Jean Moscopol (nume real: Ioan Moscu, 26 februarie 1903, Brăila – 1980, New York) a fost un cântăreț român de muzică ușoară faimos în special în perioada interbelică, după mulți cel mai mare trubadur al epocii. Părinții lui erau greci: mama, Terpsihore, era din Constanța, în timp ce tatăl său, Lascăr, era de prin Mesembria (azi Nesebar în Bulgaria), dar se stabilise la Brăila. Se spune că talentul l-ar fi moștenit de la cea care l-a născut, mama sa având voce de soprană.

Încă din primii ani de viață, micul Moscu a fost atras de muzică. Institutorul Calinicos a fost primul care i-a descoperit înclinațiile muzicale și l-a îndrumat să studieze chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica ,,Buna Vestire", unde dirijorul Gherasim l-a primit cu mare bucurie, dându-i posibilitatea să se afirme pe post de sopran. Cursurile liceale le-a urmat la Galați, la Liceul Pelarinos. Cu mare ușurință a învățat cinci limbi străine.

După absolvirea liceului a luat drumul Bucureștiului, unde s-a înscris la Universitatea Politehnica București. Ocazional cânta la renumitul restaurant din acea perioadă, „Zissu”, lucrând totodată și ca muncitor practicant la Întreprinderea Optică ,,Lares". Conducerea acesteia l-a trimis la Berlin la specializare. Plecarea în Germania i-a picat ,,mănușă". Fără să stea pe gânduri, s-a înscris la Universitatea de Artă din Berlin, secția muzică.

„Crescut în preajma vapoarelor, tatăl meu era exportator de cereale, am prins nostalgia depărtărilor şi am învăţat multe limbi străine, atât în casă, cât şi de la marinarii vaselor, ale căror poveşti mă pasionau.
După ce mi-am terminat studiile, am pornit pe mare, pe marea calmă sau furioasă, pe oglinda lucie a apelor sau pe talazurile enorme, trăind în belşug sau în mizerie şi debarcând pe diferite ţărmuri. Tovarăşii de călătorie mi-au descoperit vocea şi am cântat pe sub balcoanele senoritelor din Sevilla, Grenada şi Barcelona, am mângâiat auzul donettelor din porturile italiene, am cântat pe note străine frumuseţea aristocratelor Eladei şi vocea mea se amesteca pe Bosfor, cu rugile muezinilor din minarete.”

După revenirea în țară s-a întors la Brăila și, hotărât să-și perfecționeze studiile muzicale, s-a înscris la Conservatorul Lyra, secția de canto, la clasa profesorilor Umberto Manao și Jean Andrian. S-a angajat apoi la Agenția maritimă „M. Embiricos et Co.” din Brăila, ca funcționar. În 1924 s-a mutat la București, unde s-a angajat la secția devize a Băncii Chrissoveloni, apoi s-a înscris la Facultatea de Aeronautică. Muzica era în continuare marea lui pasiune, așa că și-a întemeiat o mică orchestră. Cânta la banjo și vocal. Participa și la concursurile organizate de Institutul Electronic și Radiofonic, clasându-se de fiecare dată pe primele locuri. În 1929, fiind cu prietenii la Barul „Zissu”, n-a rezistat tentației de a cânta și el câteva melodii. Șeful orchestrei, Alfred Pagony, l-a redescoperit astfel pe fostul student, care cânta din când în când la „Zissu” cu ani în urmă. Fascinat de fluieratul lui și de vocea pătrunzătoare, i-a propus un duet și un salariu atrăgător. Tot el i-a schimbat și numele de scenă, spunându-i Jean Moscopol. Cei doi au cântat împreună doar un an. Pagony și-a deschis apoi propriul bar pe Strada Academiei. La barul „Zissu” de pe Calea Șerban Vodă, Jean Moscopol improviza și epigrame celor de la mese.

Înainte de a ajunge faimos, Jean Moscopol nu era decât un modest funcționar de bancă la Chrissoveloni. Cânta pentru amici dar mai ales la seratele unui club al cărui membru era, numit „Sparta”. Pe la începutul lui 1929, aflându-se în vizită la un prieten care lucra la casa de înregistrări Pathé, Moscopol începe să fluiere cum numai el știa. Directorul casei Pathe, aflat și el la acea reuniune, este entuziasmat și îi înregistrează câteva plăci fluierate care imitau naiul. Tot în acea perioadă de început înregistrează și prima placă cântată, cu melodia „Balada fumului de țigară”.

Jean Moscopol era însă doar la început de drum și plăcile sale au fost repede uitate. Faima sa crește o dată ce părăsește banca și începe să cânte seară de seară la barul Zissu. Era atât de popular încât oamenii veneau doar ca să-l audă pe el. La Parlophon înregistrează în jur de 10 discuri care au un succes fulgerător. Norocul îi surâde din nou când în toamna anului 1929 sosește la București un reprezentant al His Master's voice din Londra. Acesta îl aude cântând la Zissu și îi face repede o ofertă. Tentat nu atât de bani, ci de posibilitatea de a-și înregistra muzica pe un suport de foarte bună calitate, Moscopol acceptă. Se urcă în avion cu destinația Viena. Aici înregistrează o serie de plăci care îl fac cunoscut, căci de atunci începe cu adevărat cariera sa muzicală.

La revenirea în țară a continuat să cânte la Zissu, cu orchestra Alexandru Leoar, alături de care a debutat la posturile de radio din București. A luat lecții de canto de la profesorul Jean Walidosky. În urma unui examen, a devenit artist profesionist, urcând ulterior pe scena Teatrului de Revistă „Alhambra”, unde a interpretat rolurile principale în operetele: „Alhambritta” și „Lăsați-mă să cânt” (de Gherase Dendrino). În 1930, Casa His Master’s Voice l-a angajat definitiv. A plecat la Berlin, unde a înregistrat noi discuri pentru gramofon și a cântat în celebrul bar Ciro.

La întoarcerea în țară, patronii de restaurante se „băteau” să-l aibă în program. Moscopol a preferat să cânte la Colonade și la bomboneria Lafayette. A acceptat mai apoi să cânte la Lother Park și Vișoiu, până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, când a participat la toate concertele organizate în scop filantropic. În 1931 a făcut un turneu prin țară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Național din București. Din acest an a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri „His Master's Voice”, a căror calitate este și astăzi de necontestat.

De-a lungul anilor, a înregistrat pe discuri (''plăci'') de gramofon/patefon peste 300 de cântece, de facturi diverse, românești și străine. După moda și cerințele epocii interbelice, Jean Moscopol a cântat multe tangouri. Printre cele mai frumoase și cunoscute tangouri interpretate de el se numără: ,,Dă-mi gurița s-o sărut!'', ,,Garufa'', ,,Mână,birjar!'', ,,Sub balcon eu ți-am cântat o serenadă'', ,,Tu nu mai ești a mea!'', ,,Vrei să ne'ntâlnim sâmbătă seara?'' și două compoziții remarcabile ale marelui Ionel Fernic: ,,Mai spune-mi încă o dată!'' și ,,Minciuna'' (cântată și de Cristian Vasile sub celebrul titlu ,,Pe boltă când apare luna...'').

În 1932 Moscopol a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honlgsberg sau James Kok, si a luat lecții de canto cu profesorul Korst. I s-a propus să rămână în Germania, dar s-a întors. Cânta în localuri selecte și la radio. Succesul lui era răsunător. Se acompania la foarte multe instrumente: pian, banjo, piculină, chitară. Și avea o vervă nemaipomenită. Se masca, era „viu”, distra lumea, îi încânta pe toți cu fluierăturile lui, intercalate în cântec. Când venea să concerteze la Brăila, publicul își aducea pentru spectacol scaune de acasă.

A fost cooptat și în distribuția filmului-document „O noapte furtunoasă” (1943), după piesa de teatru a lui Ion Luca Caragiale, unde Jean Moscopol a făcut figurație, interpretând rolul șansonetistului care cânta la Grădina de vară „Union”. Filmul a fost realizat în condiții deosebite în Bucureștiul camuflat, într-un studio de înregistrări în care, după ce se filma o scenă, decorurile erau dărâmate, pentru a se face loc unui nou decor pentru scena următoare, 

În Bucureștii de odinioară, în special în perioada interbelică, existau localuri pentru toate buzunarele și orchestre pe măsură. Ca să aibă cât mai mulți clienți, patronii de restaurante își angajau o orchestră faimoasă și un solisț aflat la mare căutare, îndrăgit de public, cu un repertoriu care atrăgea atenția. Jean Moscopol era foarte cunoscut și apreciat. Românii îi ascultau cântecele înregistrate pe discurile Columbia, His Master’s Voice, Homocorde și Parlophon, care i-au făcut cele mai multe înregistrări. Au scris special pentru el compozitori precum Ion Vasilescu – „Noapte bună, Mimi”sau Elly Roman – „Tu nu mai ești a mea”. Deopotrivă, la conceperea textelor, dar și a muzicii a contribuit și Jean Moscopol, alături de Ionel Fernic și de mulți alți textieri sau compozitori renumiți ai vremii.

După Primul Război Mondial, Micul Paris, așa cum era supranumit Bucureștiul, avea „o dulceață aparte a plăcerilor de tot soiul”. Erau celebre restaurantele, bodegile, berăriile, localurile pentru toate gusturile și toate buzunarele. Acea vreme, în care bucuria era activată și de sfârșitul conflagrație, îi făcea pe români să benchetuiască cu plăcere, să cânte și să se bucure. În acești ani au apărut marii cântăreți emblemă: Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraș Dinicu, Rodica Bujor sau Ion Luican. Românii au știința lor de a se bucura de viață, plăcerile lor culinare, înclinația lor de a asculta cântăreții de local în compania unei baterii de vin pue la rece. Despre acest timp vorbea criticul muzical George Sbârcea (compozitorul Claude Romano): „București, oraș al cântecului sub ceruri largi de vară… București a dăruit, prin compozitorii și interpreții săi, melodii în care se răsfrânge un ciob din sufletul nostru, al tuturor. Bucurie și îngândurare, amieze și nopți laolaltă, cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplității. Toate răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii”.

„Dintre cei trei mari dizeuri ai Capitalei interbelice – Zavaidoc, Cristian Vasile şi Jean Moscopol –, cel care a reprezentat o epocă, nu doar o personalitate, rămâne Jean Moscopol“, spunea muzicologul Viorel Cosma. „Diseur cred că am fost întotdeauna. Împrejurarea a fost foarte simplă. Eram funcţionar de bancă, prin 1928, şi obişnuiam să petrec cu prietenii la Zissu Bar, unde cânta Alfred Pagony (n.r. – şeful orchestrei). Când el era în pauză, cântam şi eu la masa mea, pentru prietenii mei, însă localul e destul de mic şi toată lumea auzea cântecul meu şi aplauda. După o vreme, lumea localului se obişnuise cu mine: mă aplauda regulat şi mai cerea. Evident, îmi făcea plăcere să satisfac dorinţa acelui mic public. Pe atunci începuse să vină lume pentru mine. Or, s-a întâmplat ca tocmai pe atunci să plece Pagony de la Zissu, ca să-şi facă un local propriu. Dl. Zissu mi-a sugerat să-mi fac orchestră şi mi-a propus să mă angajeze. Am acceptat. Am luat totdeauna lucrurile aşa cum au venit. Aveam mai mult preocupări de tehnică, pe lângă, bineînţeles, sentimentele ce puneam în cântece. După câteva luni, vine în local un oaspete neobişnuit: inspectorul general al Columbiei din Viena. Mă aude şi îmi propune imediat un angajament de probă pentru discuri. Şi, cum n-aş fi dorit să lipsesc prea mult din Bucureşti, îmi oferă o călătorie cu avionul până la Viena. Accept. Astfel am imprimat primul disc, «Ich kusse ihre Hand Madame». Tot atunci am imprimat «Balada fumului de ţigare» şi «Adios Muchachos»“, povestea Moscopol într-un interviu din 1936.

Deși era un bărbat admirat de femei, Jean Moscopol n-a fost căsătorit niciodată. Acesta primea numeroase scrisori de amor de la admiratoare, dar nu credea în instituția mariajului. Singurul document de căsătorie pe care a rămas înscris numele său este certificatul de cununie al surorii sale, unde a fost martor. După cununia religioasă a acesteia, eveniment datat la 1 decembrie 1946, anul următor, Moscopol a luat drumul pribegiei. Despre relația lui cu femeile, cântărețul povestea în 1930 pentru revista Radiofonia: „Din cauza unei pozne a căpitanului, cargoboat-ului nostru, care ancorase în portul San Lucán, în Atlantic, ceva mai sus de Gibraltar, chiar la vărsarea Guadalquivir-ului în ocean, a fost reţinut vreo două luni de autorităţile poliţieneşti navale. Lângă noi staţiona yachtul alb ca un pescăruş al unei americance bogate, otrăvită de prea mult bine şi spleen care, în momentul ancorării noastre, avea arborat pavilionul de plecare pentru a doua zi dimineaţă. Seara, pe la orele 10, secundul m-a rugat să-i cânt ceva. A doua zi, yachtul nu plecase. Şi a mai rămas o lună şi jumătate pe loc. În acest răstimp, am cunoscut pe originala americancă, care, în cursul staţionării, îmi scrisese cu dedicaţie un caiet întreg de poezii. Au urmat plimbări pe sub arcadele de verdeaţă, nopţi cu lună, chitară şi tango-uri argentine, înduioşări şi suspine, până în ziua când a aflat că sunt tot atât de spaniol ca şi ea. A doua zi, yachtul dispăruse...

Altădată, în Valencia, un ofiţer de pe bordul unui crucişător spaniol m-a rugat să-l însoţesc sub balconul unei senorritte pe care o adora şi să colaborez cu el la o serenadă. Cum ofiţerii spanioli au totdeauna bani ca praful pe tobă, am ştiut că va fi rost de foame şi astfel mi-am luat un colț de pâine în buzunarul de la piept al tunicii. Am început să cânt fără să-mi dau seama că tovarăşul meu o luase la sănătoasa, simţind o primejdie. Destul că peste trei minute, am mâncat o bătaie teribilă de la doi necunoscuţi, iar al treilea, un nobil “caballero”, mi-a repezit un stilet în piept, care a alunecat pe tabacheră şi a rămas înfipt în… colţul de pâine”.

Marele interpret Gică Petrescu a sous în 1993 despre Jean Moscopol: „George Enescu a spus că nu există muzică ușoară și muzică grea, ci numai muzică bună și proastă. Jean Moscopol făcea muzică bună. Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii românești. Era un senior al cântecului, de o eleganță perfectă, sufletească și vestimentară!”

După 1944, Moscopol s-a împotrivit fățiș sistemului politic instaurat la București. „S-a așezat ca un ghimpe împotriva mai marilor vremii. A compus balade și cuplete împotriva regimului, în care îi îndemna pe români să nu-și piardă speranța. Nu ierta pe nimeni. A scăpat ca prin minune nearestat.”

A luat drumul pribegiei în 1947, plecând la Paris, ajutat de actrița Elvira Popescu. Din Franța a plecat la scurt timp în Germania, unde a fost colaborator al postului de radio Europa Liberă. În țară, cenzura a vrut să-l elimine din mempria colectivă și de aceea au rămas foarte puține documente despre el. În cele din urmă, artistul s-a stabilit la New York, unde a trăit până la sfârșitul vieții. Deşi cupletele sale dădeau speranţă românilor, în America nu a reuşit să-şi clădească o carieră la fel de strălucitoare. S-a implicat, în schimb, în viaţa comunităţii românilor de la Biserica „Sfântul Dumitru“ din New York, unde, după slujbe, organiza întâlniri.

„Pe vremea marii mele vogi, în România, eram funcţionar la bancă, iar succesele mele le-am plătit datorită stilului meu cu o mie şi una de poveşti inventate despre mine, de atât de activa presă a Bucureştiului. Unii au scornit despre mine că sunt dependent de niște prafuri albe. Nu am fost. Alţii, că nu mi-ar plăcea femeile. Nici pomeneală. Alţii, că aş fi bigam. Am avut o mare dragoste, în afară de pasiunea mea pentru cântec. Am fost un om curat. M-au mânjit toţi, cât am stat în ţară, până în 1947, cât şi după plecarea mea în Franţa, unde am cântat alături de Edith Piaf. Mi-e dor cumplit de România, dar nu mă mai pot întoarce… Sunt pe lista neagră. Am dat odată nişte epigrame anodine la postul Europa Liberă şi, de atunci, nu mai exist… Aici, în America, nu am dus-o uşor. Am fost paznic de noapte într-un magazin, am mai cântat şi fluierat pe la adunările româneşti şi greceşti din Queens şi Astoria. S-au plictisit şi cei de aici de mine. Vocea o am încă bună, dar nu mai sunt la modă nici aici, nici acolo, în ţară“, îi povestea, cu regret, Jean Moscopol regizorului Mihai Berechet.

Prin 1976, regizorul Mihai Berechet s-a întâlnit, la Hotelul Dixy din New York, cu Jean Moscopol, care ajunsese o umbră a artistului care fusese cândva. „Nu mi-a venit să cred că am în faţă fostul idol al Bucureştiului anilor ’30, pe acel posesor al glasului dulce, care cânta la celebrul bar Zissu. Era un bătrânel cu pielea albă şi întinsă, părul vopsit roşcat, corect îmbrăcat, cu pantofi solizi. Cum a intrat, şi-a scos pălăria, s-a dus la oglindă să-şi rearanjeze firele de păr care, răvăşite, îi descopereau chelia. Am avut revelaţia unui om delicat, cu o frumoasă cultură, care, ca şi mine, se bucura că ne cunoaştem. Era un bun povestitor. Vorbea o românească perfectă, fără accentul franţuzesc condiţionat de cântecele de altădată, fără accent american chiar şi după atâţia ani petrecuţi în America. Era brăilean de-al meu, ne înţelegeam de parcă aş fi fost de pe vremea lui şi l-aş fi cunoscut îndeaproape dintotdeauna. Avea la el documente, act de naştere, diplome, hârtii îngălbenite de timp. Îmi ceruse să rămână la noi până spre orele 16.00, pentru că, la acea oră, în America, vârstnicii plăteau biletul autobuzului la jumătate. Revenind în ţară, din călătoria mea, am încercat, să fac tot ce pot la Radiodifuziunea Română pentru el. Imposibil. Era, într-adevăr, pe lista neagră. După dispariția sa, care s-a petrecut la câţiva ani după revederea noastră, Electrecordul a scos un disc care s-a vândut în câteva zile. Îşi mai aduceau aminte unii câte ceva despre dulcele glas al anilor ’30“, rememora regizorul în volumul „9 caiete albastre“.

Atașamentul pentru poporul român si tot ceea ce inseamna el a devenit o tema recurenta in piesele lui Moscopol, a se vedea „Tot ce-i românesc nu piere" sau „În țara în care m-am născut". 

Graiul dulce ce ne infrăţeşte
Niciodată nu va fi uitat,
Căci în el se-ascunde şi trăieşte
Tot ce-i mai frumos şi mai curat.
Pe câmpie şi în munţi răsună
Glasul vitejesc clocotitor,
Care toate inimile adună
Pentru un destin nemuritor.
El este goarna ce n-o auziţi
Şi spune tuturor cei despărţiţi:

Tot ce e românesc nu piere
Şi nici nu va pieri!
Oricât vom îndura jurăm să fie aşa,
Căci tot ce-i românesc nu piere
Şi nici nu va pieri!
Românul ştie să înfrunte ceasul greu,
El crede în dreptatea lui şi-n Dumnezeu!

Când ţara viaţa ne va cere
Noi o vom dărui,
Când ceasul va sosi
Noi să plătim vom şti!

Căci tot ce-i românesc nu piere
Şi nici nu va pieri!

Reînvie-n mine tot trecutul,
Plin de tinereţe şi avânt,
Glasul celor ce şi-au dat tributul
Iarăşi ne trimite-al lor cuvânt:
Peste soarta noastră neclintită
Orişice furtuni se vor zdrobi,
Luminând a neamului ursită,
Soarele din nou va răsări!
Români, fiţi gata când veţi auzi
Semnalul care vă va dezrobi!

Când ţara viaţa ne va cere
Noi o vom dărui,
Când ceasul va sosi
Noi să plătim vom şti!

Căci tot ce-i românesc nu piere
Şi nici nu va pieri!

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro