Faimosul om politic Ion I.C. Brătianu (20 august 1864 - 24 noiembrie 1927), cunoscut mai mult ca Ionel Brătianu, căruia istoria îi atribuie un rol covârşitor în Marea Unire de la 1918 şi în realizarea reformelor ce au stat la baza democraţiei interbelice, a fost nu doar un politician ilustru, ci şi un bărbat căruia îi plăceau femeile. Şi, mai ales cele influente.

Una dintre multele aventuri galante ale lui Ionel Brătianu a fost cea cu Maria Moruzi, văduva fiului lui Cuza, Alexandru, o relaţie percepută inclusiv de Ionel Brătianu drept una complicată, după ce iubita sa a rămas însărcinată. „Este cunoscută relaţia sa cu Maria, fosta doamnă a fiului lui Alexandru Ioa Cuza. Din această relaţie s-a născut Gheorghe Brătianu, viitorul mare istoric, mort prematur în puşcăriile comuniste”, spune Cristian Cocea, istoric. Naşterea copilului său l-a determinat pe Ionel Brătianu să se căsătorească pentru o zi cu principesa Moruzi, un gest prin care l-a recunoscut pe Gheorghe Brătianu drept fiul său legitim. La doar o zi după oficierea cununiei religioase însă, Ionel Brătianu a intentat acţiunea de divorţ. Tensiunile ulterioare dintre acesta şi Maria Moruzi l-au ţinut departe pe tată de fiu. Relaţiile au devenit normale abia în 1918, când, rupând  zidul ridicat de mamă, între el şi tatăl său, Gheorghe Brătianu începe să-l frecventeze pe celebrul liberal, de sfaturile căruia s-a bucurat, în ciuda divergenţelor politice dintre cei doi, în scurta sa carieră de istoric, mult prea devreme curmată de dictatura comunistă.  

Cea mai frumoasă relaţie a lui Ionel Brătianu a fost cu Regina Maria, femeia despre care se spune că l-ar fi iubit cel mai mult pe cel mai mare liberal al tuturor timpurilor. „Sosită de puţin timp în ţară, Maria, prinţesa moştenitoare, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, avându-i ca unchi pe Ţarul Rusiei şi pe Împăratul Germaniei, Maria intrase într-un război psihologic devastator cu Carol I. Bătrânul rege ar fi vrut s-o ţină mai mult închisă la Peleş, însă, independentă şi mândră, Maria îi smulge lui Carol permisiunea de a socializa cu protipendada locului. Aşa îl cunoaşte pe Ionel Brătianu, o adevărată revelaţie", spune Cristian Cocea. Iată ce nota viitoarea regină în jurnalul personal: „Aşa a intrat în viaţa mea Ion Brătianu, singurul om sub patruzeci de ani, pe care ... aveam voie să-l întâlnesc. Deşi împovărat de gloria tatălui, era el însuşi o personalitate... era un tovarăş cât se poate de plăcut... avea slăbiciune pentru femei... Brătianu, simţind că în mine era viitorul, nu făcu niciodată greşeala de a mă privi ca o fiinţă fără însemnătate ... mă făcu să înţeleg că, pentru el, eu existam şi nu numai într-un sens al cuvântului”. În virtutea responsabilităţii publice care-i obliga să stea departe de scandaluri, Maria şi Ionel Brătianu au reuşit, ani buni, să-i ducă pe false piste pe cei ce intuiau o poveste între cei doi. Totuşi, după cum menţionează istoricul Alex Mihai Stoenescu, Maria şi Ionel au întreprins o serie de vizite la mănăstirile Agapia şi Văratec, bisericile din nordul Moldovei şi dealurile Muscelului. „În felul acesta, tânăra prinţesă învaţă să-şi iubească ţara de adopţie şi să-i iubească pe oamenii de aici. Această relaţie, platonică sau nu, o va apropia pentru totdeauna pe Maria de partidul liberal şi îi va netezi lui Brătianu trecerea în faţă Coroanei. Poate şi politica lui Brătianu, de a juca soarta ţării pe cartea Antantei, în Marele Război, se naşte de aici.

Pe cea care urma să-i devină soţie, una trofeu, Elisa Ştirbey - descendenta unei familii care dat ţării doi domnitori: Gheorghe Bibescu- domn al Ţării Româneşti (1842-1848) şi fratele lui, Barbu Ştirbei- domn al Ţării Româneşti (1849-1853; 1854-1856), bunicul Elisei - a smuls-o din braţrele rivalului său Alexandru Marghiloman, şef al Partidului Conservator, doctor în drept şi în ştiinţe politice la Paris, de mai multe ori ministru şi prim-ministru, care era cu 16 ani mai mare ca soţia sa. „Ion I.C. Brătianu s-a căsătorit Elisa Ştirbei, potrivit Certificatului lor de căsătorie nr. 11, eliberat de Primăria comunei Bucoveni, Plasa Bucoveni, judeţul Ilfov, în 3 martie 1907. În ziua următoare, 4 martie, preotul paroh Ilie Teodorescu, de la Biserica Amzei a celebrat căsătoria lor religioasă în Palatul Ştirbei din Bucureşti, iar naşi le-au fost fratele său, Constantin I.C. Brătianu şi (Maria) Balş”, arată Simona Şerban, directorul Centrului de Cultură Brătianu. Relaţiile Elisei Brătianu cu familia soţului său sunt descrise de Sabina Cantacuzino, sora lui Ionel Brătianu în memoriile sale: „După moartea mamei (3 februarie 1920) când s-a stabilit acolo Ionel cu Elisa, deşi cunoşteam simţămintele ei ostile pentru acest locaş, mai licărea speranţa că faptul chiar de a deveni stăpână o va împăca cu locul unde timp de 13 ani făcuse atâtea neajunsuri mamei, care nu ştia prin ce concesiuni şi înlesniri să o împace. Iluzia fu scurtă. Ionel, voind să o atragă şi s-o lege de locul ce-i era aşa de scump, nu ştiu cum să realizeze mai repede toate dorinţele ce exprimase până atunci. Îi cedă direcţiunea grădinilor, păsărilor şi a întregului domeniu al activităţii mamei. Dar pe cât păruse de doritoare să facă îmbunătăţiri şi pe cât o criticase pe mama, deodată îi pieri pofta de a înfaptui ceva. Ceru îndată tăierea tututror copacilor dimprejurul casei, plantaţi de tata şi crescuţi o dată cu noi. Aici Ionel fu inexorabil şi dânsa, sub pretextul că nu are mână liberă, lăsă în paragină toată grădina de lângă casă”.

Se mai spune și că maniera distinsă, fermecătoare şi irezistibilă, a galantului Ionel Brătianu s-ar datora Elenei Văcărescu, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze, cunoscută datorită bogatei activităţi politice şi literare, o femeia remarcabilă, deşi nu tocmai frumoasă, care a mai stârnit pasiuni celebre, cunoscută fiind idila acesteia cu viitorul rege Ferdinand, relaţie dezaprobată de regele Carol I şi guvern. (www.adevarul.ro)

„Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei trei mari: Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.” Prin această imagine de ansamblu, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, îşi exprima aprecierea faţă de liderul liberal.

Personaj dominant al scenei politice româneşti dintre cele două războaie mondiale, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu s-a remarcat mai ales ca prim-ministru al României interbelice şi ca preşedinte al Partidului Naţional Liberal.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. S-a născut la 20 august 1864, în judeţul Argeş. Deşi era doar un copil, în timpul Războiului de Independenţă, Ionel îl însoţeşte pe tatăl său pe front. Împreună cu fraţii săi se bucura de o foarte mare încredere din partea tatălui lor. El le încredinţase dicţionarul cifrat al primului-ministru, spre marea uimire a Regelui Carol I.

Ca formare profesională era inginer, însă pasionat de istorie şi cultură. Spirit al omului de stat cu simţul datoriei faţă de ţară, politica era în opinia sa o artă, un fenomen complex: „Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale”.

Deşi numele pe care îl purta a reprezentat un avantaj pentru Ion I.C. Brătianu, acesta a conştientizat faptul că moştenise totodată şi datoria de a continua opera politică a familiei sale. În acest context, în anul 1895 debutează în viaţa politică fiind ales deputat de Gorj.

Preia, pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne, iar concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupului tinerilor liberali. După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, în data de 11 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Brătianu era considerat „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”.

Un episod deosebit din viaţa noului prim-ministru a avut loc pe 8 decembrie 1909 când acesta  a fost victima unui atentat. Un anume Gheorghe Stoenescu, lucrător C.F.R., l-a împuşcat în timp ce se îndrepta spre casă de la şedinţa Senatului. Ulterior, atentatorul şi-a justificat acţiunea ca un protest împotriva clasei politice, considerându-l pe primul ministru vinovat de scumpirea traiului zilnic. Rănit, Brătianu a scăpat miraculos.

În faţa Şcolii de Război atacatorul a tras pe la spate de trei ori, rănindu-l în piept şi omoplat. Fără a-i periclita viaţa, cele două răni au necesitat operaţii.

Făptuitorul a fost urmărit de trecătorii martori la atentat, prins în dreptul hotelului Union şi predat unei secţii de poliţie. După unele aprecieri vinovatul se numea Gheorghe Jelea, după altele Gheorghe Stoenescu (Stoianovici)-Jaleca şi era lucrător la căile ferate.
Guvernul nu a întreprins vreo măsură excepţională precum starea de asediu. Anterior atentatului guvernul expulzase pe Christian Racovski, iniţiatorul a numeroase manifestaţii socialiste în ţară. În PNL s-a stârnit o vie antipatie contra socialiştilor, actul criminal fiind considerat ca având legătură cu aceştia.
Atentatorul a fost arestat şi judecat. El provenea dintr-o familie mixtă, tată bulgar şi mamă româncă, având un nivel redus de pregătire intelectuală. Procesul lui Gheorghe Stoenescu-Jelea s-a desfăşurat în luna mai 1910 şi a fost găsit vinovat de tentativă de omor cu premeditare. La aceasta a contribuit achiziţionarea în prealabil a unui pistol, arma cu care a efectuat atacul. Juraţii au decis maximum de pedeapsă: 20 de ani de muncă silnică.

Până la vindecarea lui Ionel Brătianu funcţia de prim-ministru şi internele au fost preluate de Mihail Pherekyde, „omul cu mână de fier". Pe fondul scandalurilor cu opoziţia conservatoare, în Capitală au avut loc unele manifestaţii de stradă, dueluri şi insulte, fapte ce semnificau o agitare a vieţii politice.
Asupra implicării altor persoane sau grupări politice în atentat au existat o serie de supoziţii, vehiculându-se responsabilitatea unor străini de neam (bulgari anarhişti, evrei) sau a unor autohtoni (socialişti sau chiar conservatori).

După 1920, pe fondul unei instabilităţi a vieţii politice româneşti din perioada interbelică, guvernările liberale, în fruntea cărora s-a aflat Ion I.C. Brătianu, s-au evidenţiat în mod deosebit prin durata lor, în total, PNL guvernând ţara timp de şase ani. De asemenea, s-au adăugat şi reformele îndrăzneţe susţinute de liderul liberal: reforma agrară, proiectul unei noi constituţii, legea electorală, modernizarea economiei (doctrina liberală „prin noi înşine”), dezvoltarea politicii externe şi alinierea ţării la noile realităţi impuse prin deznodământul războiului mondial.

Un factor important al dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătianu a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbey şi Regina Maria. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”.

Brătianu era un foarte bun tactician politic, „stăpân pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie nedeterminată jocul politic, nu-l interesa modelul oratoric şi nici polemica scrisă”. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român.

Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei dinastice generate de o nouă renunţare a Principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. După ce a fost primită renunţarea Principelui, s-a format regenţa (Principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Ion I.C. Brătianu a fost acuzat ca doreşte să înlăture de la succesiunea domniei un principe energic, Nicolae Iorga comentând evenimentele astfel: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare”.

Tensiunile care au secondat criza dinastică au coincis cu încheierea celor patru ani legitimi de guvernare liberală. La 27 martie 1926, Ionel Brătianu îşi depune mandatul, precizând că PNL părăseşte guvernul „cu conştiinţa senină a datoriei împlinite”. Referitor la acest fapt, acelaşi Nicolae Iorga nota: „Astfel Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere când îi place”.

Intrarea în funcţiune a Regenţei marca apogeul puterii lui Ionel Brătianu, deoarece membrii acestei instituţii se aflau în mod evident sub influenţa dominatoare a preşedintelui PNL. Într-o relatare a jurnalului englez Daily Express despre situaţia din România, era citat Brătianu într-o replică adresată Reginei Maria, care dorea să-l viziteze pe Carol al II-lea pentru treburi familiale: „Dacă mă mai obosiţi cu afacerile dumneavoastre familiale, voi proclama republica!”. Această replică subliniază controlul politic total pe care fruntaşul liberal îl avea asupra statului.

În data de 24 noiembrie 1927, joia, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal a încetat brusc din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Opinia publică era şocată, nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai puternic om din stat. A fost înmormântat la Florica, judeţul Argeş, alături de tatăl său. Moartea sa a determinat şi reacţia ziarului de opoziţie Dreptatea: „S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea nemului.” (www.historia.ro)

Cel mai puternic om din România în anul 1927, premierul Ionel Brătianu, şi-a găsit sfârşitul ciudat, din cauza unei banale amigdalite. Infecţia din gât s-a extins în sânge şi, în doar câteva zile, cel supranumit ”Regele neîncoronat al României” a murit subit. Moartea sa fulgerătoare a născut o teorie a conspiraţiei potrivit căreia premierul ar fi fost ucis de agenţii de la Moscova.

Cel mai mare lider pe care l-a avut vreodată în România Partidul Naţional Liberal, premier cu cinci mandate consecutive, supranumit „Vizirul” sau „Sultanul”, Ionel Brătianu a fost unul dintre politicienii care au jucat un rol important în desăvârşirea României moderne. Abilul politician, provenit dintr-o familie cu tradiţie în ale politicii, ar fi trebuit să îmbrăţişeze o carieră de inginer. Fiul lui Ion C. Brătianu a plecat la Paris să studieze la Şcoala Politehnică şi Şcoala de Poduri şi Şosele şi, în 1889, avea diplomă de inginer. La întoarcerea în ţară a fost cooptat de Anghel Saligny la Căile Ferate Române.  

A ajuns să facă politică după moartea tatălui său, care ţinuse până atunci în mâini frâiele partidului liberalilor. Ionel Brătianu a intrat în Partidul Liberal în 1895, când avea 31 de ani, şi a devenit liderul aripii reformatoare din partid. Venirea sa în partid n-a fost privită cu ochi buni de cei care îl considerau „fecior de bani gata, fiul lui tată-său şi moştenitorul legal al acestei mari forţe in Partidul Liberal, brătienismul". Printre contestatarii săi vehemenţi s-a aflat conservatorul Constantin Argetoianu. Prima funcţie politică a obţinută la alegerile din 1895, când a fost ales deputat de Gorj. A ajuns doi ani mai târziu ministru al Lucrărilor Publice în guvernul lui Dimitrie A. Sturza. Din acest punct, cariera sa politică va fi în permanentă ascensiune până în ultima clipă a vieţii sale. Brătianu n-a fost un orator strălucit. Mărturiile celor care l-au cunoscut îl prezintă ca pe un abil politician şi un conducător autoritar.  „Ion Brătianu întrevede in mine viitorul; el niciodată nu m-a considerat ca o cantitate neglijabilă; pentru el, cel puţin, eu contam. Dacă spun că am încercat, de atunci, simpatie pentru el, aceasta va fi exagerat, dar era un om care nu putea să treacă neobservat. El se străduia să placă, era tânăr, inteligent, clarvăzător şi, de la inceput, foarte apreciat de Regele Carol. Era, intr-adevăr, in Brătianu ceva dominator care trezea o oarecare teamă", scria, în memoriile ei din 1903, Regina Maria despre politicianul liberal.  

Ionel  Brătianu a fost de cinci ori preşedinte al Consiliului de Miniştri, fiind omul cu cea mai mare putere de decizie în momente conflictuale decisive pentru România. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în momentul intrării României în Primul Război Mondial şi a condus ţara în momentele dificile ale retragerii în Moldova. A fost de trei ori ministru de Interne, de două ori ministru al Apărării Naţionale şi a condus, în două mandate, şi Ministerul Afacerilor Externe.  

În 1918, când totul părea pierdut pentru România, Brătianu n-a vrut să renunțe la nimic. Abil politician, l-a sfătuit pe Regele Ferdinand să rămână în refugiul din Moldova și să joace la trecerea timpului, așteptând posibilele răsturnări de situație favorabile, pe fondul instabilității generale europene. Ceea ce, până la urmă, s-a și întâmplat! Într-o ţară învinsă şi retrasă din război prin capitularea din februarie 1918, trupele de ocupaţie au fost anulate doar în câteva zile de noiembrie, ale aceluiaşi an. Generalii noştri au avut o strategie senzaţională. Oficial au demobilizat trupele. A fost o armată aparent demobilizată deoarece soldaţii şi subofiţerii nu au fost lăsaţi la vatră, ci au fost trimişi să lucreze pământul ca muncitori sezonieri. Ocupantului german i s-a argumentat că trebuia adunată recolta pentru a întreţine şi trupele austro-germane. Românii, oamenii simpli, au ştiut şi au păstrat această taină. La decizia statului major, izolat şi sub controlul trupelor de ocupaţie, această armată ascunsă vreme de opt luni a apărut pe neaşteptate mobilizându-se în mai puţin de o săptămână, după revocarea tratatulului de pace din februarie 1918, niciodată ratificat de regele Ferdinand cel Loial. A fost o armată care a apărut pe neaşteptate în preajma trupelor de ocupaţie, care au fost astfel neutralizate, iar frontul din 1916 a fost recuperat în mai puţin de două săptămâni. Aşa au fost posibile recuperarea Transilvaniei şi distrugerea Republicii sovietice ungare conduse de Bela Kun. Armata română a fost în toamna anului 1918 singura forţă militară organizată în preajma unor imperii aflate în destrămare. A fost singurul pol de stabilitate din Europa Orientală într-o vreme când în Europa se volatilizau trei mari imperii: rus, german şi austro-ungar.

Mobilizarea armatei române de la începutul lunii noiembrie 1918 a fost unică în istoria Primului Război Mondial. A fost o solidaritate fără precedent între elita politică, cu adevărat aristocratică, şi celelalte structuri ale societăţii româneşti, care au coabitat câteva luni, stingându-se barierele de cultură şi mentalitate. Atunci, cu toţii au fost români. (www.cotidianul.ro)

În timpul crizei dinastice provocate de renunţarea Principelui Carol la tron, Brătianu a fost primul care a propus eliminarea acestuia de la succesiunea la tron. De numele lui Brătianu se leagă adoptarea în România, în 1923, a Constituţiei României, considerată la vremea respectivă una dintre cele mai liberale din Europa. Iubit de Regele Ferdinand, care avea mare încredere în el, Brătianu a fost, în timpul domniei acestuia, cel mai mare sfetnic al monarhului. S-a spus despre el că l-ar fi manevrat pe Ferdinand după bunul plac şi că, în realitate, Brătianu ar fi fost liderul autentic al României. Când Ferdinand a murit, în iulie 1927, răpus de boală, a intrat în funcţiune Regența. Cum membrii Regenței se aflau sub influenţa partidului condus de Ionel Brătianu, premierul a devenit cel mai important om din România.    

Dar, tocmai când se afla în cel mai de vârf moment al carierei sale politice, puternicul politician a fost ucis de o boală banală. S-a îmbolnăvit de amigdalită. Boala s-a dovedit a fi una galopantă şi, în numai câteva zile de la diagnosticare, premierul României a început să se simtă rău şi să aibă crize de asfixiere. I s-a făcut o traheotomie, dar medicii au constatat extinderea infecţiei în organism. În faţa diagnosticului de septicemie, moartea lui Brătianu, care până atunci nu fusese luată în calcul, a devenit un scenariu cert. Infecţia din sânge a dus la blocarea rinichilor. „După dejun, mă întorc şi găsesc pe doctorii Danielopol, Burileanu şi Lupu, care par a nu mai avea nici o speranţă. Casa este plină de lume: familia, intimii, Guvernul, Regina Maria şi regenţii vin să vadă pe Elisa Brătianu şi să-i ceară veşti. Biata femeie este prăpădită”, scrie I. G. Duca, în memoriile sale, despre sfârşitul lui Brătianu. Brătianu a murit în dimineaţa zilei de 24 noiembrie 1927, la 63 de ani. Cauza morţii menţionată de medici pe certificatul de deces a fost: angina streptococică.

A fost înmormântat aşa cum ceruse: „Nu vreau nici armată, nici discursuri”. Trupul neînsufleţit al premierului răpus de amigdalită a fost depus la Ateneu şi, mai apoi, înmormântat în satul său natal, Florica. 

După moartea lui Ionel Brătianu au apărut mai multe scenarii legate de cauzele decesului. S-a spus că ar fi contactat boala în urma unei întrevederi avute cu diplomatul Nicolae Titulescu, puternic gripat, cu câteva zile înainte să cadă la pat. Titulescu s-ar fi vindecat, însă lui Brătianu afecţiunea i-a fost fatală. Un alt scenariu este legat de ineficienţa tratamentului aplicat de medici. S-a spus că moartea lui Brătianu ar fi fost, în zilele de astăzi, un caz de malpraxis. S-a vorbit, însă, despre o posibilă contaminare cu streptococi înalt patogeni de către agenţii Moscovei, care l-ar fi vrut eliminat de pe scena politică europeană pe premierul liberal al României…  (www.adevarul.ro)

Medicul Șerban Milcoveanu, citat de istoricul Adrian Majuru, relata în amintirile sale cuvintele emblematice ale marelui om politic, definitorii pentru viziunea sa asupra viitorului României. Se întâmpla  în luna mai 1927, când Ion I.C. Brătianu era prim-ministru. El a vizitat atunci Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti. A dorit să vorbească celor tineri, din cursul superior al licelui. A vrut să viziteze şi să cunoască fiecare clasă a acestui ciclu gimnazial. „În mai 1927, a venit pedagogul liceului ţipând la noi să intrăm în clase că este inspecţie mare. De fapt, Ionel I.C. Brătianu sărbătorea cu foştii colegi 40 de ani de la absolvirea liceului. Directorul Liceului «Sf. Sava», Ştefan Pop, l-a rugat să intre în clasele cursului superior şi să vorbească elevilor. Asta era inspecţia. Eu eram chestorul clasei pentru că eram premiant şi, când au intrat în clasă Ionel I.C. Brătianu, alături de directorul liceului şi profesorul de istorie, eu am dat raportul că suntem clasa a VI-a. Iar Brătianu a venit la catedră şi ne-a ţinut un discurs de 3-4 fraze, dar care mi-au rămas în cap: «Opt sute de ani am avut idealul pe orizontală să ne strângem cu toţii laolaltă în aceeaşi patrie. Am aceasta realizat în 1918. Acuma avem idealuri de construire pe verticală, pentru ca prin cultură şi civilizaţie să justificăm în faţa omenirii şi a istoriei posesia acestui pământ. De aceea sunteţi dumneavoastră la şcoală, ca să învăţaţi şi apoi să creaţi cultură şi civilizaţie!».”

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro