Înainte de orice, se cuvine o precizare: sintagma Karabaghul de Munte este improprie și străină ținutului istoricește de origine armeană și care în fapt se numește Arțakh, denumirea sa de-acum oficializată de autoritățile locale prin Constituția Republicii Arțakh independente. Nagorno-Karabagh, toponim rămas din era tătaro-sovietică și traductibil prin Grădina neagră de munte, este o struțo-cămilă lingvistică alcătuită din trei cuvinte împrumutate din tot atâtea limbi: rusă, turcă, persană.

S-ar pune întrebarea: de ce „de munte”? Pentru că mai există un „Karabagh”, cel de câmpie, la nord de acestălalt montan și care a fost înghițit complet de Azerbaidjan, spre deosebire de cel de munte, care a avut șansa(?) să capete o oarecare autonomie (cel puțin administrativ, ca regiune) în cadrul Azerbaidjanului.

Oricum, ambele ținuturi formau odinioară Arțakhul armenesc, situat la est de actuala Republică Armeană și – atenție! – ultima formațiune politică a națiunii armene după căderea statului armean, care a prelungit existența acestuia până la începutul secolului XIX, prin așa-numitele (cinci) melikate, principate libere conduse de câte un melik (prinț), pe teritoriul Arțakhului. Arțakhul a fost un ținut populat în permanență de armeni, chiar și sub stăpânire azeră, într-un fel pandantul Armeniei apusene ocupate, cotropite, ruinate de otomani și actualmente rămasă pe teritoriul Turciei, în estul Asiei Mici, dar cu populația armeană decimată prin masacre culminând cu Genocidul din 1915-1923.

Între acestea două, Nagorno-Karabagh (Arțakh) la est, enclavă armeană pe teritoriul Azerbaidjanului, și Turcia (recte Armenia apuseană) la vest, se păstrează Republica Armeană astăzi independentă, ca suprafață fiind abia o zecime din Armenia istorică, oază de creștinism într-o lume musulmană, captivă, dar obstacol în calea panturcismului programat de cabinetul din Ankara, care se vede împiedicat să efectueze joncțiunea cu coreligionarele sale din Asia, începând cu Azerbaidjanul.

Revenind la Arțakh, fără a intra în detalii istorice care pot fi găsite printre altele în cartea alcătuită de mine, Arțakh, un ținut care există (Ararat, 2013), ca argument al armenității sale, dincolo de etnia constantă a localnicilor și existența mărturiilor arheologice și a monumentelor istorice, putem menționa așa: aici, la Amaras, a fost edificată prima biserică armenească de către cel dintâi patriarh armean, patronul creștinismului în Armenia (primul stat care a adoptat noua credință ca religie oficială, în anul 301); tot la Amaras, a fost înființată prima școală armenească de către autorul alfabetului armean, deci al scrierii armene, în secolul V; Arțakhul a fost una dintre cele 15 regiuni ale Armeniei Mari, într-o vreme în care aceasta era a patra putere a lumii antice; ținutul a rămas în stăpânirea feudală a dinastiilor princiare armene chiar și în condițiile dominațiilor arabă, selgiucidă, până în momentul invaziilor turco-tătaro-mongole și apoi, în luna mai 1918, al intrării armatei otomane, grație căreia (cu sprijinul autorităților militare… britanice) Arțakhul a fost atribuit azerilor, chipurile în mod provizoriu. Vom sări, așadar, direct în anii 1920.

Chiar în 1920, când încă ființa o Republică Armeană independentă, care urma să aibă o existență efemeră de numai 2½ ani, armata acesteia a eliberat Arțakhul, făcând ca ținutul să fie recunoscut ca parte componentă a Armeniei. Odată cu bolșevizarea țărilor caucaziene (înainte de întemeierea URSS), deci inclusiv a Armeniei, statutul teritoriilor regionale a fost la discreția puterii centrale. De dragul demonstrației jocurilor politice ale regimului sovietic, de genul divide et impera, să notăm succesiunea de date istorice, bizară prin contrarietatea deciziilor și fatală Arțakhului, cu consecințe până în prezent. La 1 decembrie 1920, Narimanov, președintele Comitetului Revoluționar al Azerbaidjanului, a declarat oficial: „De astăzi, Karabaghul de Munte, Zanghezurul și Nakhidjevanul fac parte din RSS Armeană” (Zanghezurul este regiunea din sudul Armeniei, rămasă într-adevăr în componența statului-părinte; Nakhidjevanul, cândva cu statut de republică autonomă, este o exclavă tot a Azerbaidjanului și smulsă tot Armeniei, situată între Armenia și… Turcia, evident fost teritoriu armenesc).

La 4 decembrie 1920, Stalin scria în ziarul „Pravda”: „De la 1 decembrie, Azerbaidjanul sovietic a renunțat de bunăvoie la teritoriile contestate și a declarat că dorește să remită Armeniei Sovietice provinciile Karabagh, Nakhidjevan și Zanghezur”. La 3 iulie 1921, Plenara Biroului Caucazian al Rusiei bolșevice a decis includerea Karabaghului în Armenia Sovietică. La 5 iulie 1921, în urma intervenției și deciziei lui Stalin, același organism, motivând prin necesitatea împăcării dintre armeni și musulmani și a legăturii economice dintre Karabaghul de munte și Karabaghul de câmpie, precum și a legăturii Karabaghului cu Azerbaidjanul, a hotărât păstrarea Karabaghului în cadrul Azerbaidjanului. La 7 iulie 1923, Karabaghul a fost proclamat regiune autonomă a Azerbaidjanului.

A urmat, pentru armenii din Karabagh, care continuau să viețuiască pe pământul lor strămoșesc, un regim de teroare impus de azerii conlocuitori și dominanți: discriminare, abuz de putere, injustiție, violență, nimic n-a fost precupețit pentru a sili pe armeni să părăsească ținutul, care, depopulat astfel de stăpânii lui de drept, ar fi fost dizolvat în teritoriul Azerbaidjanului. A urmat, din partea armenilor de pretutindeni, o campanie mai mult sau mai puțin concertată de proteste, petiții, solicitări la conducerea URSS, pentru acordarea de drepturi populației armene persecutate din Arțakh și desprinderea ținutului de Azerbaidjan, chiar alipirea lui la Armenia. Până în 1752, niciun musulman nu pătrunsese în Arțakh. Numai printr-o eroare a armenilor i s-a îngăduit atunci unui han tătar să se stabilească în Șuși, capitala regiunii.

N-a fost decât începutul, dar continuarea avea să fie dramatică. La fel, în secolul XVIII, eparhia Arțakhului a dat curs cererii supraveghetorului turc de a primi la școala… parohială armeană copii de turci; șeful eparhiei i-a prevenit pe armeni: „Să învețe, dar aflați că într-o zi turcii educați vor da foc orașului nostru”. Și așa a fost. În eparhia Șușiului, turcul a învățat naționalismul și armeanul internaționalismul, pe care tinerii armeni studiind în străinătate l-au supt ca sugativa odată cu ideile revoluției leniniste și cu principiile prieteniei dintre popoare. Un intelectual armean a ieșit în întâmpinarea gloatelor de turci cu steagul alb al păcii, după care capul lui a fost purtat înfipt într-o țeapă pe străzile Șușiului. În anii 1950, a început demolarea cartierelor armenești și dărâmarea bisericilor armenești, în timp ce armenii dezarmați erau neputincioși. Vom sări la anii 1990. Cei dintâi din URSS care au profitat de deschiderea gorbacioveană au fost armenii din Arțakh. O sută de mii de armeni au trimis la Moscova o petiție prin care cereau alipirea ținutului lor la Armenia.

Alte intervenții personale au urmat, inclusiv organizarea unui Comitet Karabagh format din 11 intelectuali, care la rândul său a făcut o pledoarie similară. Gorbaciov i-a arestat pe membrii comitetului, deținându-i vreo șase luni fără proces. La 25 februarie 1988, în Erevan, un milion de armeni au demonstrat în sprijinul conaționalilor din Arțakh. Patriarhul Suprem al Bisericii Armene, Vazghen I, originar din România, a vorbit la televiziunea armeană și i-a expediat o telegramă lui Gorbaciov. În replică, în orașul Sumgait din Azerbaidjan, a fost organizat un masacru barbar al localnicilor armeni. Pogromuri similare vor avea loc în capitala Baku și în alte orașe din Azerbaidjan populate de armeni. La 1 decembrie 1989, Armenia și Arțakhul au decis formarea unei Republici Armene Unite, care însă nu va ființa din rațiuni strategice. În schimb, la 2 septembrie 1990, Parlamentul Arțakhului a proclamat o Republică a Karabaghului de munte, independentă de Azerbaidjan, iar ca rezultat al unui referendum popular ținut în Armenia, la 21 septembrie 1990 a fost proclamată și o Republică Armeană independentă.

Armenii aveau de acum (și au în continuare) două state. Dar aveau să aibă parte și de un război. Azerbaidjanul a atacat Arțakhul și Arțakhul s-a văzut nevoit să se apere. Firește că a avut sprijinul și ajutorul Armeniei, precum și al diasporei armene. Luptele au fost înverșunate și cu progresive succese armenești pe front. Ultimă redută azeră în Arțakh, orașul Șuși, care beneficia de o aparent inexpugnabilă poziție montană, a căzut datorită unei ingenioase tactici militare armene. Arțakhul a fost depopulat de azeri și luat în stăpânire de armeni, care au trecut la ofensivă. Mai mult decât eliberarea și recucerirea ținutului lor străbun, armenii au ocupat teritorii azere adiacente ținutului, în primul rând pentru a realiza legătura geografică directă cu Armenia învecinată, iar în al doilea rând pentru a stabili o zonă de securitate în jurul noului stat, în subsidiar totodată pentru a poseda o monedă de schimb în ipoteza unor tratative.

Căci în mai 1994, sub presiunea internațională, pentru ca nu cumva armenii să-și fi continuat ofensiva pe teritoriul Azerbaidjanului, s-a decis încheierea unui armistițiu între cele două părți beligerante. Un armistițiu incert și fragil, încălcat în repetate rânduri de trupele azere de fiecare dată respinse de armata armeană întărită pe poziții. Au mai fost unele pierderi din teritoriul ocupat, suferite de armeni, dar situația părea favorabilă acestora. Până la recentul efectiv război declanșat de Azerbaidjan la 27 septembrie, un război pregătit timp de luni de zile și dezlănțuit cu o violență fără precedent, cu o amplă participare de tehnică militară, inclusiv cu sprijinul – chiar dacă nerecunoscut – al Turciei, aliata de sânge a Azerbaidjanului, care printre alte contribuții a trimis din Siria mercenari plătiți de ea ca să lupte pentru cauza străină lor. Ce fac forurile internaționale? Forurile internaționale, spre deosebire de cazul Kosovo similar și rezolvat cu eleganță, clamează principiul integrității teritoriale (care în Kosovo a fost ignorat) și în schimb omit principiul dreptului la autodeterminare (care în Kosovo a fost aplicat).

Un așa-zis Grup Minsk internațional de control, înființat ad-hoc, de peste două decenii nu face altceva decât să dea declarații și să facă vizite la fața locului, să profereze avertismente și să cheme părțile la masa tratativelor. O atitudine nerealistă și neproductivă, care nu ține seamă de contextul istoric, etnic, religios etc. Golda Meir, fostă prim-ministru a(l) Israelului, a afirmat cândva: „Dacă palestinienii depun armele, va fi pace; dacă evreii depun armele, nu va mai fi Israel.” Ceea ce este valabil și pentru conflictul armeano-azer, substituindu-i pe palestinieni cu azerii, pe evrei cu armenii și Israelul cu Arțakhul…

Sergiu Selian

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro