Vreau demult să aştern pe hârtie, în vorbe şi în cifre, ce înseamnă munca de traducător şi, mai mult decât atât, cum se prezintă ea pe piaţa de carte din România.
Dar, mai întâi, un scurt istoric personal.

Pasiunea mea pentru limbi străine a luat amploare în clasa a 7-a de gimnaziu, pe când făceam engleză şi franceză la şcoală şi italiană în particular. Dragostea pentru cărţi însă a fost mult mai timpurie, căci am crescut înconjurată de biblioteci pline de romane ale căror autori şi titluri le recitam în trecere pe de rost, fără ca pe atunci să ştiu ce înseamnă sau ce se ascunde dincolo de coperţile lor.

Apoi, unul câte unul, mi-au picat în mână, iar odată începute unele dintre ele nu se mai lăsau puse jos. Îmi amintesc şi acum prima carte începută şi terminată în aceeaşi zi, în decursul a doar câteva ore: La paradisul femeilor, de Emile Zola, citită pe când aveam doar vreo 13 ani. Nu ştiam pe atunci ce presupune întocmai legătura fizică dintre o femeie şi bărbat, însă ideea de dragoste a fost grav influenţată de acele prime lecturi, precum şi de basmele şi poveştile de dinaintea lor, lucru pe care încerc şi acum să-l repar în fiecare joi pe canapeaua psihologului. Însă asta este o altă poveste. Povestea noastră de-acum are un final fericit (aşa cum stă în natura oricărui basm tradiţional, desigur).

În clasa 8-a, citeam pe sub banca în timpul orelor Shogun, datorită căreia aveam să mă bucur de şocul întâlnirii cu minunata cultură japoneză – pentru care aveam, cât de curând, să fac o pasiune fulgerătoare, motiv pentru care m-am apucat şi de studiul limbii japoneze, studiu care a durat vreo trei ani şi a culminat cu luarea examenului care atestă primul nivel de limbă (circa 200 de caractere şi conversație de bază).

La liceu, paradoxal, am urmat profilul de matematică-informatică, intensiv informatică, dar asta nu mi-a diminuat cu nimic pasiunea pentru limbile străine şi română. Poate chiar dimpotrivă: mi-a accentuat disconfortul pentru ştiinţele exacte, cu toate că acum recunosc rolul lor în ascuţirea minţii şi în structurarea gândirii.

În orice caz, în a 12-a, eram printre puţinii care ştiau ce facultate vor să urmeze şi nu am lăsat loc de alte opţiuni; cumva, rău sau bine, a fost dintotdeauna o chestiune de „totul sau nimic“ în ceea ce priveşte lucrurile cu adevărat importante pentru mine. Aşa că am intrat la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia de Traducători şi Interpreţi, unde pentru următorii trei ani aveam să studiez tot ce ţinea de limba engleză şi de cea italiană în materie de structură, fonetică, istorie, gramatică şi, bineînţeles, traducere şi interpretare.

Dacă aţi citit până aici aşteptând să vă dau un sfat dacă să urmaţi sau nu această facultate, îmi pare rău, dar vă dezamăgesc. Nu vă voi spune nici da, nici ba. Importantă e pasiunea. Dacă nu aveţi, tough luck, va trebui să depuneţi o muncă asiduă pentru a o descoperi. Important de reţinut este că nu banii ar trebui să fie motivaţia supremă, ci gândul de a te trezi în fiecare dimineaţă făcând ceva ce îţi aduce bucurie în suflet, împlinire spirituală şi satisfacţie (intelectuală sau de orice altă natură).

Să revenim. Am urmat apoi Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan. Încă de pe băncile facultăţii ni s-au inoculat aberaţii precum „primele dăţi trebuie să traduceţi pe gratis, să vă faceţi un portofoliu, un renume“. Am respins din start această abordare, să mă iertaţi, comunistă, fiindcă nimic, dar NIMIC, din ce vă face să cheltuiţi resurse (timp, eforturi fizice sau intelectuale) nu ar trebui făcut pe gratis. Aşa cum nici avocaţii, doctorii sau *insert altă meserie here* nu prestează primele servicii pe gratis, cu ce ar fi mai prejos traducătorii?

Mi-a plăcut mult această perioadă din facultate şi masterat, am învăţat multe lucruri şi, pentru mine, totul a venit firesc şi uşor. Examenele erau sursa mea de adrenalină şi le aşteptam cu dorinţa de a-mi demonstra ce ştiu. Doar că, din păcate, profesorii îşi aveau clica lor, era aproape imposibil să pătrunzi în cercul lor, nu prea te încurajau să-ţi iei soarta în piept și n-am simțit că se implicau emoțional în procesul creșterii studenților.

În timpul ăsta însă, eu mă cam săturasem de teoria predată, îmi doream să practic, să atac textul şi să-l disec, să-l las să mă provoace şi să-l văd cum pierde lupta în faţa mea. Drept care am început să bat la uşa din dos a editurilor (mailuri trimise la câte adrese am găsit pe atunci pe stilul „una tot trebuie să îmi răspundă afirmativ“ – am zis „din dos“ pentru că accesul pe cea din față ți-ar fi fost facilitat de relaţii/conexiuni/pile, astfel că tot ce am reuşit a fost pe propriile puteri, motiv pentru care sunt incredibil de mândră).

Cum credeam, cineva mi-a răspuns afirmativ, aşa că am început să traduc cărţi clasice (la liber) de copii, pentru care mă plăteau suma modică de 3,5 lei la 2000 caractere cu spaţiu (extrem de puțin, dar măcar nu era gratis!!). Munceam câte trei luni la o carte (în paralel cu studiile şi temele – aşa mi s-au dus mai toate vacanţele de vară din studenţie), dar satisfacţia de a-mi fi văzut numele după publicare era enormă. Uitam efortul, uitam nopţile nedormite şi stresul de peste zi că nu voi apuca să termin la termen, uitam tot: să-mi văd numele pe o carte era pentru mine echivalentul cu a fi cineva.

Când nu mi-a mai convenit tariful propus şi am simţit că am evoluat suficient cât să pot îndrăzni să cer mai mult, am schimbat macazul şi am ajuns să colaborez cu o editură mai mare, unde şi plata creştea exponenţial: 11,25 ron pe 2000 de caractere cu spaţiu, evoluţie obţinută în vreo 2 ani.

Ajunsesem să traduc aproape în permanență în paralel cu activităţile mele, fie şcoală, fie job, şi devenise un stil de viaţă. Până aici, a fost partea de vis. Partea cu trezitul la realitate a însemnat că după o muncă între 2-6 luni, plata venea la alte 2-6 luni de la predarea manuscrisului. Uneori cu un mic avans, alteori cu suma finală plătită după publicarea cărţii. Dacă nu aş fi avut bursă pe perioada facultăţii, apoi un salariu de la slujba de zi full-time, într-adevăr, cu toată părerea de rău, trebuie să recunosc că nu aş fi putut să mă întreţin şi să-mi permit nişte condiţii decente de trai.

Dar cam asta auzeam şi citeam în toate cercurile, blogurile, lansările de carte unde erau invitaţi traducători de carte cu experienţă. Eu îi ascultam, şi totuşi nu voiam să-i cred. Poate cu mine avea să fie altfel, poate eu voi reuşi, îmi ziceam. Aveam pasiunea, aveam dorinţa de muncă şi puterea. Da, avea să fie greu, dar câţi oameni se puteau lăuda că făceau într-adevăr ce le făcea plăcere? Simțeam că pentru asta merita din plin să lupt.

Fast forward în prezent, mi-a luat trei joburi în cu totul alte domenii (economic, turistic, secretariat), aproape şapte ani de tradus în paralel cu ele şi un an de terapie ca să ajung să trăiesc din traducere şi, poate chiar mai important de atât, să înţeleg că toate acele exemple negative nu trebuiau să fie neapărat valabile şi pentru mine.

Pandemia a reprezentat o perioadă plină de provocări pentru mai toată lumea. Aveam un job stabil când a izbucnit criza, iar după cele două luni de carantinare, postul meu a fost printre primele disponibilizate. „Măcar rămân cu cărţile“, mi-am zis. Mi-am luat inima în piept şi, pe stilul „un şut în fund este un pas înainte“, am considerat situaţia drept o oportunitate de a îndrăzni, în sfârşit, să fac ce-mi plăcea, asumat şi cu normă întreagă.

E adevărat că am avut norocul să mă bucur şi de câteva economii drept plasă de siguranţă, economii în care nu am intrat în cele peste şapte luni datorită faptului că am reuşit, da, o s-o mai zic o dată, AM REUŞIT SĂ TRĂIESC DIN TRADUCERI. În România. Asta cu ţara oricum e o mare laşitate: să dai vina pe un context extern pentru nereuşitele tale e demn de milă. Nici în străinătate nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Dar lăsăm discuţia asta pentru un alt articol.

În încheiere, îmi mulţumesc mie pentru ambiţie şi perseverenţă, pentru curaj, pentru devotamentul de a mă fi trezit zi după zi şi de a mă fi pus la birou, cu o cană de cafea lângă şi cu o sete incomensurabilă de cuvinte potrivite. Mulţumesc şi pandemiei şi celor care m-au dat afară pentru că aşa am avut ocazia să fac ceva pentru care poate, singură, nu mi-aş fi ascultat niciodată inima de a face anume lucrul pentru care m-am născut. Şi îi mai mulţumesc şi profesoarei îndrumătoare de la licenţă care, după ce i-am sugerat o colaborare, având în vedere că primisem o propunere de publicare a lucrării de la o editură de renume din ţară, m-a expediat cu un „Nu credeţi că asta e o pălărie prea mare de purtat pentru dumneavoastră?“

Şi poate a avut dreptate. Poate era o pălărie prea mare, poate mi-a crescut capul între timp şi acum o pot duce, poate pe atunci eram prea tânără, prea înflăcărată şi cu visuri prea mari, însă cert este că acum, în ciuda a tot şi a toate, simt şi ştiu că am ajuns la locul potrivit.

Andreea Florescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro