Pasiunea pentru teatru și artele spectacolului a lui Gheorghiu-Dej, care a avut relații cu mai multe actrițe, s-a transmis și în familie. Cele două fete ale dictatorului comunist au avut și ele tangențe cu scena, în special fiica cea mare, Lica, în timp ce mezina, Tanți, s-a căsătorit cu un cântăreț, apoi cu un actor.

Șeful de cabinet al tatălui lor vine cu detalii suggestive: „Descrierea felului în care Gheorghiu-Dej întreţinea relaţiile de serviciu cu mine n-ar fi completă fără a aminti despre relaţia cu fiicele sale, mai ales cu cea mare, care a fost marea slăbiciune a vieţii lui. Lica Gheorghiu făcea multe lucruri care nu-i conveneau tatălui. Ştia însă să se oprească la vreme atunci când întindea coarda prea tare. Ştia să-l lin­guşească şi chiar să-l şantajeze prin copiii ei, pe care, atunci când Gheorghiu-Dej era supărat pe ea, nu-i lăsa să ia masa împreună cu bunicul. 
Tanţa, cealaltă fată, avea o fire foarte voluntară şi indepen­dentă. Când a dorit să se căsătorească, convinsă că a găsit bărbatul care urma să-i asigure fericirea, nu a vrut să ţină seamă de sfaturile şi părerile tatălui ei. Pentru a preîntâmpina orice reacţie de împotrivire a acestuia, a mers până în pragul măsluirii datei naşterii sale. Data aleasă nega paternitatea lui Gheorghiu-Dej, aflat în închisoare. Pentru tată a fost o lovitură dureroasă, ce l-a făcut s-o îndepărteze multă vreme. 
Fiicele lui Gheorghiu-Dej au fost atrase de lumea artistică. Profesia de actriţă pe care fiica lui cea mare a încercat-o în cinemato­gra­fie – sub aranjamentul şi coordonarea lui Liviu Ciulei în prima etapă –, precum şi căsătoria contractată de fiica sa cea mică denotă, cred, o anumită mentalitate provenită din visurile şi aspiraţiile unor nostalgice provinciale”(din volumul lui Paul Sfetcu - 13 ani în anticamera lui Dej, ediție de Lavinia Betea).


Din mariajul ce a avut loc la Galați în 1926 între Maria Stere Alexe, fiica unui sifonar, și electricianul ceferist Gheorghe Gheorghiu, cel ce avea să devină după 1944 primul lider comunist al țării, se nasc doua fiice, Vasilica (Lica), pe 15 martie 1928, și Constantina (Tanți), în 1931.
Stigmatizate în acele vremuri datorită activității politice a tatălui lor, urmează primii ani de școală la o școală evreiască, singura care le-a primit. Datorită activităților de instigator, tatăl este mutat diciplinar în stația Triaj Dej, iar căsnicia se destramă în 1931, fetele fiind crescute de bunici, atât la Galați cât și la București. 
După ascensiunea tatălui lor, fiicele sunt trimise să studieze al Moscova : Lica - Institul Economic și Tanți - Ingineria. În timp ce Tanți rămâne acolo, Lica renunță la studii, visează să devină actriță și, deși nu avea un talent deosebit, reușește, începe să studieze arta cinematografică, și, pentru că era fiica celui mai important om din stat, filmează roluri după roluri, producții ce aveau la bază realismul socialist și mult premiate la Moscova.
La 30 de ani, măritată cu Marcel Popescu, jurist de profesie, prezentat lui Gheorghiu-Dej de către Bodnăraș și devenit ulterior ministru-adjunct la Camera de Comerț, Lica Gheorghiu, mamă atunci, a trei copii mici : Sanda, Gheorghe și Mândra, se îndrăgostește de Gheorghe Plăcințeanu, fratele celebrei regizoare Sorana Coroamă, medic ortoped, specialist în chirurgie osoasă, pe care îl cunoaște in casa surorii ei Tanți (măritată cu cântarețul Cezar Grigoriu - membru în celebrul Trio Grigoriu). Nefericită în căsnicie, se visa o mare artistă, o stea a ecranului. Jucase, deja, în multe filme, alături de cei mai talentați actori ai momentului, prezența ei în distribuție asigurând oricărei producții bugete și facilități. Se spunea, în epocă, despre Lica Gheorgiu că „nu e talentată, dar e tare-n tată", iar luxul pe care îl afișa cu ostentație îi atrăsese porecla Prințesa Roșie.

Povestea de dragoste cu medicul Plăcințeanu se înfiripă, trăiesc în ascuns multe momente de dragoste dar, poate fiindcă amantul avea origini „nesănătoase", iar Lica era fiica favorită a lui Dej, Securitatea i-a urmărit pas cu pas și nu s-a mărginit doar la acțiuni de intimidare. El trebuia eliminat din viața Prințesei Roșii, chiar dacă asta însemna lichidarea sa fizică. (Este arestat, cercetat și condamnat la închisoare, unde, pe 1 mai 1961, moare în penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Avea doar 36 de ani.)
Lica Gheorghiu a divorțat, în cele din urmă, de Marcel Popescu. S-a recăsătorit apoi cu Gheorghe Rădoi, directorul fabricii Steagul Roșu din Brașov, care ajunge peste noapte viceprim-ministru. Divorțează și de acesta, ceea ce atrage multa mânie din partea celebrului ei tată. După moartea acestuia, mult controversată, actrița intră într-un con de umbră, este părăsită de „prieteni"și moare aproape uitată de toți, în martie 1987, iar legenda spune că, până în ultima clipă, a păstrat în portofel o fotografie a lui Gheorghe Plăcințeanu, marea iubire a vieții ei.
Academicianul Şerban Papacostea îşi aminteşte despre cum erau privite cele două fete în epocă. Tanţa ar fi ajuns o doamnă respectabilă, în timp ce Lica, fata care a vrut cu tot dinadinsul să fie actriţă, ar fi fost lipsită de orice talent. Paul Sfetcu scrie în volumul său că Lica Gheorghiu profita cu nonşalanţă de pe urma statutul ei: îi cerea să-i cumpere încălţăminte sau rechizite şcolare pentru copii ei, îl suna cu o oră înainte de un oarecare spectacol pentru a cere 5-6 bilete, cerea bani şi era foarte, foarte capricioasă. „O deranja, bunăoară, faptul că o salutam numai cu «Bună ziua!», în loc de «Sărut mâna», aşa cum credea că ar trebui“. Urmarea – Dej îl abordează pe Sfetcu: „Sfetcule, cum saluţi tu femeile? [...] În tinereţea mea, nu numai că le salutam aşa, dar chiar le şi sărutam mâna“.
Dej le-a iubit enorm pe fete. Iată, datată 21 august 1934, o scrisoare din puşcărie, reprodusă în volumul lui Stelian Tănase Clienţii lui Tanti Varvara cu ortografia originală: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato să-mi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunând copiilor ei că nau tată! Gândiţivă ce durere am, însă nui nimic, poate mai târziu, când copiii vor fi mari şi vor fi în stare să judece, cu toată educaţia ce le-o dă mama lor contra mea, ei poate îmi vor da dreptate vreodată“. După accederea la putere, cele două vor fi privilegiatele regimului – un soi de beizadele de azi. Micaela Ghiţescu, traducătoare şi redactor-şef al revistei Memoria, îşi aminteşte că era elevă la liceul „Carmen Sylva“ atunci când Tanţa a venit să dea Bacalaureatul. „S-a făcut mare vâlvă că vine fata lui Dej. Eu eram mică, dar am auzit că atunci s-a făcut pentru ea o serie întreagă de fete slabe, proaste, ca ea să strălucească“, îşi aminteşte Micaela Ghiţescu.

Chiar dacă Tanți a fost cea măritată cu membrul popularei trupe Trio Grigoriu, al cărei șlagăr principal era Macarale, mai degrabă Lica a fost cea obsedată de „macarale”. Lica a vrut mai mult decît statutul de soţie „model” pe care și-l dorea Dej pentru fiica lui preferată, statut pe care, de altfel, l-a schimbat de două ori. A vrut şi carieră în viaţa artitiscă. Aşa că tăticul a făcut-o actriţă de cinema. A lucrat întâi la Institutul Economic, apoi a jucat în câteva filme şi piese de teatru. Nu avea nimic în comun cu actoria, dar asta n-o împiedica să se creadă talentată, mai ales că Dej a construit studiourile cinematografice de la Buftea, în care fiica putea să se viseze stea de Hollywood. După ce şi-a abandonat studiile economice la Moscova, poziţia tatălui i-a asigurat, evident, statutul de vedetă a filmului românesc, ea fiind impusă în distribuţia mai multor filme importante ale epocii. Prima peliculă în care apare ca interpretă a fost Erupţia (1957), debutul în regia de film al lui Liviu Ciulei. Pe afiş a fost trecută Lica Popescu, după numele soţului din acea perioadă, ministrul comerţului exterior, Marcel Popescu. „Să nu uităm niciodată că primul care a făcut o afacere cu tovarăşa Lica a fost Liviu Ciulei, cu a sa Erupţia, film în care a jucat şi ea…De altfel, se zice că Liviu i-ar fi dat lecţii de joc actoricesc“, scria în memoriile sale regizorul Geo Saizescu. Au urmat apoi Avalanşa (1959, regia: Gheorghe Turcu), Soldaţi fără uniformă (1961, regia: Francisc Munteanu), pe platourile căruia s-a reîntâlnit cu Liviu Ciulei, de data aceasta doar ca actor, Lupeni ‘29 (1963, regia: Mircea Drăgan), Tudor (1963, regia: Lucian Bratu), De-aş fi...Harap Alb (1965, regia: Ion Popescu-Gopo) şi Procesul Alb (1965, regia: Iulian Mihu), dar şi o piesă de teatru radiofonic, Baltagul (1963, regia: Constantin Moruzan). După moartea tatălui, filmele în care a jucat fie n-au mai rulat deloc, fie au circulat în versiuni amputate, din care au fost extrase secvenţele în care apăruse Prinţesa Roşie. Paul Cornea, fost director al Studioului Cinematografic Bucureşti între 1958 şi 1965, i-a făcut Licăi Gheorghiu un portret mai mult decât elocvent, în volumul memorialistic Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache. „Un bun exemplu despre natura dificultăţilor cu care m-am confruntat în cinematografie îl constituie cazul Licăi Gheorghiu.

Fiica cea mare a Şefului Suprem voia să interpreteze roluri principale în filme, deşi nici talentul, nici înfăţişarea n-o calificau pentru asta. Avea un cap frumos, cu trăsături regulate, dar inexpresive, era scundă şi avea picioare scurte. O dezavantajau însă considerabil rigiditatea gesturilor, caracterul lemnos al mişcării scenice, îndeosebi rostirea: cea mai banală propoziţie suna în gura ei placid şi fals. Oricâtă osteneală şi-ar fi dat cineva s-o corecteze, presupunând că ar fi avut curajul s-o facă, ar fi fost inutil: ea era încredinţată că posedă calităţi de star, iar un anturaj iresponsabil îi întreţinea convingerea, prin linguşeli inadmisibile. Ruptă de realitate, crescută în serai - din momentul accederii tatălui la putere - incultă, capricioasă şi răsfăţată, dispunând indirect de o influenţă enormă, neezitând în alegerea mijloacelor, ea devenise un personaj temut, pe care până şi înalţii funcţionari de partid se străduiau să-l evite. Nu ştiu în ce condiţii şi-a făcut debutul în Erupţia lui Ciulei, însă nu era mult după venirea mea în studio am avut ocazia să iau act de ambiţiile, nazurile, dar şi de puterea ei. Dând dovadă de o mare naivitate, fiindcă ignoram de ce e în stare Lica, îi promisesem lui Ciulei că nu se vor exercita presiuni din afară pentru alegerea actorilor din Valurile Dunării“, explica  Paul Cornea. Însă Lica a vrut să-i ia locul Irinei Petrescu în film. „Preliminariile turnării au fost dominate de căutarea unei interprete pentru rolul principal, fiindcă regizorul nu voia să recurgă la vreuna dintre actriţele de teatru cunoscute. După multe investigaţii, s-a oprit în cele din urmă la o fată tânără, zveltă, frumoasă şi inteligentă - Irina Petrescu. Probele ei arătau convingător, iar primele secvenţe turnate au confirmat opţiunea. Or, tocmai atunci am primit un telefon de la Constanţa Beşcu, persoana de legătură a Licăi cu lumea culturii. Mi se cerea să studiez posibilitatea înlocuirii necunoscutei descoperite de Ciulei prin vedeta din Primăverii. I-am răspuns pe loc că n-am ce studia: nu-mi revenea mie, nici nimănui altuia decât lui Ciulei să decidă distribuţia. O făcuse, căzusem de acord cu ea, se filmaseră deja două sute de metri /de peliculă/ care arătau foarte bine şi, oricum, intervenţia era tardivă. Am crezut că lucrurile vor rămâne aşa. Mă înşelam. După trei zile, Ciulei şi cu mine am fost invitaţi la /Leonte/ Răutu. Ne-am dat, desigur, seama de scopul vizitei şi ne-am dus amândoi hotărâţi să nu cedăm. Primirea, foarte cordială, după obiceiul casei, n-a fost urmată, aşa cum se întâmpla când erai chemat la ordine, de un duş rece, ci dimpotrivă, de o conversaţie politicoasă. Am înţeles îndată că şeful Propagandei nu vrea să impună o soluţie, ci s-o negocieze. De altă parte, mi s-a părut că se simte oarecum stânjenit de sarcina ce-i fusese încredinţată. Neîndoielnic, percepea enormitatea cazului: un înalt funcţionar al partidului era obligat să-şi piardă timpul şi să coboare din Olimpul în care hălăduia de obicei ca să convingă un regizor de oportunitatea înlocuirii unei actriţe cu fiica prim-secretarului partidului. Misiune trivială şi sâcâitoare, din care n-avea decât de pierdut. Însă Răutu n-ar fost el însuşi dacă n-ar fi găsit o stratagemă care să-i învăluie intenţia în catifele. Sub pretextul interesului deosebit pe care-l poartă filmului, a argumentat că rolul Irinei Petrescu ar presupune mai degrabă o femeie matură decât o fetişcană, o interpretă cu ceva experienţă mai degrabă decât o necunoscută în anul întâi de facultate, care ar fi putut să eşueze din lipsă de experienţă. Cu accent iritat, dar stăpânindu-se, Ciulei l-a contrazis, justificându-şi alegerea şi declarând că, în orice caz, el nu e dispus să accepte. Am fost întrebat, la rându-mi, ce gândesc, şi am răspuns că sunt total de acord cu regizorul. S-au mai schimbat câteva replici, după care Răutu a conchis precaut: voise doar să sugereze unele căi de îmbunătăţire a filmului, în niciun caz să decidă în locul regizorului şi producătorului. Am plecat de la CC extrem de bucuroşi, tentaţi să atribuim victoriei obţinute o semnificaţie mai mare decât merita. De fapt, e probabil că Răutu bătuse în retragere fiindcă nu avusese un mandat imperativ“, explica Paul Cornea. Nu trebuie scăpată din vedere nici influenţa lui Titus Popovici, co-scenarist al filmului Valurile Dunării, faptul că Lica Gheorghiu n-a fost distribuită în niciunul dintre filmele sale neputând fi doar o simplă coincidenţă.

Nu peste mult timp, într-o situaţie asemănătoare, acelaşi Răutu avea să procedeze altfel. „În vara anului 1961, Mircea Drăgan începea turnarea filmului Lupeni ‘29, pe baza unui scenariu de Nicolae Ţic, Eugen Mandric şi el însuşi. Şi de data aceasta, şeful Propagandei a intervenit la o cerere a Licăi. Nu mai era vorba de includerea prinţesei în distribuţie, deoarece regizorul îi încredinţase deja principalul rol feminin, ci de excluderea din distribuţie a unei «rivale», interpreta unui rol secundar. Pur şi simplu, Lica nu admitea ca o altă femeie, cu atât mai mult cu cât era tânără şi frumoasă, să apară în film, spre a-i face concurenţă. De cum a aflat de prezenţa ei pe platou, mi-a trimis-o pe inconturnabila tovarăşă Beşcu să-mi pretindă s-o înlocuiesc ori să elimin din scenariu episodul în care apărea. Bineînţeles, am refuzat, declarând că n-am niciun motiv s-o scot pe interpreta aleasă de Drăgan, pe de altă parte amintindu-i că scenariul traversase toate vămile aprobărilor. În acelaşi timp, l-am prevenit pe regizor. Drăgan a hotărât atunci, cu acordul meu, să filmeze în viteză exact episodul cu pricina (un intermezzo liric, gândit ca un soi de contrapondere la atmosfera sumbră şi tensionată a intrigii, legată în special de greva generală a minerilor din 1929). Credea, la fel speram şi eu, că autoritatea faptului împlinit avea să potolească zelul tovarăşilor de la CC. De data asta, pasienţa nu ne-a ieşit. Lica s-a înfuriat şi i-a cerut lui Răutu să rezolve problema. Cât de grăbită şi cât de mânioasă era că nu i se satisfăcuse dorinţa reiese din graba cu care a acţionat şeful Propagandei. Deşi se afla în concediu de odihnă la mare, împreună cu familia, n-a pregedat să mă cheme la Neptun, împreună cu Drăgan şi cu nelipsita Beşcu. Ne-am dus imediat, lăsând alte treburi la o parte, ca şi când ar fi fost vorba de cine ştie ce chestiuni importante, de care atârnă soarta ţării. Discuţia a fost urâtă. Răutu a folosit o tactică asemănătoare celei utilizate în cazul Valurilor Dunării. A făcut, desigur, abstracţie de fondul chestiunii, evitând orice referinţă la înlocuirea fără nicio motivaţie a tinerei actriţe, mutând discuţia pe terenul principial, de estetică şi ideologie. Ca unul care citise atent scenariul - ne-a declarat el - şi care doreşte un film de calitate, poate afirma că episodul idilic al iubirii celor doi tineri constituie o excrescenţă parazitară, care dăunează coeziunii filmului, gândit ca o evocare a unor momente eroice ale luptei clasei noastre muncitoare. De unde concluzia că acest episod apolitic trebuie eliminat. În felul acesta, Lica scăpa de o concurenţă nedorită, iar Răutu credea probabil că nu-şi mânjeşte mâinile. Drăgan s-a zbătut să-şi apere opera, i-am sărit în ajutor invocând argumentul financiar: dacă renunţam la partea deja filmată, pierdeam, fără recuperare posibilă, o mulţime de bani. «Ei şi?», mi s-a adresat Răutu, aruncându-mi o privire semnificativă. «Nu va fi nici prima, din păcate nici ultima pagubă a cinematografiei!». La un moment dat, plictisit că nu cădeam de acord şi-l reţineam, poate, de la masă, a ridicat tonul şi a pus capăt discuţiei: «Prin urmare, înţeleg că veţi îndepărta toate secvenţele acelea fără rost. Sunt convins că filmul îşi va atinge mai bine ţelurile educative!»“, şi-a reamintit Paul Cornea.


Şi regizorul Mircea Mureşan avea să constate pe pielea sa, toanele fiicei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. „Mă aflam în pregătiri avansate cu Răscoala, când am fost chemat la Mihnea Gheorghiu, care era preşedinte al Consiliului Cinematografiei: «-Mircea am o veste bună, o şansă aş putea spune...Tovarăşa Lica Gheorghiu şi-a exprimat dorinţa să joace în film». I-am spus că n-am cum, cu tot regretul, că distribuţia e fixată, aprobată. A doua zi, am fost chemat la Comitetul Central, la tovarăşa Beşcu. Care m-a luat direct: «-Tovarăşu’ Mircea, în familia tovarăşului Gheorghiu-Dej există o veche tradiţie revoluţionară. Şi tovarăşa Lica s-a înrolat în luptă, de aceea doreşte să participe la filme revoluţionare». Bineînţeles că mi s-au tăiat picioarele. Dar am avut o scânteie: «-Sigur că da, pe bună dreptate, dar în film n-am decât două roluri feminine. Nadina, boieroaica, era cam ușuratică, iar Florica a fost abuzată de fiul arendaşului». La care îmi răspunde: «-Nu, nu se poate. Alt personaj». Mi-au revenit imediat picioarele la sol. După care a continuat: «-Ne-am gândit la soţia învăţătorului Dragoş. Am vorbit deja cu scenaristul, cu tovarăşul Sălcudeanu. Tovarăşa Lica va crea un rol revoluţionar». Deja îmi revenisem complet. Rolul era oricum nesemnificativ. Mai scrisese Petre două pagini, o aiureală. Era o adunare în casa învăţătorului, iar ea punea lapte copilului în camera de alături şi asculta ce se vorbea. Şi când îl arestează pe Dragoş, ea plânge pe lângă căruţă şi blestemă jandarmii. A doua zi, am primit un telefon: «-Din partea tovarăşei Lica Gheorghiu. Vă mulţumeşte pentru că aţi invitat-o să joace în film. Tovarăşa vă transmite că se va ocupa personal de costume şi vă roagă să-i aduceţi scenariul cu scenele dânsei. Notaţi adresa...» În sfârşit. Au început filmările, prin persoana de legătură am informat-o pe tovarăşa că peste două zile aveam planificată filmarea de interior «casa învăţătorului», la Buftea. Mi s-a răspuns că tovarăşa e disponibilă, că va veni, la ora stabilită, machiată şi îmbrăcată. N-a venit! A doua zi, mi s-a transmis sec că tovarăşa a fost reţinută la un protocol oficial. Am replanificat filmarea. N-a venit nici atunci, aşa că am filmat până la urmă secvenţa cu ceilalţi actori, ca să nu mai pierdem timpul. Într-o bună zi, şi-a făcut apariţia. Într-un Jeep splendid, cu rulotă remorcată. Era în preajma Crăciunului, în condiţiile în care noi filmam de la sfârşitul lui septembrie. Am umplut cu figuranţi camera în care trebuia să fie adunarea din casa învăţătorului şi am filmat secvenţa cu ea. I-am propus să filmăm şi arestarea până în Revelion. A fost de acord, dar n-a venit! În martie 1965, a murit Dej. A plecat în doliu, prin Suedia. Şi-a cumpărat şi vreo zece mantouri de blană, ca să se consoleze. Eu nu filmasem arestarea, că trebuia să fie şi Lica în cadru. Am hotărât să filmez scena noaptea şi pe urmă s-o filmez şi pe ea, separat. A venit prin mai. Mă rog, scăpasem, iar prin septembrie, terminasem montajul, post-sincroanele, muzica. În septembrie, la nunta lui Mihai Iacob, a venit şi Mihnea Gheorghiu. Şi-mi zice: «-Mircea, trebuie s-o scoţi pe Lica din film». I-am răspuns: «-După ce mi-aţi băgat-o pe gât, mi-a încurcat filmările…N-o scot!». Dar în sinea mea m-am bucurat. Pe cât de grosolan mi-a fost băgată...Pe atât de simplu am scos-o....Două tăieturi de foarfecă!“, a povestit regizorul pentru Weekend Adevărul.

Epilog. Lica Gheorghiu stârneşte pasiuni nebănuite şi în zilele noastre. În 2014, un deputat, Adrian Solomon, propunea, împreună cu primarul de atunci, Constantin Constantinescu, ca cinematograful „Victoria“ din Bârlad să fie rebotezat „Lica Gheorghiu“: „Dincolo de păcatele tatălui, Lica a fost, vrem, nu vrem, o actriţă remarcabilă. Coincidenţa face că a strălucit cât tatăl ei a fost preşedinte!“. Există însă şi oameni care au amintiri plăcute legate de Lica Gheorghiu. „Eu am colaborat excelent cu Lica la «Tudor», deşi era o fire dificilă în general. Numai pe mine mă accepta lângă ea. Cinematografia îi datorează enorm, în primul rând existenţa studiourilor de la Buftea. Ea dădea ordin să se aducă din Occident tot ce-i ceream noi. Aveam numai cosmetice de cea mai bună calitate. Păi cine îşi mai permite azi să lucreze numai cu Christian Dior? Ţin minte că într-adevăr a întârziat la o filmare, dar s-a scuzat şi a adus nişte platouri uriaşe de prăjituri pentru toată echipa. Iar în materie de machiaj de film am furat meserie de la Hagop Arakelian, cel care a fondat şcoala franceză de profil. Îl adusese tot Lica, la începuturile carierei sale cinematografice“, şi-a reamintit machiorul Mircea Vodă.

În viaţa personal, Lica  n-a fost prea norocoasă. Primul soţ i l-a ales conducerea de partid, respectiv ministrul apărării Emil Bodnăraş, care i l-a recomandat lui Dej de ginere pe juristul Marcel Popescu. Au avut trei copii: Sanda, Gheorghe şi Mândra. 
Căsnicia cu Popescu n-a mers, fiindcă, în 1958, Lica s-a îndrăgostit fulgerător de altul. Se pare că bărbatul cu care se întâlnea pe ascuns, Gheorghe Plăcinţeanu, fratele celebrei regizoare Sorana Coroamă-Stanca, a fost iubirea vieţii ei. Aşa că, Popescu, devenit între timp ministru-adjunct la Camera de Comerţ, a părăsit-o. Dar Plăcinţeanu era o catastrofă pentru Dej, care s-a opus vehement unui ginere de origine burgheză. Dej era de-a dreptul furios. Furia sa era potențată de o traumă mai veche a liderului comunist. O poveste de familie, relatată în epocă de un nepot al său, Ticu Gheorghiu, o pune pe seama unei tragice întâmplări: în vremea în care Gheorghiu-Dej nu-și începuse încă „activitatea revoluționară" și se afla la Bârlad, mamei sale, bolnavă, i-a fost refuzată o internare în spital, pe motiv că nu avea bani suficienți. La scurt timp, aceasta a decedat. „Vinovat, în memoria familiei, a rămas directorul spitalului. Îl chema Plăcințeanu și fusese tocmai tatăl pretendentului la mâna fetei lui Dej. În atari condiții, pe Gheorghe Plăcințeanu nu îl putea aștepta nimic bun, dar din nefericire nu-și imagina până unde putea împinge Gheorghiu-Dej dragostea posesivă față de fata sa și răzbunarea unei traume a trecutului.  Prim-secretarul a aranjat ca Plăcinţeanu să fie arestat, judecat şi condamnat la cinci ani de închisoare, sub acuzaţia de complicitate la speculă. Fiindcă Lica era hotărîtă să-l aştepte, sentinţa a crescut la 15 ani de muncă silnică. La 1 mai 1961, medicul ortoped care-i furase inima fiicei preşedintelui a murit, la 36 de ani, în penitenciarul de la Rîmnicu Sărat. Distrusă de cruzimea tatălui ei şi de pierderea iubitului, Lica şi-a căutat consolarea în teatru.” 

O coincidență tragică leagă destinul amantului Licăi Gheorghiu de cel al unui criminal politic condamnat abia în anii din urmă. Pe lista victimelor care au murit în iadul pușcăriei politice de la Râmnicu Sărat, pe vremea când acolo tăia și spân­zura comandantul-torționar Alexandru Vișinescu, apare și numele lui Gheorghe Plăcințeanu. Astăzi, foarte puțini sunt cei care să fi auzit de el: nu a fost vreun politician celebru al perioadei interbelice și nici măcar cine știe ce „dușman al poporului“, pe care Securitatea să-l fi aruncat în pușcărie sub cine știe ce acuzație inventată. „Medic de meserie, Plăcințeanu, pe care prietenii îl alintau <<Ginel>>, a fost doar un bărbat chipeș, un soi de dandy care frecventa <<lumea mondenă>>, atâta câtă mai era în București, la mijlocul anilor ‘50. Total paralel cu lumea activiștilor de partid, Plăcințeanu a murit, totuși, într-o pușcărie politică. Iar acolo a ajuns doar pentru că liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej n-a fost de acord, nici în ruptul capului, să-l accepte ca ginere. 

Gheorghe Plăcințeanu s-a născut, pe 3 decembrie 1924, în familia unui profesor universitar ieșean. Mama lui, Clemansa Barberis, era o artistă rafinată, compozitoare, solistă vocală și profesor universitar de canto. La timpul cuvenit, el a studiat medicina, mai întâi la Iași iar mai apoi la Sibiu. 
Inteligent, el a moștenit de la ambii părinți o serie de preocupări cultural-științifice care l-au ajutat să-și formeze o personalitate fermecătoare, care i-a impresionat pe toți cei care l-au cunoscut. În plus, era și un sportiv de înaltă clasă: ca junior a fost campion național la natație iar mai târziu a performat ca jucător de hochei pe gheață. Puținele fotografii care i s-au păstrat îl prezintă ca pe un brunet suplu, cu alură de sportiv. Cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe un tânăr șarmant, inteligent și plin de umor. După absolvirea facultății, unde s-a specializat în ortopedie, Plăcințeanu a profesat, mai întâi, în câteva clinici din Sibiu și Brașov. Apoi, în 1951, a venit în Bucu­rești unde a lucrat ca medic specialist în câteva spitale celebre, iar în 1959, la doar 25 de ani, era deja medic primar. Așadar, în ceea ce privește profesiunea, viața i s-a derulat lin, dar pe un traseu ascendent.

Totuși, fără ca el să fi băgat de seamă, tragedia lui începuse, deja, încă din 1948. Atunci, la o petrecere, i-a cunoscut pe Tanți Gheorghiu și pe soțul acesteia, Cezar Grigoriu, membru al celebrului, pe atunci, grup de muzică ușoară Trio Grigoriu. Tanți Gheor­ghiu - fiica liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej avusese o viață perso­nală relativ zbuciumată, punctată de anumite excese care i-au fost trecute, bineînțeles, cu vederea: era fiica marelui lider comunist de la București. 
Bărbat simpatic, atrăgător și deosebit de plăcut, Plăcințeanu a rămas prieten cu cei doi. Ulterior, aceștia l-au invitat pe la petrecerile organizate de ei, <<lumea bună>> a noii elite comuniste. Norocos în tot ceea ce privea cariera, Plăcințeanu părea să fi fost urmărit de ghinion în viața personală: în acea perioadă avea, deja, la activ două divorțuri. Acolo, la chefurile noilor beizadele comuniste, a cunoscut-o pe Lica Gheorghiu, fiica cea mare a lui Dej. <<Prințesa>> Lica era măritată cu juristul Marcel Popescu, ministru-adjunct al Comerțului, cu care avea trei copii. Dar, atunci, prin 1958, nici căsnicia ei nu mergea chiar ca pe roate. Acela a fost și momentul în care l-a cunoscut pe <<Ginel>> Plăcințeanu. 

Atunci când l-a cunoscut pe Plăcin­țeanu, Lica era o femeie ușor plinuță care, departe de a fi o mare frumusețe, avea, totuși, un chip relativ atrăgător. O fi iubit-o Plăcințeanu? Poate că da. Sau poate că i-o fi surâs ideea de a intra în familia atotputer­nicului Dej. În schimb, toți care au cunoscut-o pe Lica au fost convinși că ea l-a iubit cu patimă. Iar tocmai dragostea ei a fost cea l-a trimis, până lu urmă, la o moarte cumplită. 
Spre deosebire de Ceaușescu, despre care se spune că a fost <<bărbatul unei singure femei>>, Dej n-a dat prea multe parale pe morala comunistă. De fapt, în această privință, nu a fost, nici pe departe, ceea ce s-ar putea numi <<ușă de biserică>>. Astfel că, în mod normal, n-ar fi trebuit să facă mare caz de relația extraconjugală a fiicei sale. Și nici nu a făcut, până în momentul în care, luată de val, Lica și-a anunțat intenția de a se căsători cu chipeșul medic ortoped. Iar Dej nu putea admite una ca asta: <<Ginel>> Plăcințeanu, acest tragic „Romeo“ din vremea regimului comunist provenea dintr-o familie burgheză. Așadar, nu avea o <<origine sănătoasă>>. Cu toate că nimeni nu le confirmă, putem presupune că Dej o fi avut o serie de discuții deosebit de aprinse cu Lica, căreia o fi încercat să-i scoată din cap <<fluturii>> acelei idile atât de păguboase pentru imaginea lor de <<baroni>> proletari. Dar, încăpățânată și mofturoasă ca orice <<prințesă>>, Lica a refuzat să-l asculte. Motiv pentru care Dej a făcut exact ceea ce face orice dictator comunist: a dezlegat copoii Securității din lesă și i-a asmuțit pe urmele lui Plăcințeanu. L-a convocat pe ministrul de Interne Alexandru Drăghici și pe Vasile Negrea, adjunctul acestuia, și le-a ordonat să-l <<ia în lucru>> pe amantul fiicei sale. Iar în scurt timp, supravegherea informativă a lui Plăcințeanu a și dat roade: i-au măsluit un dosar penal în care l-au acuzat de <<subminarea economiei naționale>>. După care l-au trimis în judecată, în procedură de urgență, dar sub acuzația de complicitate la speculă.

Concret, lui Plăcințeanu i s-a pus în cârcă faptul că ar fi intermediat vânzarea a circa 50 de perechi de ciorapi din nylon, marfă capitalistă, pentru care a primit cinci ani de închisoare. Știind cine se afla, cu adevărat, în spatele acestei condamnări, Lica i-a spus clar lui Dej că are de gând să-și aștepte iubitul și să se mărite cu el după ieșirea lui din pușcărie. Practic, vorbele ei au fost actul de condamnare la moarte a tânărului Plăcințeanu. Pus în fața unei asemenea perspective, Dej a ordonat implicarea tânărului într-un nou dosar, de astă dată strict politic. A urmat un al doilea proces, în care Ginel Plăcințeanu, acuzat de <<uneltire contra ordinii publice>> a fost judecat împreună cu unchiul său, profesorul universitar Ion Plăcințeanu. Acesta din urmă a fost acuzat că ar fi un <<filogerman>> periculos deoarece își luase doctoratul la Berlin și, în plus, în perioada interbelică, îi cunoscuse pe ambasadorii Germaniei și Italiei. De fapt, a fost un proces politic deosebit de complex, care i-a trimis la pușcărie pe câțiva dintre marii intelectuali ai vremii. Printre cei condamnați s-au numărat scriitorii Dinu Pillat și Vasile Voiculescu, filosoful Constantin Noica, ba chiar și avocatul Păstorel Teodoreanu, mult mai cunoscut în calitatea lui de epigramist deosebit de coroziv. La încheierea noului proces, tânărul Plăcințeanu a mai primit încă zece ani de pușcărie. Apoi, în scurt timp, el a fost trimis să-și execute pedeapsa la Penitenciarul Râmnicul Sărat, aflat sub comanda ticălosului Alexandru Viși­nescu. (…) Cât timp s-a aflat în pușcărie, el n-a avut voie să primească pachete și nu a putut fi vizitat în pușcărie. De fapt, familia lui nici măcar nu a știut unde se află. Acolo, Plăcințeanu s-a îmbolnăvit de ulcer duodenal și tuberculoză pulmonară. Cu toate că era un bărbat deosebit de viguros, fost sportiv de performanță, cu o condiție fizică de invidiat, <<Ginel>> a rezistat doar 14 luni în cumplitul regim de exterminare impus de Vișinescu: a murit pe 30 aprilie 1961, la doar 37 de ani. În actul său de deces s-a menționat că ar fi încetat din viață din cauza unui <<colaps cardio-vascular>>. 
După moartea lui Ginel, Dej însuși a mai trăit doar patru ani. În schimb, Lica Gheorghiu, această jalnică <<Julietă>> a regimului comunist l-a uitat rapid pe iubitul pe care, dragostea ei l-a trimis la moarte.


Dej considera că fiica sa nu poate trăi „stigmatizată” ca femeie divorțată, așa că a decis să o mărite din nou. Povestea este documentată de martorii epocii.
Dumitru Moise tocmai terminase facultatea şi fusese repartizat ca tehnolog la „Steagul Roşu“. Braşoveanul a avut noroc să afle amănunte din viaţa cuplului Lica Gheorghiu-Gheorghe Rădoi de la o colegă de serviciu, inginera Oxana Butaliu, o apropiată a familiei Rădoi. Lucrurile s-au petrecut cam aşa: pe vremea cînd Rădoi era ataşat pe lîngă ambasada de la Roma, Dej şi Lica au făcut o vizită la Vatican. „Acolo, l-a văzut pe Rădoi, secretar III al ambasadei, şi l-a plăcut. Era un bărbat înalt, bine făcut, creol, cu mustaţă. Lica era deja divorţată, aşa că, atunci cînd i-a spus lui Dej că pe Rădoi îl vrea de bărbat, taică-su a fost de acord“, povesteşte braşoveanul. Sau, poate că Dej l-a acceptat pe Rădoi în contul unor mai vechi datorii morale pe care le avea la acest băcăuan. „Prin anii ’40, perioadă în care partidul comunist era în ilegalitate, Rădoi era un taximetrist cu 7 clase, la Bacău. Dej, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica erau urmăriţi şi fuseseră depistaţi de securitate. Erau la un pas de a fi arestaţi, cînd Rădoi le-a salvat pielea. I-a dus cu maşina într-un cartier peste linii, unde au stat ascunşi. Atunci, Dej i-a spus lui Rădoi, recunoscător: «Cînd vei auzi că partidul comunist va prelua conducerea, să mă cauţi». Când Dej a ajuns prim-secretar al PRM, Rădoi l-a căutat“, spune Moise. 
Dej l-a recompensat pe Rădoi. L-a băgat în şcoală şi, în şase luni, a ajuns diplomat pe lîngă ambasadorul de la Tirana, apoi la Roma. Aici a întâlnit-o pe Lica, odrasla care-şi însoţea întotdeauna tatăl în cele mai frumoase călătorii. Imediat ce prinţesa a indicat bărbatul ales, Rădoi a fost revocat din funcţie şi adus în ţară. Rădoi era căsătorit cu văduva unui colonel mort în primul război mondial şi aveau un copil. „În 24 de ore l-au divorţat. Pe urmă, l-au mutat în altă parte pe brăileanul Ghiţă de la <<Steagu’>>, ca să vină Rădoi director general. Într-un an, a ajuns absolvent de liceu, apoi de Institut Politehnic, Facultatea de Automobile şi Tractoare. Eu l-am cunoscut, stăteam la şedinţe la aceeaşi masă. A fost un director foarte bun, a ridicat uzina la întreprindere de prim rang. Era foarte priceput, operativ, dar şi sufletist. Rezolva toate problemele oamenilor, mai ales cu locuinţele“, îşi aminteşte Moise, care l-a prins vreo patru ani director. 
Îşi mai aduce aminte că Rădoi, probabil influenţat de înclinaţiile artistice ale Licăi, organiza concerte ale Filarmonicii de Stat în uzină. „Ion Voicu a cântat în sala de montaj general“, spune el. 
Imediat ce s-a instalat la conducerea uzinei, Rădoi, proaspăt divorţat, şi-a adus viitoarea soţie la Braşov. S-au căsătorit discret, doar cu o masă între membrii de partid. Locuiau pe Şirul Livezii, într-o casă mare. Nu se ştia nimic de ei, formau un cuplu reuşit, dar adevărata armonie venea şi din faptul că Lica îşi petrecea mai tot timpul pe la Bucureşti. În Braşov, venea doar când erau petreceri la Dâmbul Morii. De altfel, drumul pînă acolo a purtat pe vremea aceea numele Aleea Gheorghe Gheorghiu-Dej. Lui Ceauşescu nu i-a plăcut renumele zonei, aşa că a evitat-o în protocol. La scurt timp după Braşov, Rădoi a devenit ministru al Industriei Construcţiilor de Maşini şi adjunct al primului ministru. Şi-a pierdut însă toate funcţiile politice după moartea lui Dej, în 1965. Până atunci, însă, a divorţat de Lica, ceea ce l-a înfuriat pe Dej. Dar pe Rădoi nu s-a răzbunat, cum o făcuse cu Plăcinţeanu, fiindcă îl considerase un ginere potrivit. „Maurer spunea că, dacă ar mai fi trăit tata-socru încă vreo cinci luni, Rădoi ajungea premier“, spune braşoveanul, fost şef al fiabilităţii şi al CTC-ului la Steagul Roşu. „După ce Dej a fost îngropat, Ceaușescu l-a chemat pe Rădoi la el, pe la 1 noaptea, şi l-a întrebat: «-Nu ţi se pare că ascensiunea ta s-a datorat cam mult lui Dej? Ţi se iau toate sarcinile şi rămâi la dispoziţia Comitetului Central». A doua zi, Ceauşescu era în locul lui Dej. După şase luni, în care nimeni nu-l chemase pentru nimic, Rădoi aproape că murea de foame“, povesteşte Moise. 


Rădoi era cel care organiza petrecerile de partid de la Ciolanu, în Munţii Buzăului. Aşa se face că, atunci cînd a ajuns în audienţă la Ceauşescu, introdus de Chivu Stoica, Ceauşescu s-a înduplecat şi l-a făcut director general la Autobuzul. Fabrica mergea prost, dar Rădoi a pus-o pe picioare. Drept pentru care, văzând că se ridică, a fost din nou tras pe dreapta. „A ajuns şef la instalaţiile de clocit. Apoi, a vrut să revină în Braşov, să se angajeze la Întreprinderea de Reparaţii Auto de la Dârste, dar a renunţat. Într-un cuvânt, Ceauşescu şi-a bătut joc de el, numai fiindcă fusese însurat cu fata lui Dej“, crede Moise.

După venirea la putere a lui Ceauşescu, Lica a fost părăsită de toţi cei ce o adulau pentru a obţine favoruri de la Dej. Ceauşescu i-a cerut să-şi justifice bogăţiile, după care a scos-o din vila din Primăverii. A murit de cancer, în aceeaşi zi cu tatăl ei, dar la 22 de ani diferenţă, pe 19 martie 1987. Copiii ei au prins Revoluţia. Sanda a fost economistă, a murit în 2005, Gheorghe - inginer, a decedat în acelaşi an, iar Mîndra e şi azi notar public. Tanţi a divorţat şi de al doilea ei soț, actorul Stamate Popescu, rămânând doar cu catedra de la Politehnica din Bucureşti. Cezar Grigoriu, primul soţ, cu care avusese două fete, a murit într-un accident de circulaţie, în condiţii misterioase. După divorț, Rădoi s-a căsătorit cu coafeza Licăi, pe care, ironia sorţii, o chema tot Lica. 

Vasilica „Lica" Gheorghiu, fata cea mare a lui Gheorghe Gheorghiu- Dej, a decedat pe 15 martie 1987. Cinci luni mai târziu, fiicele ei, Sanda Gheorghiu şi Camilia-Mândru Gheorghiu au solicitat Notariatului de Stat al Sectorului 1 deschiderea succesiunii în urma decesului mamei lor. În prealabil, ele au încercat să se înţeleagă cu fostul soţ al acesteia, Gheorghe Rădoi, „încercare ce nu s-a soldat cu un rezultat pozititv". Detaliile apar în Arhivele Naţionale ale României, într-un dosar înaintat către cabinetul lui Nicolae Ceauşescu. Notariatul de Stat a deschis procedura succesorală, iar în intervalul 15-17 septembrie 1987 notarul-şef al Sectorului 1 a inventariat bunurile de la domiciliul soţilor Rădoi. Cu această ocazie s-au inventariat 763 obiecte, „din care multe de o valoare deosebită, fiind susceptibile a face parte din patrimoniul cultural naţional". Din bunurile inventariate, nota arată care ar fi cele mai preţioase: mobilă stil, compusă din diferite piese de birou şi salon, tablouri din care picturi de Nicolae Grigorescu, Octav Băncilă şi Theodor Aman, două haine de vizon şi una de astrahan, circa 45 de metraje mătase naturală, 40 de feţe de masă cu broderii fine şi macrameuri, 120 de perechi pantofi din piele de crocodil, şarpe, struţ etc., 34 de vase chinezeşti de diferite mărimi, 22 de vaze de cristal, 9 vaze mari de Murano şi 31 de bibelouri de Murano, 28 de statuete lemn oriental şi fildeş, argintărie aşcătuită din tăvi, tacâmuri şi alte accesorii, servicii de masă din cobalt, porţelan China, Murano etc., servicii din pahare de cristal Murano, două televizoare color, un videocasetofon, o combină muzicală etc. Cei doi soţi aveau în proprietate o vilă în oraşul Sinaia, pe Aleea Nucetului, cumpărată în anul 1971 şi în care se aflau mai multe bunuri comune. „După inventarierea bunurilor, Notariatul de Stat a sesizat Comisia (Oficiul) pentru patrimoniul Cultural al Municipiului Bucureşti, în vederea identificării şi luării în evidenţă a tuturor bunurilor ce fac obiect al patrimoniului cultural naţinal," se arată în nota menţionată. Aproximativ 50 de poziţii din inventar: tablouri, obiecte de artă decorativă, bijuterii, mobilier ar fi intrat sub incidenţa Legii nr. 63/1974 privind patrimoniul cultural naţional. „Toate aceste bunuri au fost înregistrate ca atare şi expertizate. Obiectele din metale preţioase sunt depuse la Banca Naţională, iar celelate bunuri au fost lăsate în păstrarea lui Rădoi Gheorghe, până la terminarea procedurii succesorale", se arată în nota citată. Din expertizarea şi evaluarea bijuteriilor şi tacâmurilor depuse la Banca Naţională, s-a stabilit că acestea valorează în total 481.661 de lei, iar doar bijuteriile suma de 213.365 de lei. 

Oficialii de la Notariat arată că în urma discuţiilor cu cele două fiice ale Licăi acestea le-au spus că Gheorghe Rădoi ar fi sustras majoritatea bijuteriilor, sau ar fi ascuns mai multe obiecte de valoare. De exemplu, Lica avea avea mai multe blănuri de vizon, dar s-au găsit doar trei, şi mai deţinea multe sume de bani, cash sau depuşi la CEC. Din discuţiile cu Gheorghe Rădoi acesta a menţionat că majoritatea obiectelor de valoare au fost vândute de Lica în perioada 1966-1987, iar banii au fost cheltuiţi pentru nevoile casei, pentru a le da celor trei copii, daruri de nuntă, sau în diferite situaţii familiale. Gheorghe Rădoi a spus că soţia sa ar fi dat fiecărui copil, în special celor două fiice, diferite bijuterii, garnituri de tacâmuri de argint, seturi de veselă, mobilier, covoare, ceasuri din metale preţioase, bibelorui, statuete de fildeş, haine de blană etc, „însă în prezent acestea nu mai vor să recunoască bunurile primite"

„În legătură cu hainele de blană, menţionează că defuncta a vândut 6 haine de vizon, din care una soţiei fostului ministru al Apelor, Hossu Gheorghe, două unor artiste, alte două unor persoane necunoscute, iar una din haine a fost vândută de însăşi fiica decedatei, Mândra Gheorghiu," se arată în documentul de la Arhivele Naţionale. În ce priveşte bijuteriile pretinse de moştenitoare, Gheorghe Rădoi a arătat că cele mai valoroase dintre acestea, brăţări de aur sau platină, cu numeroase pietre preţioase, broşe, inele, cercei, diademe, ceasuri etc., a căror valoare a fost estimată de BNR la suma de 5.202.175 de lei, ar fi fost predate în anul 1969 Gospodăriei de Partid a PCR. Gheorghe Rădoi a prezentat şi o copie a procesului-verbal de predare. El a mai precizat că o mare parte din bijuterii s-ar găsi la sora fostei sale soţii, Tanţi Gheorghiu. Referitor la armele de vânătoare ale socrului său, el a declarat că acestea au ajuns la Gospodăria de Partid şi că a păstrat doar trei arme, pentru care are permis. 

Specialiştii comunişti au făcut două propuneri, la finalul acestei note, datată 5 noimebrie 1987. „Propun ca toate bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, să fie trecute, fără plată, în proprietatea statului. Întrucât Gheorghe Rădoi ocupă singur la parterul imobilului din stada Atena nr. 14, unde locuieşte, 6 camere şi un holl, având o suprafaţă execdentară de 150 de mp, iar fiul său Rădoi Constantin, ocupă singur la etajul 1 un număr de trei camere, având un spaţiu excedentar de 35 de mp, propun să li se atribuie locuinţe în condiţiile prevederilor legale, iar spaţiilor rămase disponibile să li se dea o altă destinaţie." 

Vladimir Tismăneanu, fiul nomenclaturistului Leonid Tisminețki (trecut, la un moment dat pe linie moartă), povestește: „Am fost amic cu nepotul lui Dej, Gheorghe, copilul Licăi Gheorghiu, fiica dictatorului. I se spunea Ghiță, era un băiat cu ochii negri, de o mare intensitate. La fel mi-l descria tatăl meu pe tânărul Gheorghiu, pe vremea când îl întâlnise la Doftana (1935-1937). Colegul meu nu era cultivat, dar îl interesa istoria, era modest ca stil, în plus era generos. Ghiță și surorile sale au fost adoptați de bunic în 1963. Si-au schimbat numele din Popescu (după tatăl lor, Marcel Popescu, fost ministru al Comerțului Exterior, debarcat în clipa când Lica a decis să divorțeze), era în perioada legăturii intime cu doctorul Plăcințeanu, care avea să fie arestat și practic lichidat în temnițele regimului. Au schimbat și școala: au venit toți trei de la Liceul Caragiale din Piața Dorobanți la noul Liceu nr. 24 de pe strada Grădina Bordei, lângă televiziunea din epocă, actualul Liceu Jean Monnet.

Acolo am fost și eu elev între 1963 și 1970, când am dat bacalureatul. Chiar și după moartea lui Dej, familia Licăi avea parte de privilegii (medici personali, medicamente, aprovizionare specială). Ghiță împărțea fără probleme țigări Rothmans. În anii facultății nu ne-am văzut, el a făcut Politehnica. Dar am reluat prietenia prin 1975 când am petrecut multe ceasuri, inclusiv la el acasă măcar o singură dată (adică la Lica), pe actuala stradă Atena, vorbind despre sistem, despre Dej, despre Ceaușescu, despre Nicu. Era amic cu acesta, dar țin minte că Lica se opunea ca <<Delfinul>> să mai vină pe la ei”.

Nici cealaltă fiică a lui Gheorghiu-Dej nu a avut o viață conjugală lină. Constanța (Tanţi), inginer chimist cu diplomă de Moscova, s-a măritat cu Cezar Grigoriu, unul dintre cei trei fraţi din Trio Grigoriu, apoi cu actorul Stamate Popescu. 

Trio Grigoriu a fost  o formație românească de muzică ușoară, înființată în 1946 la București. Membrii ei erau frații Grigoriu, originari din Brăila; numele lor sunt George, Angel și Cezar, toți trei cântăreți. Trioul interpretează mai întâi jazz, apoi muzică ușoară. Compozițiile proprii (semnate de George Grigoriu, pe versurile lui Angel Grigoriu) apar de la finele anilor 1950 și se bucură de un succes foarte mare la public. Subiectele abordate în cântece sunt atât unele „obligatorii” (propagandistice), cât și altele naive, distractive. Trio Grigoriu au rămas cunoscuți mai ales prin piesele „Broscuța Oac” (1957) și „Macarale” (1961).

Cezar Grigoriu, devenit soțul fiicei mai mici a lui Dej, trecuse și el printr-un adevărat cosmar. Colonelul de securitate Isidor Hollinger își amintea, în 1968:
„Prin anul 1955 sau 1956, am fost chemat de Pintilie Gheorghe, pe atunci ministru adjunct /de interne/, care mi-a spus că Tanți Gheorghiu este îndrăgostită de cântărețul Cezar Grigoriu, care este un neserios și un profitor, și că vrea să se căsătorească cu el. Că tov. Gheorghiu-Dej este foarte necăjit și că trebuie împiedicată această căsătorie.
Mi-a dat dispoziție să mă ocup de acest caz și să-l pun în lucru pe Cezar Grigoriu, dispunând măsuri de supraveghere și să-i interceptez telefonul, unde locuia împreună cu frații sai. Mi-a spus că despre aceasta știe și Drăghici Alexandru /ministrul de interne/.
Am executat această sarcină, însă atât din filaj cât și din interceptare n-a rezultat nimic compromițător. Au rezultat relațiile cu Tanți Gheorghiu, care-l vizita des la domiciliu, date pe care eu le raportam lui Pintilie și uneori eram chemat și la Drăghici, pentru a-l pune la curent cu lucrarea.
Grigoriu Cezar a descoperit că este urmărit și am primit ordin să suspend filajul.
După câtva timp am primit ordin să-l invit pe Cezaqr Grigoriu la M.A.I. și să-l ameninț că va avea de suportat consecințe grave dacă n-o părăsește pe Tanți Gheorghiu. Totodată, să-i promit că va fi ajutat să facă carieră daca o abandonează. Ordinul l-am primit de la Pintilie Gheorghe. Eu l-am invitat pe Grigoriu Cezar, însă n-am avut niciun rezultat deoarece mi-a spus că este hotărât să se căsătorească cu Tanți Gheorghiu cu orice risc. După câtva timp am fost chemat la Drăghici Alexandru, unde era și Pintilie Gheorghe, și unde mi s-a spus din nou că tovarășul Gheorghiu e disperat că Tanți Gheorghiu insistă să se căsătorească cu Grigoriu Cezar și că trebuie să împiedicăm această căsătorie. Pintilie Gheorghe a dat sugestia să procurăm fotografii în care să-l prindem pe Cezar Grigoriu când are relații de perversitate cu o altă femeie și să fie arătate lui Tanți Gheorghiu, care datorită acestui fapt îl va părăsi.
Eu am primit această dispoziție și, știind că după câtva timp Cezar Grigoriu va pleca într-un turneu la Arad, am pregătit condițiile pentru a executa astfel de fotografii.
Astfel, într-o casă conspirată a raionului Arad a fost executată de către direcția tehnică o instalație de fotografiere secretă.
Direcția a II-a avea ca agent pe cântărețul Vili Donea, care pleca și el în turneu la Arad. Am pus în legătură pe Vili Donea cu o agentă, femeie de moravuri ușoare (nu-mi amintesc numele), ce am deplasat-o la Arad cu scopul de a fi prezentată lui Grigoriu și de a avea relații cu el.
La spectacol, Vili Donea a prezentat pe agentă lui Grigoriu, care a mers după spectacol la ea acasă (respectiv casa conspirată), a avut relații perverse cu ea, iar echipa direcției tehnice a fotografiat acest lucru și a înregistrat discuțiile.
Fotografiile și banda de magnetofon le-am predat lui Pintilie Gheorghe. După câteva zile, am fost chemat la Drăghici Alexandru, care mi-a spus că tovarășul Gheorghiu-Dej a arătat fotografiile fiicei sale, dar că n-au avut nici un efect și că ea se căsătorește cu Cezar Grigoriu. Mi-a dat ordin să suspend orice urmărire împotriva lui Cezar Grigoriu, fapt ce l-am executat".
După ani de șicane, Cezar Grigoriu s-a căsătorit, totuși, cu fiica cea mică a lui Dej. Mariajul a rezistat aproape un deceniu, însă cântărețul nu și-a întâlnit niciodată socrul…

Alte surse relatează, însă, fapte atroce. Povestea începe la Moscova, în anul 1953, la moartea lui Stalin. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a vizitat şi fata cu această ocazie, Tanţi urmând facultatea la Moscova. Aflând de idila celor doi, i-a spus că nu este de accord, întrucât artistul era un burghez. La scurt timp, Dej i-a pus pe urmele tânărului pretendent la mâna fiicei sale pe cei din Securitate. Cezar Grigoriu povesteşte că era urmărit pas cu pas de doi bărbaţi şi de o femeie, dar şi de o maşină neagră. În acea perioadă, el activa împreună cu fraţii săi în formaţia Trio Grigoriu. Încet-încet, acţiunea de intimidare a început să se facă simţită şi pe linie profesională. „Am început să fim excluşi din spectacole, întotdeauna cu puţin timp înainte de începerea lor, pentru ca mai apoi să fim daţi afară de la Teatrul Savoy, unde eram angajaţi. Directorul de atunci ne-a spus că nu mai facem parte din colectiv, cu toate că pe afişele existente, anunţate la Moscova şi în alte oraşe, figuram şi noi“, relata Cezar Grigoriu în declaraţia dată Securităţii. Din această cauză, cei trei fraţi o duceau din ce în ce mai greu. Tatăl lor, violonistul Radu Grigoriu, ieşise la pensie şi alt venit nu aveau decât cel obţinut din spectacole. (…) În toamna lui 1956, Cezar Grigoriu se întorcea la miezul nopţii de la un spectacol. Era miezul nopţii când a fost ridicat din stradă de lângă restaurantul „Izvorul cu apă rece“ de trei indivizi care l-au băgat într-o maşină de culoare neagră. „Punându-mi ochelari de tablă pe ochi, m-au împins în maşină. După circa 15 minute de mers cu maşina, am coborât, fiind condus pe braţe, pe nişte trepte. Am fost introdus într-o cameră, am fost aşezat pe un scaun şi mi s-au luat ochelarii. Mi s-a ordonat să mă dezbrac până la piele. A început să mă dezbrac, rămânând numai în chiloţi. Am fost din nou înjurat şi lovit, ordonându-mi-se să dau jos şi chiloţii. Am rămas gol. După ce au rupt guma de la chiloţi mi s-au dat înapoi, apoi punându-mi ochelarii din nou, am fost  condus iar pe nişte trepte, până am ajuns într-o celulă făcută toată din ciment, inclusiv patul. Mi s-a spus să mă culc. Am fost lăsat singur. Din acest moment, la fiecare zece minute, sublocotenentul deschidea uşa, îmi dădea un pumn în coaste, ordonându-mi să mă întorc cu faţa spre uşă şi invers“, a retrăit muzicianul coşmarul acelor zile. Adus în faţa superiorilor, a fost întrebat pentru cine lucrează: pentru americani sau pentru englezi. Artistul a avut obrăznicia să spună că lucrează pentru Constantin Tănase. În acel moment, îşi aminteşte el, a fost lovit şi înjurat. În cele din urmă, a fost eliberat din beciurile Securităţii, dar nu înainte de a i se ordona să nu spună nimănui ce i s-a întâmplat, iar dacă va fi  întrebat unde a lipsit atâta timp să spună că a fost la nişte prieteni la Ploieşti. Ulterior, i s-a promis un târg: să dea scris că nu se va mai întâlni cu Tanţi şi în schimb va primi paşaport şi bani pentru a pleca definitiv din ţară, în orice colţ de lume doreşte. Dar dragostea pentru Tanţi era mai puternică. Văzând că nu reuşesc să-l facă să renunţe la femeia iubită, securiştii au încercat să-i despartă pe cei doi pe altă cale şi l-au aruncat pe Cezar Grigoriu în braţele unei femei de moravuri uşoare, sperând că în acest fel Tanţi îl va părăsi. (…) Era la Arad când, în pauza unui spectacol, într-o pauză, la el a venit o fată frumoasă foc, brunetă, care i-a cerut o întâlnire la restaurantul Cina din localitate. A acceptat şi, împreună cu colegul Vili Donea, au plecat toţi trei în oraş. Apoi, fata i-a invitat acasă. Cum colegul s-a scuzat, în casa conspirativă au ajuns doar Grigoriu şi fata, artistul crezând că este locuinţa tinerei. După ce i s-a dat să bea vin, fata a apărut din baie îmbrăcată sumar. „Nici nu era greu să mă provoace, deoarece eram într-o stare euforică“, povestesteşte el. A doua zi, la Bucureşti, când s-a întâlnit cu Tanţi, aceasta i-a arătat fotografiile în care s-a recunoscut alături de fata din Arad. „Am întrebat de unde le are. Mi-a spus că i le-a dat tatăl ei şi că dacă vreau pot asculta şi o bandă de magnetofon cu scene din aceeaşi seară“, rememorează Grigoriu. În ciuda celor întâmplate, cei doi au reuşit să se căsătorească, însă pe timpul mariajului lor, de un deceniu, au avut mari probleme financiare. Deşi din umbră Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a făcut viaţa un calvar…

Epilogul este cel cunoscut. Soțul Tănțicăi, Cezar Grigoriu, va muri intr-un accident de circulație, în condiții misterioase. Între timp, Tanți se despărțise, poate silita, de Cezar, cu care avea două fetițe. A fost acuzata, cu sau fără temei, că ar fi avut o relație cu actorul Vili Donea, dovedit ca agent al Securității. S-a căsătorit, apoi, cu actorul Stamate Popescu de la Teatrul Nottara și a avut și cu acesta o fetiță, care a ajuns medic. A divorțat și de ultimul soț. Tanți a trăit singură, profesând în calitate de cadru universitar la Politehnica din București.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro