Prin anii ’70 (secolul trecut!), Ana Blandiana, în cursul unei vizite în Armenia, a avut o întrevedere cu Patriarhul Suprem al tuturor armenilor, Vazghen I. Cum Sanctitatea Sa, intelectual cu două licențe la Universitatea din București, era originar din România, poeta l-a întrebat dacă nu-i era dor de România. Răspunsul Patriarhului a fost: „Nu atât de România, cât de limba română”. Mă tem că, dacă Vazghen I ar fi trăit astăzi, dorul său (de curata și autentica limbă română) s-ar fi întețit auzind romgleza care se vorbește pe meleagurile tinereții sale.

Interferența și interacțiunea limbilor este un fenomen firesc și inevitabil, mai cu seamă în condițiile existenței „satului global” în care trăim astăzi. Limba unui popor, a unei națiuni își urmează cursul firesc al evoluției în funcție de cursul ei oral și de fasonarea ei literară. Condiția de a o păstra, însă, nealterată este să nu fie poluată arbitrar de influențe străine și de împrumuturi (perene și fără dobândă) altoite pe un trunchi oricum sănătos și robust.

Or ceea ce se întâmplă cu româna de azi este o deformare și o degradare pe care ea n-o merită. Dacă în trecut slavona, franceza și-au avut partea lor de vină, asta s-a întâmplat într-o fază de formare a limbii, când acele contribuții au fost cretoare și, deci, binevenite, până când româna s-a așezat în albia ei.

Nici engleza contemporană, atotacaparatoare și atotdominatoare, n-ar fi de lepădat, dacă procesul de mlădiere ar decurge discret și decent. Dar avem de-a face, prin încastrările barbare de cuvinte englezești, cu un fenomen care duce la apariția unei cu totul noi limbi, i-am spus – hibridă fiind – romgleză. Ar fi de înțeles introducerea în română a unor cuvinte noi, inexistente până acum (vezi limbajul tehnic) și asimilarea lor treptată până la încetățenire și apropriere, dar este nu numai de neînțeles, ci și de neacceptat să apară corcituri lingvistice dintr-o specie engleză pe un soi românesc. De ce, doar un exemplu, focusare, când există focalizare sau – și mai bine – concentrare? O parte de vină revine așa-zișilor false friends (prieteni falși), cuvinte de formă similară în două limbi, dar cu semnificații diferite.

Când acest aspect aparent comun se impune în limbă, se produce confuzia de sensuri. Din nou doar un exemplu: editor în limba română este cel care publică lucrări la o editură; în engleză, el este redactor de presă, în timp ce editorul englez este publisher. Și, ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, a apărut editorul de filme; ce credeți că este el? cel care odinioară făcea montajul unui film și care acum are o funcție denumită generalizat pentru orice presupune o asamblare.

Un redactor de la Televiziunea Română a afirmat odată (și în mod sigur de mai multe ori și nu numai el) că generalul Pacepa a defectat. Ce a defectat, n-a precizat, dar ce știe tot natul este că persoana în cauză a dezertat (a evadat, a fugit etc). Iar cealaltă persoană în cauză (teleast, de!) crede că dacă bagă un cuvânt englezesc (to defect – a dezerta) vorbește o limbă străină; sau că îmbogățește româna. Ei bine, n-o îmbogățește, o sărăcește, pentru că scoate din uz a dezerta etc. Mă gândesc la cineva care învață astăzi limba română (mai ales un străin), cum o învață și ce învață, dar mai ales cât de confuz(ă) trebuie să fie. Sper să se fi publicat vreun dicționar de romgleză, spre uzul celor (încă) bine intenționați.
Cel mai tare, însă, mă zgârie la auz dizabilitatea.

E peste puterea mea de înțelegere logica intrării în limba română a acestei orori sonore, fie ea și justificată de originea sa engleză. Când există în română pandantele și concisele infirm, invalid, handicapat (și altele, vezi dicționarul de sinonime), perfect mulate pe același sens, de ce era nevoie de o sintagmă întreagă „persoane cu dizabilități” care ia timp și efort de pronunțare? Ba mai există și instituții care preiau în titulatură năzdrăvănia asta. Sau, mai scurt, în România nu mai există conexiuni, ci conecții; sună mai plăcut? Eu zic că dimpotrivă, dar sună probabil chipurile… englezește. Și? Nu de oportunism o să moară românul. Și nici de stupiditate. Sau de lene în gândire. O nedumerire, totuși, mă străbate: ce face Academia Română?

Se vehiculează părerea că în diaspora o limbă se păstrează mai pură. Paradoxal (având în vedere contactul cu limba străină locală), dar și firesc (dorința de a avea acces la cândva limba autohtonă – vezi cazul citat la început), pentru că factorul principal determinant care definește identitatea unei națiuni este limba (maternă) și diasporanului limba îi este dacă nu singura, cel puțin autentica și temeinica legătură cu plaiul natal. Ei bine, mă tem că poluarea lingvistică (asemenea celei industriale) ajunge și la mari depărtări. Și dă consecințe nu numai unde nu te aștepți, dar unde nici n-ar trebui să te aștepți, la cei înregimentați întru păstrarea limbii materne în comunități oricum asimilabile.

Redactorul emisiunii românești la un post de radio rezervat etniilor conlocuitoare, lasă că pentru el broșura este un pamflet (false friend!), dar atinge apogeul – nici nu știu cum să-i zic, că parcă nu e ignoranță – neglijenței, indiferenței (?): vorbind odată despre bibliotecile publice, a perorat cam un sfert de oră pronunțând tot la câteva secunde sintagma librărie publică. Mi-aș dori să-l văd împrumutând o carte de la o… librărie. Mai poți avea vreo reacție (indignare, amuzament, dezgust, spaimă)? Nu-mi rămâne decât să aștept cu interes ziua în care gospodinele vor pune prezervative în murături. Am, însă, o speranță și tare aș vrea să prind momentul în care se răstoarnă ordinea valorică inclusiv în limbă: contez pe chinezi.

Sergiu Selian

PS. Formatul comentariului introductiv îmi sugerează să fac o precizare și mă tem că ea este valabilă și în urma comentariului de față, care e foarte posibil să fi apărut în același format: originalul a fost scris în „dulcele stil clasic” de paginație, adică în varianta tradițională cu spațiu la cap de rând (tab) și fără spații între paragrafe. Este cea (încă) utilizată astăzi în presa internațională, precum și în tipărituri (cărți etc). Formatul „modern” fără spațiu la cap de rând și cu spații între paragrafe, atât de drag snobismului anglofil, este propriu corespondenței contemporane, dar nu este utilizat nicăieri în mass media scrisă (în anii ’80, în Informația Bucureștiului, Dinu Săraru semnase un articol în care menționa mass media cu semnificație de oameni de rând…), fie ea și electronică. Or textele care apar pretutindeni pe internet aparțin de presă (social media) și nu de corespondență.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro