Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri...
Portretul făcut de Mihai Eminescu lui Vasile Alecsandri într-o strofă din Epigonii arată că memoria colectivă reținuse aventura sentimentală a „bardului de la Mircești” cu franțuzoaica Dridri ca pe o poveste exponențială a epocii. Nu a fost, însă, singura astfel de istorie de amor cu final nefericit, căci nici poveștile autorului faimoaselor Pasteluri cu Elena Negri și Maria Cantacuzino nu au avut un final fericit, iar, în acele din urmă, el s-a căsătorit – destul de surprinzător! – cu o slujnică a sa, Paulina Lucasievici.

Marele scriitor, cel care era cât pe-aci să devină primul Domn al Unirii (dar, în schimb, a fost numit, în 1859, de Cuza ministru de Externe și a fost trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii Principatelor), a avut o biografie complicată. Vasile Alecsandri (21 iulie/ 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului — 22 august/ 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și, apoi, a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert – posibil, într-o căruță! -, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei eteristului Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău.

Tatăl viitorului poet se numea tot Vasile Alecsandri (1792-1854) și s-a căsătorit în 1816 sau în 1817 cu Elena Cozoni, fiica pitarului Dumitrache din Târgu Ocna. În anul 1818, Alecsandri Senior se ocupat printre altele și cu comerțul cu sare, conducând caravanele de căruțe încărcate cu „aurul alb” de la Târgu Ocna spre râul Prut, pentru export. Era medelnicer, adică un dregător de rangul al doilea, care, în vechime, avea sarcina ritualică de a turna apă domnitorului atunci când se spăla pe mâini, dar, în timp, practica nu mai funcționa ca atare, iar titlul în sine era, de fapt, o convenție heraldică minoră.

Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale ca să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida. Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuénim, fost ofițer în armata lui Napoleon. Tatăl lui Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.

În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Alexandru Ioan Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis – cu diligența! - la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. Se îndrăgosteşte prima dată în timp ce se pregătea de bacalaureat de nepoata unui general care locuia pe aceeaşi stradă, Notre Dame des Champs. În 1839, se întoarce acasă, dar înainte de ajunge pe meleagurile natale, face escale în Italia, la Florenţa, unde o cunoaşte pe Giuseppina, „buchetieră”, dar comunicarea lasă de dorit, pentru că nu cunoştea limba. În 1837, s-a pregătit pentru o diplomă în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care, însă, nu a mai terminat-o.

Pe Elena Negri, Alecsandri a cunoscut-o în 1844, când avea doar 23 de ani. „El era atunci un tânăr zvelt şi potrivit de înalt, de o frumuseţe distinsă, cu faţa albă pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă şi senină cu ochii buni şi vorbitori, cu un surâs plăcut”, notează Nicolae Petraşcu. Se spune că între cei doi a fost dragoste la prima vedere şi că Elena ar fi fost marea iubire predestinată a vieţii lui Alecsandri, dacă destinul frumoasei tinere nu ar fi fost curmat brusc. Elena Negri era fiica lui Petrache Negri şi sora lui Costache Negri, bun prieten al lui Alecsandri. S-au cunoscut prin intermediul fratelui şi s-au văzut pentru prima dată în casa lui Costache, la Mânjina. Alecsandri avea 23 de ani. Elena Negri era una dintre cele mai frumoase tinere ale vremii. „Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale era suflet din sufletul lui Alecsandri”, mai notează N. Petraşcu.

Elena Negri l-a invitat pe Alecsandri la moşia de la Blânzi, unde şi-au jurat iubire veşnică. Se spune despre Elena că a fost prima femeie din aristocraţia Moldovei care l-a admirat sincer pe poet şi i-a susţinut opera în cercurile înalte ale Moldovei. Un an mai târziu, doctorii i-au recomandat Elenei Negri, care avea o sănătate şubredă, să petrecă o vreme în ţările calde şi în acelaşi an ea pleacă în Italia. Alecsandri nu a suportat dorul şi o lună mai târziu a plecat după ea. Îşi regăseşte iubita la Veneţia în toamna anului 1846 şi trăiesc două luni de iubire aprinsă. Visează la căsătorie şi îşi fac planuri. În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuti, la Veneția, coborând din gondolă la ușa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto și Ca’Foscari. Clădirea din secolul al XVI-lea de la numărul 3927 purta, ca și astăzi, numele de Pala¬zzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul și Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri și iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie.

De fapt, îndrăgostiții își stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor și a trăi – deși nu știau! - cel mai frumos, dar și cel din urmă capitol al poveștii lor de dragoste. Elena venise la Veneția înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-și recapete echilibrul sănătății în orașul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Veneția era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreuna, zi și noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. „Iubiți! Iubiți! Ne zice Veneia cernită/ Iubiți! Amorul vostru puternic e și sfânt!”, exclama poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu orașul lagunar. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneția, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon.

Îndrăgostiții își construiesc, în Palatul Benzon, o lume numai a lor, în care gesturile mărunte se transformă în dovezi de iubire încântătoare. Veneției cosmopolite îi oferă alternativa unei existențe simple, în care se despart, temporar, de trecut, mai puțin însă de propria lor țară. Astfel că savurarea cafelei turcești, dupa obiceiul moldovenesc de acasă, devine un ceremonial aparte. „Sorbim”, scrie el, „micile noastre felegeanuri /cești de cafea fără toartă/ cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezește în noi un suvenir din patrie, așa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într-o ceașcă si la multele cești pe care le bem în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi libațiile noastre în cinstea țării.”

Jurnalul lui Alecsandri mărturisește marea bucurie a acelor zile comentata cu exaltare de poet: „Fericiți cei ce iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume și pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneției!”. Ni-i imaginam pe Elena Negri și pe Vasile Alecsandri plimbându-se prin Piața San Marco, unde cântă muzica militară. Arcadele Procurațiilor forfotesc de oameni. Lămpile de gaz își aruncă lumina în fața cafenelelor. Îi vedem trecând, la braț, prin Piazetta, locul lor preferat, aruncând priviri spre Palazzo Ducale și spre Ponte dei Sospiri. Se întorc, apoi, „acasa”, pe Canale Grande, admirând, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Pentru Vasile Alecsandri și Elena Negri, șederea de două luni la Veneția a însemnat cât o întreagă viață fericită. Cei doi tineri își făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar și un nume hazliu: Amiralul.

Își petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereușit; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moartea iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, așa că îi comandă pictoruluilui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoș al fotografiei – făcut la Veneția.)

Sănătătea oscilantă a Elenei Negri îl obligă, totuși, pe 12 noiembrie, pe Alecsandri să facă planuri de plecare câtre o zona mai caldă a Italiei. Astfel că își plătește datoriile în oraș, duce lucrurile mari la bordul vasului „Arhiducesa Sofia” și se întoarce lângă Ninita lui pentru a se bucura de ultimele clipe în apartamentul lor din Palatul Benzon. „Ne-am obișnuit atât de mult cu acest frumos colțișor unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristăm numai la gândul de a-l părăsi. Câte taine ale inimii, câte manifestari de bucurie, câte scene duioase sau nebunești, serioase sau copilărești s-au petrecut în două luni între pereții acestui apartament! Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noastre vesele de domino și micile supeuri pe la ceasurile după miezul nopții. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atâtea ori ca niște copii râzând în hohote. Dincolo, cele două balconașe ale noastre, în care am stat atâtea ori spre a admira Palatul Foscari luminat de cele din urmă raze ale soarelui și miscarea gondolelor lunecând spre mal. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colț are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârșit, trebuie să ne despărțim de toate.”

Despărțirea de Veneția a însemnat, pentru Alecsandri și Elena Negri, începutul unei alte călătorii, care se va sfârși tragic. În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Ninitei se agravează. Alecsandri și Costache Negri o îmbarcă, de urgență, pe un vas, cu gândul de a merge cu ea acasă, iîn Moldova. Elena se sfârșește însă pe vapor, la Istanbul, în brațele iubitului său, ca într-o tristă poveste de dragoste. Palazzo Benzon avea să rămână un loc al amintirilor. Alecsandri a revenit acolo, căutând urmele fericirii pierdute, căreia îi dedică una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, Steluța: „Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie,/ Stea dulce și iubită a sufletului meu!/ Și care-odinioara luceai atât de vie/ Pe când eram în lume tu singură și eu!...// O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!/ În veci printre steluţe te cată al meu dor,/ Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,/ Pe plaiul nemuririi se-nalţă c-un lung zbor”.

Elena a murit pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său. A fost înmormântată în curtea unei biserici greceşti. Despre Alecsandri se spune că s-a întors în ţară bolnav şi cu greu a trecut peste drama trăită. La cinci ani de la moartea Elenei Negri, gândul lui Alecsandri era tot la iubita sa Ninita. Într-o scrisoare trimisă prietenului său Bălcescu, Alecsandri amineşte: „Iubita noastră Elena Negri este înmormântată în ograda bisericii greceşti din Pera. Mormântul ei este acoperit cu o lespede de marmură pe care este săpată următoarea inscripţiune: Elena Negri, Moldavia, 4 mai 1847. Când vei merge să vizitezi acel mormânt care cuprinde cea mai scumpă şi cea mai bogată parte a vieţii mele să depui câteva flori în amintirea mea”.

Chiar dacă s-a căsătorit şi şi-a întemeiat o familie cu o altă femeie, Alecsandri a fost convins că Elena Negri i-a fost ursita. La doisprezece ani de la drama trăită, poetul mai dedică o operă marii iubiri pierdute: poezia Ursita mea: „Eram atunci pe mare.../ În dulcea-i legănare/ Muri ursita mea! / Aşa avui eu parte/ A sta în veci departe/ Ş-a plânge după ea!”.

După înfrângerea în fașă a mișcării pașoptiste, Vasile Alecsandri este exilat. În mai 1849, pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii 1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o lungă călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, periplu care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exotismul de tip mauro-hispanic.

Actriţa Marie Angelique Chataignez, cunoscută sub numele de Dridri, a fost o altă iubire a lui Alecsandri cu deznodământ tragic. Frumoasa Dridri era artistă la Teatrul Varietăţilor din Paris când Alecsandri s-a îndrăgostit de ea. „Iubită la început în avere şi lux de un conte francez care îi oferise un palat pe care îl mobilase ea după gustul ei, a rămas liberă când acesta îşi pierdu toată averea. Îl cunoscu pe Alecsandri în modesta locuinţă din Rue du Havre şi iubi pe poetul nostru cu dragostea cea mai caldă şi mai devotată din lume”, scrie Nicolae Petraşcu despre iubirea celor doi. Dridri avea doar 19 ani şi era de o frumuseţe răpitoare. „Văzând-o în faţa mea, îmi venea să mă pipăi ca să mă încredinţez dacă sunt eu”, spunea îndrăgostitul poet. După câteva luni de iubire, Alecsandri a fost nevoit să părăsească Franţa şi să vină în ţară. Dridri i-a trimis scrisori pasionale prin care îl chema la ea. A fost cerută în căsătorie de un conte englez şi a fost la un pas să se căsătorească, dar a fost răpusă de o boală cruntă. Când Alecsandri s-a întors, a fost prea târziu, iubita lui fusese deja înmormântată. „O tânără artistă, cea mai frumuşică din toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereţii! Veselă şi graţioasă, ea poseda calităţile inimii şi ale spiritului. Toţi acei care au cunoscut-o, regretă în persoana sa o artistă de talent şi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană. Ea purta, între amici, gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevărat era: Marie-Angélique Chataignez”, se amintea într-o publicaţie franceză din 1851 despre moartea artistei. După dispariţia iubitei din Franţa, Alecsandri i-a dedicat un roman cu tentă autobiografică, intitulat chiar Dridri. 

Cea mai discretă dintre iubirile neîmplinite ale poetului a fost cea amintită în opera sa drept Mărgărita. „Mărioara Florioara” sau „Mărgărita” este nimeni alta decât Maria Cantacuzino, cu care Alecsandri a avut o scurtă şi nefericită poveste de amor. „Iubirea lui Alecsandri cu Mărgărita a avut zile suave la început şi dureroase pe urmă şi în amândoua fazele iubirea lor a fost de o intensitate rară, dată fiind firea lui de poet şi pasiunea inimii ei”, aminteşte Nicolae Petraşcu în Icoane de lumină. Iubirii pentru Maria Cantacuzino i se datorează ” Mărgăritarele, nuvela Mărgărita şi legenda Mărioara Florioara.

Pe Maria „Mărgîrita”, Alecsandri a cunoscut-o în 1849 când întorcându-se din străinătate, la graniţa ţării, a rătăcit drumul şi a ajuns pe moşia familiei Cantacuzino. Într-una din plimbările făcute pe moşie cu Maria Cantacuzino şi mama acesteia, sania lor a fost atacată de lupi. Alecsandri a scos pistolul şi a ucis animalele, salvând cele două doamne. Se spune că în cele câteva zile petrecute pe moşia Cantacuzino s-ar fi înfiripat povestea de iubire a celor doi. „Când se despărţită, ei nu mai erau ai lor, erau fiecare ai celuilalt”, mai notează Nicolae Petraşcu. Au avut o scurtă relaţie pasională. Alecsandri a revăzut-o pe Maria la Iaşi şi era decis să o ceară în căsătorie. Alt pretendent întrunea însă condiţiile de avere şi de titlu, iar Maria Cantacuzino a fost căsătorită de familie, spre disperarea lui Alecsandri care a fost simplu invitat la petrecere de nuntă. „A fi faţă la cununia cu un altul a fiinţei pe care o iubeşti din toată inima e o suferinţă fără nume. Când mă mişcam prin salonul acela mare, printre lume elegantă şi veselă, în zgomotul muzicei, mi se părea că sunt un om mort venit aoclo, un fel de strigoi din altă lume”, avea să povestească Alecsandri despre nunta Mărgăritei. Poetul a plecat din ţară cu speranţa că o va uita, însă cu cât se îndepărta mai tare, cu atât era era mai aproape de inima lui. „Nu ştiu, dragă Mărgărită, ce-mi rezervă destinul şi cum are să fie viitorul, dar ce ştiu bine este că zicând acuma adio ţării mele simt mângâierea de a mă gândi la tine şi de a-ţi trimite în aceste gânduri, tot ce este mai gingaş, mai nobil, mai iubitor în inima mea”, îi scria Alecsandri Mariei Cantacuzino la plecarea din ţară. S-a întors în ţară cu aceeaşi patimă în suflet şi a revăzut-o la moşia acesteia, când soţul ei era plecat. Au avut o relaţie scurtă şi discretă, până în ziua în care Mărgărita a rămas însărcinată. „Atunci ea îl înştiinţă cu durere că trebuie să renunţe la sentimentul ei pentru dânsul”, se mai menţionează în Icoane de lumină.

Alecsandri îşi tot caută jumătatea, mai ales că anii treceau, iar el tot nu se aşeza la casa lui. „Aude că la Valea Glodului, în ţinutul Sucevei, Anastasia Greceanu avea două fete de măritat: Calipsiţa şi Aristiţa. Îşi pune «cilindrul» peste chelie şi se aruncă în rădvan.(…) Nu s–a gândit nicio clipă însă la atitudinea Anastasiei Greceanu, mama fetelor. Şi, iată, rădvanul intrând pe sub poarta conacului. Vizitiul struneşte caii. Alecsandri coboară, îşi îndreaptă spatele, apucă bastonul în mâna dreaptă şi porneşte spre treptele de lemn, unde îl aştepta Aristiţa şi Calipsiţa. Salută ceremonios cele două fete, ridicând pălăria şi dezvelindu–şi chelia. Prin lornion, mama urmăreşte scena. Strâmbă din nas. Alecsandri nu e ce le trebuie fetelor. Ca urmare, îl întâmpină rece. Se aşezară toţi patru la masă. O slujnică îi servi cu şerbet şi apă rece ca gheaţa. Alecsandri încercă un dialog când cu Aristiţa, când cu Calipsiţa. Soseşte şi fratele fetelor, Georges. Atmosfera e departe de a fi destinsă, cum ar fi sperat el. Georges, de la care spera să-l sprijine, mai rău îl încurcă. Pare un prostovan cu ifose. Fetele? Nici ele nu strălucesc. Sunt sclifosite, preţioase, doresc să fie ce nu sunt. Vasile Alecsandri încercă să spargă gheaţa cu câteva glume. N-are nicio şansă. Nimeni nu zâmbeşte. Mai mult, Anastasia Greceanu nu pare deloc încântată de peţitor. Soseşte şi cafeaua. Aceeaşi atmosferă greoaie“, se arată în lucrarea Iubiri vestite. Alecsandri găseşte o scuză şi pleacă dezamăgit şi revoltat. Ajuns la Iaşi, a aşternut pe hârtie comedia Coana Chirița sau Două fete şi-o neneacă. „Citind-o, prietenul său Flechtenmacher s–a amuzat grozav. Imediat a pus cupletele pe muzică. Succesul a fost imens. Alecsandri n-a crezut nici prin vis că va încânta publicul ieşean cu păţania lui de la Valea Glodului. I se cere continuarea. Teatrul ieşean e luat cu asalt la Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provincie şi Chiriţa în balon. Alecsandri se răzbunase, iar Chiriţa, construită pe modelul Anastasiei Greceanu, a trecut în nemurire. Dar el rămăsese tot burlac, împlinise 55 de ani“.

După toate aceste tribulații erotice sofisticat-romanțioase sau eroi-comice, poetul s-a ales cu slujnicuță nurlie, întâlnită întâmplător. S-a căsătorit cu o menajeră! Pe Paulina Lucasievici, cea care avea să-i devină soţie, Alecandri a cunoscut-o în 1856. Era menajeră la un han din Târgul Frumos. Se spune că poetul a fost atras de frumoasa fată de origine poloneză şi şi-a dorit să o ducă la Mirceşti. Peste câteva luni, Paulina era instalată la domiciliul lui Alecsandri. În următorul an, i-a dăruit o fiică, pe Maria. Alecsandri a luat-o de nevasta abia 19 ani mai târziu, în 1876. Paulina a fost cea care i-a rămas alături şi l-a îngrijit până la moarte. 

Radu Rosetti a relatat povestea de iubirea: „Confortul vieţii la Mirceşti, unde primea des vizitele numeroşilor prieteni şi cunoscuţi, era deosebit de îngrijit şi de mare, graţie silinţilor femeii de condiţiune foarte umilă, din care întâmplarea făcuse soţia lui Vasile Alecsandri. Ţinând amănuntele acestei întâmplări de la o rudă aproape şi intimă a poetului, le redăm aici; doamna Maria Grigoraş, o vară primară a lui Alecsandri, mi–a povestit prin anii 1880–1890 (dacă nu mă înşel) cum, întorcându–se împreună cu Alecsandri în anii 1858–1860 de la Mirceşti, unde petrecuse câteva zile, la Iaşi, călătorii s–au oprit la Târgul Frumos, la vestitul rateș /han, ger. „Rathaus”/ ce-l ţinea Novakovski, un fost bucătar a lui Petru de Mavrogheni, pentru a lua acolo dejunul, totdeauna foarte bine gătit de acest meşter în arta culinară. După dejun, pe când se înhămau caii la trăsură spre a pleca înainte, Alecsandri, care hoinărea prin rateş, veni spre vară–sa care îl aştepta şi–i zise pe franţuzeşte: – Mario, Novakovski are aici o slujnică drăguţă... Tare îmi vine s–o fur când m–oi întoarce şi s–o duc la Mirceşti. Doamna Grigoraş crezu că acest proiect al poetului alcătuia numai o glumă, dar, după câteva luni, mergând iar la Mirceşti, văzu acolo pe o tânără servitoare, destul de plăcută, bine îmbrăcată, despre care văru–său îi zise că este aceea pe care o văzuse la Târgu Frumos, la Novakovski, pe care a adus–o ca să–i îngrijească de casă şi de care este foarte mulţumit, îi mai spuse că se numeşte Paulina şi este poloneză. Şi Paulina nu numai că a rămas până la moarte în casa lui Vasile Alecsandri, dar născându–i după doi sau trei ani o fată, bucăţică ruptă dintr–însul, prin îngrijirea trebuinţelor sale materiale, făcându-i-se indispensabilă, a luat–o de soţie. Iar după ce a început să îmbătrânească, o lua cu dânsul în toate deplasările lui, astfel că fostei servitoare care altădată spăla scândurile în rateşul lui Novakovski i-a fost dat să fie împreună cu bărbatul ei, musafir al Regelui Carol şi al Reginei Elisabeta la Peleş, şi să facă parte din corpul diplomatic din Paris”.

… Frumoasa Elena Negri, actrița franţuzoaică Dridri (Marie Angelique Chataignez) şi aristocrata Maria Cantacuzino au fost iubirile nefericite ale poetului Vasile Alecsandri. Elena i-a murit în braţe, după ce-au trăit o iubire pasională la Veneţia. Dridri a murit la Paris, cu gândul la inima poetului. Relaţia discretă cu Maria Cantacuzino pe care Alecsandri a vrut să o ia de nevastă nu a avut un deznodământ fericit. Toate iubirile neîmplinite se regăsesc în opera poetului. „Pentru el, femeia avea o menire supremă, misterioasă şi, de aceea, era o făptură vrednică de admiraţie şi de respect pentru frumuseţea ei, pentru poezia ei, pentru divinaţia ei, superioară bărbatului în simţirea ei, în gustul, în aristrocraţia ei firească”, scrie Nicolae Petraşcu despre poet. „Veselul Alecsandri”, cum i-a spus Eminescu în Epigonii, nu a fost deloc un om fericit şi împlinit în iubire. A trăit trei poveşti de amor cu deznodăminte tragice. Toate ratările sentimentale şi-au pus amprenta asupra sufletului sensibilului poet şi multe dintre operele bardului din Mirceşti stau sub semnul dramelor trăite. Se spune despre Alecsandri că se simţea împlinit ca om şi ca poet numai când iubea. „Pentru el, dragostea de femeie a fost un bun atât de preţios şi atât de sfânt, că el simţea această dragoste întinerindu-l, dându-i aripi, ridicând-l deasupra mizeriilor vieţii, idealizându-l, îndumnezeindu-l”, mai spune Nicolae Petraşcu în Icoane de lumină.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro