Dan Andrei Aldea rămâne una dintre marile legende ale (folk-)rock-ului românesc, deși complexitatea muzicii lui nu îl poate subordona unui singur gen anume. Dan Andrei Vladimir Aldea (9 martie 1950, București – 18 ianuarie 2020, Călărași) a fost un lider de formație carismatic, solist vocal de o mare sensibilitate („Om bun”), dar și un poli-instrumentist de marcă (chitară, vioară, claviatură, blockflöte, muzicuță, chitară bas), ca și un aranjor și un genial compozitor al anilor 60-70. Numele său este legat de trupa Sfinx în anii '70. În 1981, s-a stabilit în Occident (mai întâi în Belgia, apoi în Germania), unde lucra ca muzician dedicat propriului studio de înregistrări. În 2014, Dan Andrei Aldea a revenit în România, după 33 de ani petrecuți în Germania.

A început să facă muzică „de nevoie” în copilărie. Într-un interviu pentru Formula As, luat de Camelia Stârcescu, mărturisea: „ Pasiunea pentru muzică am descoperit-o pe la 16 ani. Până atunci, s-ar putea spune că făceam mu­zică ca să nu-mi supăr părinţii. La trei ani învăţasem notele muzicale şi, un an mai târziu, literele alfa­be­tului. Locuiam în comuna Militari, stăteam cu chirie - tata, mama, eu şi bunica, toţi într-o singură cameră. Tata s-a gândit că, decât să bat mingea pe maidan, mai bine să învăţ un instrument. N-aveam niciun ins­trument în casă, iar tata a zis că mă dă la pian, că desigur profesoara va avea unul. Ca să merg la ora de pian, trebuia să iau tramvaiul de unul singur până la staţia Elefterie, la Operă. Situaţia asta nu putea dura. Acum, serios, cu toată bunăvoinţa profesoarei mele de pian, ce studiu era acela, fără un pian în casă, ca să pot exersa? La un moment dat - pe la cinci ani - pro­­fesoara, doamna Stancu, s-a sfătuit cu părinţii mei şi au decis să renunţ la pian şi să încep să iau lecţii de vioară. Mi-au găsit un pro­fesor care locuia în apro­piere, mi-au cum­părat - cu mari sacrificii - o vioară trei-sferturi. Am studiat cu domnul Tunşanu vreo doi ani, după care am dat examen la Liceul de muzică şi am fost acceptat”.

Pe traseu, însă, a renunțat la muzica clasică: „Totul s-a năruit prin clasa a X-a, când am decis să mă apuc de chitară. Atunci am ascultat o muzică atât de urâtă pentru urechile mele de om trăit în spiritul muzicii clasice, încât m-a contrariat şi am luat-o drept... cea mai fru­moasă muzică pe care am auzit-o în viaţa mea. Era piesa "Don't Bring Me Down", a grupului The Animals. De fapt, aţi învăţat şi dum­neavoastră despre "estetica urâtului în opera argheziană". Era prima dată când eram con­fruntat cu aşa ceva, în pro­priul meu domeniu, în muzică. Melodia aceea era minunat de fru­­moasă în hidoşenia ei, dacă pot să mă ex­prim aşa. Nu era compusă pentru a fi citită şi ana­lizată după partitură, după normele muzicii cla­sice. In­tuiam că în spate se află altceva şi că acel ceva nu încape într-o partitură. Mult mai târziu am înţeles ce era acel ceva: era ceea ce englezii nu­mesc atitudine”...

A absolvit, în 1968, Liceul de muzică „George Enescu” din București, după care a fost admis în toamna aceluiași an în Conservatorul „Ciprian Porumbescu”. Aldea fusese primit în formația Sfinx de puțin timp și a fost exmatriculat pentru că nu s-a prezentat câteva luni de zile la școală, timp în care a dobândit cunoștințe de chitară. În toamna lui 1969 va susține din nou examenul de admitere și promovează în 1973 secția vioară, la clasa lui Dan Cumpăta. Studiază în paralel muzica clasică și muzica rock; face parte din mai multe formații, precum: Dacicus sau Memphis. Anul 1968 îl găsește pe Aldea alături de bateristul Marian Toroimac, după ce ambii părăsiseră trupa Memphis, încercând să intre în formația Sfinx a lui Corneliu „Bibi” Ionescu.

Plecat pentru câteva luni de zile, Aldea cântă în formația lui Cornel „Muzicuță” Ionescu, Cărăbuș '68, iar în toamna lui 1969 se înscrie din nou la Conservator. Între timp, Toroimac rămâne cu Sfinx; Aldea revine în formația Sfinx cu o experiență mai bogată decât cu un an mai devreme și se impune treptat ca autenticul ei lider, transformând-o într-una dintre cele mai de succes formații românești de rock progresiv.

În România anilor 70, a participat ca solist vocal, instrumentist, compozitor sau aranjor la compunerea și interpretarea câtorva sute de piese, sub nume propriu sau în ajutorul altor muzicieni. A abordat o paletă stilistică largă, pe care a extins-o cu atât mai mult după stabilirea sa în Germania: muzică clasică, blues, rock, reggae, pop-rock, folk, jazz, country. Este considerat unul dintre cei mai creativi chitariști români, fiind apreciat și ca un bun tehnician („seria” chitariștilor solo care au studiat mai întâi vioara îi cuprinde și pe Mugur Winkler, Sorin Chifiriuc - ajuns și el la un moment dat în Sfinx, sau pe mai tânărul George Dimitriu). Dan Aldea a scris și interpretat cu Sfinx piese precum: „Șir de cocori”, „Om bun”, albumul-concept „Zalmoxe”, piesele „Din nou acasă”, „Fetele albine” ș.a. A participat în calitate de compozitor sau instrumentist la înregistrarea discurilor unor artiști ca Dida Drăgan, Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă, Vali Sterian.

Într-un interviu luat de George Stanca în 1973, pentru revista Flacăra, Aldea își exprima nemulțumirea cu privire la imposibilitatea formațiilor românești să concerteze pe marile scene din străinătate: „Atâta timp cât formații ca Locomotiv GT sau Sirius din Ungaria, Ialla din U.R.S.S. ori Ceslaw Niemen din Polonia pot da concerte și în alte țări, chiar dacă valoric nu ne depășesc, nouă nu ne mai rămâne decât să ne mulțumim cu ceea ce ni se oferă – cântatul într-un local, eventual din străinătate. Mă doare mult faptul că mari trupe ca Emerson, Lake and Palmer sau Johnny Winter au ocazia să prezinte lumii pop-ului prelucrări după folclorul nostru, în timp ce noi nu putem face acest lucru deși suntem români”

Dan Aldea a fost implicat și în lumea teatrului și filmului, scriind muzică de scenă, dar și coloana sonoră pentru filmul „Nunta de piatră” (1972, în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia). Pentru scenă, a scris singur sau cu ajutorul celorlalți membri Sfinx, muzica spectacolelor Suferințele tânărului W (Goethe), Elisabeta I, A douăsprezecea noapte (Shakespeare). Din muzica acestuia din urmă a rămas celebru „Cântecul bufonului”, cunoscut astăzi publicului și prin alte interpretări, cum ar fi cea a lui Florian Pittiș.

În 1981, cu ocazia unui contract cu formația în Belgia, Dan Aldea nu mai revine în țară și cere azil. Se va stabili ulterior la München, Germania, unde își întemeiază un studio de înregistrări numit, Dan's Own. Nu mai concertează aproape deloc și se specializează pe activitățile de aranjor, instrumentist de studio și producător. „Am fost muzician de studio în tot ce implică numele: session-musician, arranger, sound designer, am produs pentru câţiva artişti, am compus una sau alta, am creat software legat de muzică şi am făcut parte din developer groups etc - acest "etc" este de fapt foarte larg. Am cântat şi pe scenă când a fost cazul; n-o să uit situaţia puţin comică a unei seri de "acaparare totală" la Filarmonica din München, când simultan în sala mică se desfăşura concertul lui Joan Orleans, produs de mine, iar în sala mare aveam concert eu însumi, cu Eugen Cicero, George Zamfir şi George Angelescu-Monteoro. Până şi inginer de sunet am fost timp de un an, şi nu la mine în baie, ci la Radio în München”, îi povestea muzicianul lui Radu Lupașcu. Dan Aldea a lucrat o vreme și pentru renumita trupă Saragossa Band, reorchestrând sau producând o parte din hit-urile acesteia - „Agadou", „Big Bamboo", „Malaika", „Rasta Man" etc.

Într-un interviu acordat lui Nelu Stratone în 2002, Aldea a surprins prin afirmațiile sale radicale în privința Sfinx, afirmând că sfârșitul formației a fost prefigurat încă din 1972, o dată cu plecarea lui Marian Toroimac. După turneul cu „Zalmoxe”, încheiat în 1979, relațiile în interiorul formației s-au răcit foarte tare, iar Nicolae Enache, singurul membru al formației mai apropiat de Aldea, a părăsit și el trupa pentru alte proiecte. Totuși, cu doar câteva luni înainte de ruptură, formația a oferit ascultătorilor două mini-discuri reușite, amintind de sonoritatea formației din perioada de apogeu (jumătatea anilor șaptezeci). Aldea a declarat în același interviu că plecarea sa din 1981 nu a fost o decizie de moment, ci o hotărâre asumată de câțiva ani.

Deși după 1989 a fost invitat în nenumărate rânduri să reînființeze formația, Aldea a refuzat de fiecare dată. „...Scopul meu este de a deveni un muzician complet și competent care să poată comunica cu alții în aceeași direcție. Orgoliul de a sta în centrul atenției nu îl am și doresc mai degrabă să stau în spatele consolei într-un studio de înregistrări, să coordonez munca și să mă bucur de rezultatele acesteia” - spunea cândva marele Dan Andrei Aldea.

Într-un interviu acordat lui Radu Lupașcu în 2008, pentru site-ul ArtaSunetelor.ro, Dan Aldea vorbea despre ce s-a întâmplat cu cântecul „Om bun” după plecarea lui din țară (...după ce, oricum, Suzana Gâdea voise să-i interzică muzica, dar nume mari ca Sile Dinicu sau Laurențiu Profeta amenințaseră cu demisia dacă s-ar fi întâmplat asta!): „Cântecul "Om bun" a devenit ce a devenit după fuga mea din România. Poate vă amintiţi cum se întâmpla de obicei: celui care fugea în Vest i se ştergea orice urmă. Piesele îi erau interzise, era interzis până şi să i se pomenească numele. În cazul meu s-a întâmplat un lucru uimitor. O întreagă generaţie de artişti pur şi simplu a refuzat să mă dea uitării. De exemplu, Vali Sterian a compus - şi a imprimat pe disc - un cântec de regret despre mine, "Om bun, unde te-ai dus? ..."; Adrian Păunescu a continuat sa-mi facă auzit în cenaclu cântecul "Om bun"; grupul "Pasărea Colibri" a continuat să cânte "Om bun" şi alte cântece de-ale mele; s-a creat un festival naţional de folk, dându-i-se numele "Om bun". Nu-mi amintesc să se fi petrecut vreodată un asemenea "refuz general de a uita pe cineva". Sunt recunoscător tuturor acestor oameni; ceea ce au făcut nu era nici pe departe lipsit de risc. Poate că are un oarecare merit şi cântecul în sine; poate că marele public s-a regăsit în "Om bun" pe sine însuşi sau o anumită parte a sufletului său”...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro