucurat cel mai mult de apariţia Wermachtului au fost musulmanii, iar între ei, minoritatea tătară. Musulmanii cantonaţi în spaţiul geografic cucerit întâi de Imperiul Ţarist şi desăvârşit ulterior de sovietici urau de generaţii dominaţia ruso-sovietică. Nu doar că aveau încă în memorie propria periodă glorioasă de dinaintede expansiunea Imperiului Ţarist, dar interzicerea drepturilor religioase şi a tradiţiilor milenare, impusă forţat de regimul sovietic, le producea mari suferinţe. Pentru ei, sosirea armatei germane alimenta speranţa privind crearea propriilor state independente şi chiar făurirea ulterioare a unei mari Confederaţii Pan-Turanice. Nu doar tătarii musulmani s-au grăbit să se alieze cu germanii, ci mai toate etniile de religie musulmană din Caucaz precum azerii, cerchezii, tabasaranii, balkharii, cecenii, inguşii… Chiar şi creştinii care aveau de suferit din pricini similare din partea regimului sovietic, s-au aliat cu Berlinul în speranţa eliberării de jugul comunist. Şi merită să fie amintite în acest context diviziile cazacilor şi gruzinilor din Waffen SS.

Din punct de vedere cronologic, musulmanii din spaţiul ex-sovietic nu au aşteptat apariţia germanilor la orizont, pentru a se opune sovieticilor. În Asia Centrală, autoproclamata confederaţie a triburilor turco-tătare din Kokand instalase deja un guvern liber al Turkestanului istoric, în timp ce emirii de Khiva şi Buhara îşi declaraseră la rândul lor independenţa. Chiar dacă Armata Roşie doborâse, una după alta, fragilele entităţi statele turcomane, musulmanii din regiune păstraseră încă un puternic sentiment anti-comunist. Multe revolte locale au izbucnit, alimentate de silniciile şi atrocităţile sovieticilor. Între acestea, se remarcă răscoala cecenilor condusă, de un activist ex-comunist cecen, pe numele său Hasan Israilov, care, văzând diferenţa între vorbele şi faptele comuniştilor, a răsculat populaţia locală împotriva „apostolilor lui Marx, Engels şi Lenin”. Această complexă situaţie nu a scăpat atenţiei strategilor de la Berlin, care l-au informat pe Hitler de existenţa a numeroase naţionalităţi din URSS care se opuneau puternic comunismului. În consecinţă, pe data de 1 decembrie 1941, un memorandum secret, emis de Hitler personal, autoriza crearea a două mari unităţi musulmane: Turkestanisch Legion, compusă din voluntari musulmani proveniţi din Asia Centrală, precum turkmeni, uzbeci, kazahi, kirghizi, tadjici şi karakalpaci, şi Kaukasisch-Mohammedan Legion, alcătuită din azeri, daghestanezi, avari, lezgini, ceceni, karaceai şi inguşi. Pe lângă aceste legiuni, a fost alcătuită o unitate separată destinată încorporării voluntarilor tătari. Celebra Wolgtatarische Legion avea să fie fondată în ianuarie 1942 pe pământul Poloniei de azi. Aprecierea dată de nazişti musulmanilor sovietizaţi cu forţa făcea, de fapt, parte din planul lui Hitler de a cuceri simpatia Turciei şi a atrage acest stat de partea sa, în speranţa de a controla astfel bogatele câmpuri petrolifere din Orientul Mijlociu şi Caspica. De fapt, Fuhrer-ul declarase cu gura lui în decembrie 1942: „Consider că între aliaţii noştri doar musulmanii sunt oameni demni de încredere. Mă pot baza oricând pe ei, nu văd deloc un pericol în crearea unor unităţi complete de musulmani”.

Pătrunderea unităţilor Wermacht-ului în Caucaz şi largul sprijin oferit acestora de etniile din cei mai înalţi munţi ai Europei a creat o mare panică la Kremlin. Scrisoarea emisă de Konstantin Oumansky, ambasadorul sovietelor la Washington, descrie cum nu se poate mai bine situaţia liderilor comunişti: „Trebuie să vă mărturisesc că sunt îngrijorat în privinţa Caucazului… Iar tătarii din Crimeea sunt rebeli prin definiţie, niciodată nu le-a plăcut comunismul. Este un fapt ştiut că, în perioada Războiului din Crimeea, aceşti tătari au colaborat cu mare bucurie cu forţele britanice şi franceze. Problema cea mai mare este însă reprezentată de factorul religios, pe care sunt sigur că germanii îl vor exploata la maximum, cu toate că este total opus ideologiei naziste. Nu avem încredere nici în popoarele de munte din Caucaz sau în georgieni. Precum tătarii, toate etniile de aici sunt musulmane, cu excepţia georgienilor, osetinilor şi armenilor, dar cu toţii îşi aduc încă aminte de cucerirea ţaristă a Caucazului, proces încheiat în anul 1863”.

Germanii au contactat rapid reprezentanţii naţionalităţilor musulmane din Caucaz. În privinţa cecenilor, karaceailor, inguşilor şi balkarilor, Wermacht-ul a adoptat o poziţie extrem de liberală, comparativ cu proverbiala ordine şi disciplină prusace. Le-au promis noilor aliaţi închinători la Allah desfiinţarea urgentă a colhozurilor, redeschiderea moscheilor şi îngăduirea serviciului religios complet, plata oricăror bunuri şi alimente rechiziţionate de armata germană şi, mai ales, excluderea totală a vreunei femei de la orice post de conducere, fapt pe care musulmanii îl considerau intolerabil. Germanii le-au acordat inclusiv dreptul de a-şi face dreptate singuri, după cutumele locale, precum şi dreptul de creare a unor unităţi proprii pentru păstrarea legii şi ordinii. Prima entitate organizatorică promisă de germani a luat naştere în regiunea Karaceai, unde Comitetul Naţional al Karaceailor era condus de Kaki Baieramutov, un anti-bolşevic feroce. Colaborarea a fost sărbătorită prin celebrarea Kurban Bairam-ului, o sărbătoare musulmană, la Kislovosk. Acolo, în octombrie 1942, oficialilor germani cu rang de mari oaspeţi li s-au făcut daruri preţioase, în cea mai pură tradiţie caucaziană. La sfârşitul petrecerii, se înfiinţase deja primul escadron de călăreţi karaceai care urma să intre în luptă alături de germani. Aceeaşi linie de acţiune a fost urmată în Kabardino-Balkaria. Un comitet naţional condus de Selim Shadov era responsabil cu restabilirea vechilor tradiţii şi legi, alături de vânzarea de alimente, combustibili şi alte bunuri către Wermacht. Lucrurile se derulau asemănător în tot Caucazul de Nord. Înţelegerile erau sărbătorite fastuos, conform obiceiurilor fiecărei etnii. Iar la sfârşitul petrecerilor, generalii germani primeau în dar armăsari extrem de rari şi valoroşi din rasele locale, ofiţerii germani întorcând gestul căpeteniilor tribale prin cadouri care constau în Coranuri legate în aur şi arme automate de ultimă generaţie.

Dezastrul de la Stalingrad a distrus planul germanilor de a cuceri petrolul Orientului. Turcii şi-au reconsiderat politica, adoptând o poziţie neutră, în timp ce Wermach-ul s-a retras cât mai repede din Caucaz. Mulţi dintre colaboratorii musulmani au urmat fideli trupele germane. Cu toate că ambiţiosul plan al lui Hitler în privinţa musulmanilor sovietizaţi căzuse o dată cu Stalingradul, Fuhrerul avusese dreptate în estimările sale: extrem de loiali, cumplit de porniţi împotriva comunismului, războinicii din Caucaz şi Crimeea se aflau încă de partea germanilor. Wermacht-ul mai beneficia de aportul a zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri din diviziile musulmane. Cei mai mulţi dintre aceştia erau de origine central-asiatică, fiind încartiruiţi într-o singură divizie denumit 444 Sicherungs Division. În timpul războiului, circa 70.000 de combatanţi originari din Asia Centrală au luptat de partea germanilor. 40.000 dintre aceştia au fost soldaţi şi 30.000 asistenţi militari şi trupe auxiliare. În anul 1943, musulmanii aveau 15 batalioane proprii, iar un an mai târziu numărul lor s-a ridicat la 26. A intrat în legendă celebra divizie 162 Turkestanish Infanterie Division, compusă din germani, azeri şi turkmeni; divizia era condusă de carismaticul general Oskar von Niedermayer, un fel de autodidact Lawrence al Arabiei, fost ataşat militar german în Persia. Divizia a fost antrenată şi pregătită la Kruzsnyna, în Polonia, după care a fost transferată în spaţiul iugoslav, pentru a se înfrunta cu dârjii partizani ai lui Tito. Ulterior au fost transferaţi în Italia, unde au luptat cu regimentele americano-japoneze (este vorba de regimente compuse în egală măsură din americani şi fii imigranţilor niponi din SUA). Conform rapoartelor de front, divizia musulmană era la fel de ordonată şi capabilă precum orice divizie compusă din etnici germani a Wermacht-ului.

Tătarii crimeeni nu doar că au colaborat cu mare bucurie cu armatele germane, dar din proprie iniţiativă le-au asigurat acestora importante cantităţi de provizii. Circa 20.000 de nogai crimeeni luptau sub flamura zvasticii. Aceşti urmaşi ai lui Ginghis Han s-au făcut remarcaţi în egală măsură prin bravură şi cruzime, mai ales în decursul operaţiunilor anti-partizani. În Munţii Yaila din Crimeea, maiorul V.I. Maltzev a format un batalion tătar de pedepsire contra bolşevicilor din Yevpatoria. Batalionul Khimi, cum a fost botezat, a exterminat partizanii comunişti din Yaila, distrugând bazele acestora şi ucigând şi numeroşi civili. Impresionaţi de spiritul combativ al tătarilor, germanii au dislocat batalionul Khimi în nord-vestul Franţei, pentru a lupta cu partizanii din maquis (Rezistenţa franceză). Încă o dată, ferocitatea urmaşilor lui Batu Han s-a făcut simţită, îngrozindu-i pe francezi. Un exemplu rămas încă în memoria acestora este episodul din data de 21 iulie 1944, când satul Dortan a fost ars complet de soldaţii tătari, furioşi că localnicii acordaseră sprijin celor din Rezistenţa franceză. Conform mărturiilor istorice, tătarii au violat femeile din localitate, au ars casele, după care s-au plimbat râzând, cu bicicletele confiscate, printre casele în flăcări…

Pe Frontul de Est, în faţa duşmanului sovietic, orientalii au demonstrat calităţi militare extraordinare. Cele trei batalioane tătare de la Stalingrad au luptat până la ultimul om, nedând un singur pas înapoi. Lângă Harkov, un întreg batalion musulman s-a expus tirului de artilerie şi mitralieră pentru a recupera corpul propriului comandant german căzut în luptă, comandant pe care tătarii l-au iubit şi respectat exemplar. Bravura lor l-a impresionant până şi pe Heinrich Himmler, cel mai puternic om din Reich după Hitler, lider nazist despre care se spune că era mai rasist chiar decât Fuhrer-ul. „SS Heini”, cum era poreclit Himmler în cercul său de apropiaţi, s-a dovedit a fi cel mai mare promotor al Islamului printre liderii nazişti. Dispreţul lui Himmler faţă de „creştinii molâi” era egal cu aprecierea sa faţă de Islam, pe care îl vedea drept o religie luptătoare şi masculină, bazată pe concepte foarte apreciate şi în sânul SS-ului, precum supunerea oarbă, dorinţa de auto-sacrificiu şi lipsa de compasiune faţă de duşmani. Admiraţia sa deschisă faţă de musulmani a dus, în cele din urmă, la ignorarea propriilor „derapaje” ariene şi încorporarea a cât mai mulţi musulmani sub aripa neagră a SS-ului.

În concepţia lui Himmler, exista un element rasial superior în Rusia, iar acesta venise din Asia şi dăduse naştere de-a lungul istoriei unor genii militare precum Attila, Ginghis Han, Batu Han, Tamerlan, Djepe Noion sau Subotai Bahadur. În noiembrie 1943, maiorul Andreas Meyer-Mader i-a oferit lui Himmler tot ajutorul său pentru înfiinţarea şi comanda ulterioară a unui unităţi SS formate exclusiv din tătari. Himmler a aprobat pe loc planul maiorului, promovându-l chiar la rangul de SS Obersturmbanfuhrer. Pe 14 decembrie, acelaşi an, Marele Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini, se deplasa personal la Berlin pentru a binecuvânta crearea noii divizii musulmane din cadrul SS-ului. Inedita Ostturkischen Waffen-Verbande der SS era formată nu doar din etnici tătari, ci şi din voluntari azeri, kirghizi, uzbeci, başkiri şi tadjici. Unitatea nu a avut o viaţă lungă, destrămându-se după ce comandantul ei, Andreas Meyer-Mader, a fost ucis în timpul unei lupte cu partizanii sovietici din Yuratishki, lângă Minsk. În iulie 1944, divizia musulmană a fost transferată în Polonia. Iar când SS-ul a suprimat Revolta din Varşovia, volunarii musulmani au fost ataşaţi cumplitei SS Dirlewanger Brigade, unde au participat la acţiunile brutale încheiate cu uciderea a peste 200.000 de civili polonezi.

Aliaţii vestici i-au făcut prizonieri – ca şi pe camarazii lor din Europa de Est, care luptaseră alături de germani – după care i-au trimis legaţi lui Stalin. Pentru ei a fost Iadul. Bolşevicii i-au considerat trădători şi fie i-au executat pe loc, fie i-au deportat în gulaguri, unde foamea, frigul, torturile şi bolile au făcut ravagii în rândul supravieţuitorilor războiului. Stalin s-a răzbunat personal în special pe musulmanii din Caucaz şi pe etnicii tătari. Dacă unor naţionalităţi deportate în gulaguri, care au fraternizat cu germanii, precum cecenii, balkarii, inguşii şi karaceaii, le-a fost permisă întoarcerea în locurile de baştină din Caucaz, urmaşilor tătarilor din Crimeea, considerați cei mai devotaţi colaboratori ai lui Hitler, le-a fost permisă întoarcerea acasă de-abia după destrămarea Uniunii Sovietice.