Este un alt colţ – sau cum să spunem la o insulă – de lume ce ţine de New York. Se ajunge cu ferryboat-ul din sudul Manhattanului, cursele sunt regulate şi, neaşteptat pentru o ţară capitalistă, gratuite. Te plimbi cu vaporul o jumătate de oră cât durează o traversare, caşti gura la zgârie norii din Wall Street care se depărtează sau apropie, depinde cum te raportezi la ei, sau bei o cafea, un suc, mănânci ceva la bufetul feribotului, te uiţi la cei din preajma ta, ai şi cerul la îndemână, gândurile, imaginile înmagazinate în propria memorie, dar câte nu ţi se pot întâmpla când pur şi simplu şezi, doar atât, precum acel ardelean care refuză să şi „cujete”.

Mersul cu ferry în Staten Island este o formă de distracţie populară, atunci când nu are şi raţiuni domestice: insula este şi locuinţă pentru mii de oameni, un fel de cartier mărginaş al NYC-ului, cum ar veni mahalalele noastre cu case „cu curte” şi năpădite de flori şi verdeaţă. Sunt multe astfel de locuințe Staten Island, o zona mult mai „populară” decât luxosul şi extravagantul Long Island, pe unde băteau câmpii și șoselele în automobile de mare viteză eroii și eroinele lui Scott Fitzgerald cu Zelda şi prietenii lui, iar Marele Gatsby nu-şi găsea locul în nici un fel.

În Staten Island pretenţiile sunt mai mici, cum ieşi din „port” – chei de acostare, unde , desigur e buluceală, toţi vor să coboare concomitent, printre bagaje şi copii, biciclete şi calabalâc de tot felul – cum să pui în acceaşi tramă lexicală „bagaj” şi „ calabalîc” ? – ca să se năpustească la tren, un tren care străbate toată insula şi te lasă să-i măsori dimensiunile rezonabile. Costă doi dolari un drum, oricâte staţii mergi, tot atât ca şi la metrou sau autobuz. Cu autobuzul baţi tot Manhattanul dacă vrei să treacă timpul şi ai timp de pierdut.

Staţiile sunt extrem de apropiate, se suie şi coboare mulţi „senior citizens”, care ar atrage la noi o sumedenie de sudalme gen „ Ţ-ai dracu dă babalâci, abia vă mişcaţi! ”, dar la NY nu ar îndrăzni nimeni să arunce asemenea ocări, cum şi cei cu deficienţe locomotorii sau de altă natură posedă dreptul la puţină înţelegere şi respect.

Nu e mare lucru, dar uneori chiar este, să nu te simţi exclus, scos dintre ceilalţi, aruncat în groapa cu lei a „handicapaţilor”.Lipseşte răutatea frustă indusă de acest cuvânt, tocmai acea egalitate între indivizii ce păşesc pe străzile din NYC fac o bună convieţuire, chiar dacă de multe ori formală, dar suportabilă, între marea masă a diversităţii și fiecare individ. Care suntem de tot felul. Şi în punctul terminus al călătoriei cu trenul poţi să iei lumea ” la pas”, să dai o raită alene pe alei pustii sau străzi răsucite care se termină sau în vreo curte sau la apă, la mare, la ocean, păsări şi pini, flori şi trecători care-ţi zâmbesc fără să se uite chiorăş „ Ce caută, mă, ăsta pe aici, mama lor de ...armeni”, zicem aşa ca să nu supărăm clujenii, şi ne aducem brusc aminte, pe vremea când corespondam cu Adrian Marino – cică nu se pune Domnul la cei decedaţi, dar parcă şi azi nu-mi vine să-i apun lui Mircea Zaciu decât tot Domnul Zaciu -, ne amuzam amândoi că am ajuns să ne împrietenim epistolar – au trecut mulţi ani până să ne şi cunoaştem personal ! – pentru că „ Şi eu sunt jumătate armean, se fudulea Dl Marino, ca să-mi facă mie eventual plăcere, neştiind câte mizerii am îndurat eu de la „armeni” şi prieteni, mai mult decât de la străini, „Mama era născută Zadic…”, cel puţin aşa se confesa Dl Marino care a luat-o 3 urât „pe coajă” de la discipolii lui Noica, Zadic era şi generalul care fusese coleg la Saint Cyr cu De Gaulle, şi a fost panică mare în ’68 când a venit Preşedintele Franţei în România, cine ar fi bănuit în acea săptămînă ce curs va lua istoria, şi Malraux va parcurge bulevardele Parisului la braţ cu susţinătorii Generalului în timp ce studenţimea dădea cu pietre şi voia ceva ce nu prea ştia ce voia.

E limpede că şi în Staten Island nu toată lumea gândeşte la fel, chiar dacă fiecare îşi doreşte cam acelaşi lucru: să aibă un venit bun, să fie linişte şi pace, sănătate, şi ce şi-ar mai dori, unul, altul. La NYC cu fumatul e... groasă: nu e voie nicăieri, în locuri publice, nu-ţi convine trebuie să te cari în aer liber, oriunde. Greu de priceput de „ai noştri”cum să şi respecţi ceva ce poate să nu fie respectat,” Haide , dom’le, o ţigară, acolo, ce naiba, oameni suntem !” Am fost de multe - vorba vine, - destule, ori în Staten Island, odată să caut casa lui Noguchi, faimosul sculptor, fost elev, o vreme a lui Brancusi, care are şi o casă memorială-muzeu într-un Brooklyn, rătăcit într-o zonă industrială, unde nu se prea duce multă lume.

Noguchi a fost şi în România, l-a plimbarisit (sic!) Barbu Brezeanu prin ţară, criticul de artă, are 90 de ani şi iată, trăieşte – între timp a murit și el…- din plin bucurii noi, recent a fost prădat de hoţi, el n-a păţit nimic, dar nici nu e prea vesel. Nu pot spune de ce, tot ce citim şi vedem la televizor ar fi împotriva a ce scriu acum: în teribilul şi agresivul New York m-am simţit, pe stradă sau în locuri publice, mai protejat decât în tandra urbe de unde încerc să trimit aceste gânduri. Va mai urma. Sper. Toate trec, ce să mai spui?

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro