Am trăit primii ani in viață auzind și vorbind prin casă mai mult armenește și turcește. Abia când am ajuns la grădinița de pe Strada Argeș am prins repede și românește. Limbă în care m-am așezat după cum spunea Heidegger despre limbă, Casa ființei. În limba română mi-am trăit mare parte a vieții, chiar dacă toți cei patru bunici au fost armeni get-beget.

Românește, armenește, englezește cum nu sclifosim acum la fiecare pas, viața a trecut oricum. Despre ce e vorba? Despre felurile de armeni. Sunt de mai mult feluri sau toți sunt o apă și-un pământ, dacă tot se fac statistici și studii savante. Vreau să povestesc niște întâmplări personale care ne pot ajuta să judecăm ce e și cu armenii ăștia. Câți mai sunt și pe unde se mai află.

Cu mulți ani în urmă – oricum înainte de 1989- am ajuns la un Târg Internațional de Mostre. In București, Expoziția de la Șosea, unde era cândva fostul hipodrom, în Pavilionul Central , lângă Casa Scânteii. Standuri fel de fel, naționale, lume multă, vânzoleală și buluceală, să caște gura omenirea autohtonă la produse venite din toate părțile lumii. Bref, încercam să mă strecor printre amatorii de pliante și broșuri colorate care, dacă erau oferite gratis se înghesuia lumea să umple pungi de plastic. Și ele la mare căutare în acea vreme. Trec peste faptul că reclama făcută de diverse companii pentru mașini unelte sau sisteme de automatizări nu prea interesa pe nimeni.

Și tot fâțâindu-mă de colo colo cam nedumerit – niciodată nu mi-a plăcut înghesuiala – la un stand ce reprezenta Marea Britanie îmi atrage atenția un domn extrem de elegant îmbrăcat, la consum bleumarin și cu batistă în buzunarul de la piept – ceva rar în lumea în care trăiam. Tot dându-i târcoale și apropiindu-mă de el citesc pe ecusonul de sub buzunarul cu batista numele proprietarului simandicos. Garabed Papazian, inginer diplomat.

Rămân siderat, uite nene, un armean!. Mă apropii de el, și zâmbind amical îi pun cu glas timid, singura întrebare posibilă în acel moment, Escuse, me, Sir, You are Armenian? Liniște. Domnul îmbrăcat la trei ace – eu eram îmbrăcat cu o cămașă oarecare și pantaloni nu prea călcați – se uită de sus – era un bărbat înalt și bine făcut, nu doar elegant îmbrăcat – și-mi răspunde calm, cu un ton vag plictisit, după o meditație la care nu știu nici azi la ce se putea gândi, un Yes…( Da…) apăsat, care nu mă încuraja să continui posibilul dialog. Eu, un zâmbet din cap până în picioare, plin de elan mă reped să spun cu voce tare, I am Armenian too! Mister Papazian – este un nume curent la armeni, așa cum Horasangian este unul rar – stă și se gândește ce să spună – omul e diplomat inginer ca și mine altminteri – și apoi, după ce termină de cugetat emite un Wow…, plin de subânțelesuri care nu sunt urmate de alte cuvinte. Eu, ambalat de noua conjunctură, mai pun vreo două, trei, întrebări nevinovate – oricum impresionat de cetățeanul britanic din fața mea – când eram puști corespondasem cu un nene, ceferist, din Lincoln, UK, ani în șir, Rolland Sewell, ar trebui să fie azi foarte bătrân dacă o mai trăi –nici nu ceream pliante, nici altceva ca să mă capăt cu ceva, bunicul meu patern, tot un Bedros, din Aghn( Eghine, Turcia de azi) mereu îmi spunea,

Tot ce e gratis mă costă scump…, am ținut minte sfatul lui și de aceea nu am fost toată viața cu limba scoasă după chilipiruri – și dacă la fiecare primeam răspunsuri onomatopeice m-am lăsat păgubaș să-l mai agresez pe inginerul britanic cu efluviile mele sentimental-amicale de conațional. Mi-am revenit rapid din stare lirică, am tras o înjurătură pe armenește, ca bun român care-i sare și lui muștarul – foarte scurtă și concisă , altfel știu din copilărie și înjurături în limba turcă mult mai sofisticate – și mi- am văzut drum. Salut, bonjour. Adică nici unul, vânzoleală prin mulțime, cu lume multă la unele standuri, cu mai nimeni la altele. Și așa ajungând în dreptul unui stand al Georgiei dintr-un pavilion unde nu era mai nimeni – pavilionul URSS - un bărbat vânjos, nu prea înalt, îndesat, păros bine și cu privire aprigă trece grăbit prin fața mea. O secundă ne-am privit în ochi. El a mai făcut doi pași, apoi s-a răsucit către mine și cu voce de director general de combinat siderurgic din Siberia aproape că strigă la mine, Tun Haies? ( Tu ești armean?)

Eu, după experiența cu Mr. Garabed Papazian am răspuns timid un vag, Aio…(da…). Asta a fost tot. Omul meu – din nefericire numai țin minte cum î-l chema – era din Tbilisi, Georgia, țară vecină cu Armenia, cu o puternică comunitate de armeni cândva. Și omul cel voinic se repede la mine, mă îmbrățișează cu căldură, și-mi spune un Ahper, Gian… ( Frate, dragă…) pe care nu am cum să-l uit.

Mă trage după el, îmi oferă un scaun să stau, el dispare după un paravan și vine cu o sticlă de coniac, evident armenesc, să ciocnim un pahar pentru familiile noastre. Gruzinul-armean mă bombardează cu întrebări, cine e tata, mama, dacă am frați, dacă sunt însurat – de ce nu sunt, găsim noi o fată și pentru tine - dacă am copii ( evident nu aveam, Nu-i nimic, fă câți poți de mulți. Și tot așa omul avea răspunsuri la toate întrebările avansate de el. Armeano-Georgianul plin de energie și bune intenții, la polul opus lui Garabed. Îmi pare foarte rău că nu i-am reținut numele real. Dar aș putea să-i găsesc unul imaginar. Unde vreau să ajung cu povestea asta. Că armenii, oricât ar fi ei de armeni, nu sunt toți la fel. Englezoiul meu rece și distant, georgianul inimos (dac-airun) și entuziast precum ci din Caucaz, eu, din România, vorbăreț și zâmbăreț Încă o dovadă că armenii au luat câte ceva din felul de a fi al celor cu care au fost în contact. Cu bune și rele, suntem cum suntem nu cum am vrea să fim. Cam așa și cu identitatea fiecărui grup etnic. Sau individ.

Povestesc toate acestea cu gândul la acel armean din Tbilisi, dar și un altul, din Halep, Buenos Aires și Veneția. Pe care nu l-am întâlnit niciodată – n-a fost să fie, jocul astrelor și al propriilor mele necazuri personale –dar care a devenit prietenul meu doar citindu-i o carte și ascultând un interviu. Așa e în această viață. Cu unii indivizi cuplezi, cu alții nu. Că sunt sau nu armeni. De diverse feluri. Mă bucur că baron – domnul pe armenește, Avedis Handjan, autorul unei formidabile Secret nation este la București din nou și pot să-i transmit gândurile mele bune. Și urările de bine și bucurii multe, Ahper Gian, Frate Dragă!

Și ca să închei această mică divagație cu armeni să amintesc de o altă pățanie. Consumată la Berlin, unde am ajuns prin anii 90, după 1989, evident. Aveam o bursă la LQB – Literarisches Qolocvium Berlin – și mă boieream pentru prima dată în viața mea de ce înseamnă să ai casă, masă și bani de buzunar fără să faci mai nimic. Să scrii ceva nu e chiar o muncă serioasă. Circula pe atunci în proaspăt reunita Germania o poveste cu tâlc. Cică un german din Berlinul de Est se întâlnește cu un alt german din Berlinul de Vest. Un Ossie, răsăritean – de la Ost, răsărit, cu un Wessie- vestic, de la vest, apus. Cel din Berlinul de est, mai inimos și sentimental ca toți cei din est, se repede la pieptul celui din vest și-l îmbrățișează cu căldură, Suntem un singur popor!, Wir sind ein Volk!La care cel din vest, cu aerul plictisit al lui Garabed Papazian, îi răspunde sec, Wir auch!/Și noi la fel! cam așa și noi armenii, cum o întorci, dai de mai multe feluri.

Nu e antropologie, e o realitate care de multe ori ne scapă. Nu-i scapă unui fin ironist precum actorul Vahe Berberian care pune accentele cuvenite acolo unde oamenii de știință se sclifosesc în formulări alambicate. Mă gândeam să-l sun pe prietenul meu Varujan și să-i spun, Uite ce mi-a trecut mie prin cap! Ahper gian! Tu ești fratele meu, ce zici? La care aș fi primit un răspuns energic, Bedros, iartă-mă sunt ocupat acum, am ședință la Uniune, vorbim mâine ! Armeano-americanul William Saroyan are o povestire – emoționantă – care se numește Arab sărman și ars de dor. Am găsit-o într-o antologie din anii 60, proze traduse de Profira Sadoveanu. O excelentă selecție din cărțile de proză scurtă ale unu minunat povestitor. Este vorba de un armean, bunicul unui băiețel care este și naratorul din proză, care are un prieten. Arab–are doi băieți pe care ar vrea să-i vadă înainte de a muri, dar știe că nu se poate așa ceva. Și stă de vorbă cu prietenul său, bunicul băiețelului. Aproape fără să-și spună nimic. Se înțeleg pe tăcute. Pe nespuse. Mai mult tac. Băiețelul vrea să priceapă ce se întâmplă și o întreabă pe mama lui. Lasă-i în pace, sunt prieteni vechi. Peste câteva zile bunicul stă singur și cătrănit. Băiețelul întreabă ce face, Bunicul î-l repede, băiețelul se duce la mama lui să ceară explicații. Lasă-l în pace pe bunicul, prietenul lui a murit.

Ce ar mai fi de spus, cu sau fără armeni?

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro