Mircea Șeptilici (2 august 1912, București – 1989, Montreal, Canada) a fost un celebru actor român de teatru și film, care a absolvit în 1937 cursurile Academiei de Artă Teatrală din București. Puțini știu însă că între anii 1948-1956 a fost arestat, fiind acuzat de „activitate dușmănoasă”, ca membru în lotul „fugarilor de la Tămădău”. Mai târziu, a fost reabilitat și angajat de Radu Beligan la Teatrul de Comedie, unde a cunoscut gloria. După 1980, a emigrat în Canada și, treptat, a început să fie uitat de publicul din România, mai ales că înregistrările cu el de la televiziune și radio fuseseră oprite de la difuzare...
Era o fire sensibilă încă din adolescență. În 1933 a apărut volumul de poezie An din patru primăveri, al lui Mircea Șeptilici, pe atunci elev la Liceul „Sfântul Sava" din București. Volumul era o reeditare a celui publicat la Editura „Pavel Suru" din București în 1932, sub pseudonimul Mihai Novac.
În tinerețe, a jucat pe scena Teatrului Sărindar devenit Teatrul „Maria Filotti”, alături de Radu Beligan si Irina Răchițeanu în Domnișoara de ciocolată de Paul Gavault, regia Ion Șahighian, la Alhambra, la Teatrul Majestic și laTeatrul Nostru. În 1947 se juca la Teatrul Municipal piesa Insula a lui Mihail Sebastian, în regia lui Mircea Șeptilici. Fusese, de altfel, bun prieten si vecin cu autorul, așa că, după dispariția acestuia, s-a încumetat să scrie el Actul III al piesei rămase neterminată. Iar dramaturgul Tudor Musatescu scrisese special pentru el rolul principal din piesa Profesorul de franceză (1943). Debutul in cinematografie a avut loc in 1944, cu filmul Alo, Bucuresti!, regizat de Mircea Botez, in care juca alaturi de Jean Ionescu. Când s-a terminat războiul, a pus bazele unei asociaţii artistice împreună cu Nora Piacentini (prima lui soție și fosta nevastă a lui Vasile Vasilache), N. Stroe ( component al vestitului cuplu Stroe si Vasilache) şi Elly Roman. Iar sala de spectacole era în subsolul unui bar de noapte Atlantic de pe strada Academiei. Primul spectacol s-a numit Stroe în Atlantic. Teatrul a funcţionat până la naționalizarea din 1948.
Povestea primei soții a fost una tristă: „ Prinsă de-o meserie a cărei izbândă era râsul și veselia ei, Nora Piacentini trebuia să se împotrivească oricărei urme de tristețe, numai ca să-și păstreze nemicșorată dispoziția cu care își obișnuise publicul. Pe forța inegalabilului său talent comic, drama sufletească urma să capete întâietatea”. Actrița actrița Nora Piacentini (1905 – 1945) era astfel caracterizată de teatrologul F. O. Fosian în volumul 87 artiști bucureșteni: „… întruchiparea în carne și oase a celebrei vedete a desenului animat Bety Boop… În plus un farmec personal, un haz copios, o actriță care posedă la superlativ arta de a amuza spectatorii. E o apariție de ghiduș zvăpăiat, de ștrengăriță, de drac împielițat… De la cocotele pe care le-a interpretat la Teatrul Vesel – cocotele de hilariantă realizare - până la profesoara din Ionescu G. Maria și de la aceasta la Kiki – recenta ei mare creație – Nora Piacentini a parcurs etape grele, pe care le-a învins cu succes…”.
Nora Piacentini - „un moț de fată picat de pe malurile Dunării” (conform aceluiași autor) – a fugit de acasă după ce a văzut piesa de teatru „Moartea civilă”, în care juca marele Manolescu, aflat în turneu cu trupa sa la Galați. A plecat la București, unde s-a înscris la Conservator. A studiat teatrul în clasa celebrului actor Constantin Nottara. Nora Piacentini a debutat la "Teatrul popular", în „Școala femeilor” de Molière. Au urmat roluri memorabile „puse exclusiv în slujba genului comic pe care-l reprezintă chipul ei șăgalnic…” pe mai multe scene bucureștene: Teatrul Regina Maria, Teatrul Vesel, Teatrul Comedia., conform https://deieri-deazi.blogspot.com.
Între anii 1941-1942 Nora Piacentini a făcut parte din trupa lui Sică Alexandrescu (cel care mai târziu avea sa fie directorul de scenă al Teatrului Național din București) împreună cu o întreagă pleiadă de mari actori: Ion Iancovescu, Jules Cazaban, V. Maximilian precum și pe mai tinerii pe atunci Radu Beligan, Grigore Vasiliu-Birlic, Mișu Fotino. Rolul care va rămâne cu siguranță în istoria teatrului românesc este acela al Domnișoarei Cucu din piesa Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Premiera a avut loc în ziua de 1 martie 1944, la Teatrul Alhambra, în regia lui Soare Z. Soare. În distribuție: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Șeptilici și Mircea Anghelescu. A fost un succes de proporții. Rolurile principale ale piesei au fost scrise special pentru cei doi mari actori ai scenei românești, Radu Beligan și Nora Piacentini. Mihail Sebastian nota în jurnalul său: “M-am zvîrcolit pînă dimineața, asaltat de gînduri, de soluții, de întrebări – și pentru toate mi se părea că găsesc răspuns, cu o magică ușurinţă. (...) Rolul bărbatului îl potrivesc pentru Beligan, rolul femeii îl potrivesc pentru Nora Piacentini”.
Apoi, a venit tragedia: „Mircea Șeptilici, are durerea să anunțe încetarea din viață a scumpei sale soții Nora Piacentini" - consemna ziarul Universul în numărul din 15 ianuarie 1945. Acest trist anunț a fost completat de un articol publicat în 21 ianuarie 1945 de revista Universul Literar: „Cu ce judecată poți împăca uneori durerea ajunsă să doboare până și sentimentul de viață, atunci când orice nădejde din tine este distrusă? (…) Doamne, de câte neîndurătoare renunțări s’o fi lovit Nora Piacentini ca să accepte porunca unui tragic destin!... Și - poate - de câte alte dureri a vrut să fugă ca să-și găsească liniștea în veșnicie!...”. Aparent, actrița pierise intoxicată cu acid cianhidric după ce mâncase o mare cantitate de sâmburi de migdale amare, dar motivul pentru cre a făcut asta a rpmas nedeslușit... Ulterior, Mircea Șeptilici s-a recăsătorit cu Steluța și împreună au avut-o pe Rhoda, fiica lor fiind o femeie de o mare frumusețe.
Mircea Șeptilici făcea parte din membrii organizației de tineret a Partidului Național Țărănesc si in 1948 a fost arestat de autoritățile comuniste pe aerodromul din Tămădău, când incerca sa fuga din tara, in Ungaria. (După alte surse, încercase să fugă din țară împreună cu dramaturgul Ion Omesxu și Mircea Marosin, fiind condamnați în anul 1950.) A stat o perioadă închis la Gherla cu regizorul Mircea Botez si actorul Jean Ionescu, apoi a fost trimis la colonia de munca de la Poarta AlbaMitică Popescu. Împreună cu Jean Ionescu a condus un grup muzical in detenție. În 1956 a fost eliberat. Șansa lui a fost că în 1961 era adus de Radu Beligan la Teatrul de Comedie, fondat de acesta in 1960. A jucat in zeci de roluri in spectacole de teatru si de revista. Este și autor de teatru, calitate în care a scris impreuna cu Gheorghe Dumbrăveanu comedia Ulise... și coincidențele.
Când a apărut emisiunea de radio Teatrul la microfon, Mircea Septilici a jucat în piese ca Doamna nevăzută de Calderon de la Barca, Nebuna din Chaillot de Jean Griaudoux, Pacoste ți dragoste de Denis Diderot, Jacques fatalistul și stăpânul său, Donna Alba etc. În 1972, juca în premiera piesei Preșul de Ion Băieșu, alaturi de alti mari actori ai Teatrului de Comedie ca Vasilica Tastaman, Aurel Giurumia, Constantin Băltărețu, Stela Popescu, Cornel Vulpe. A tradus împreună cu Mariana Șora, prima soție a lui Mihai Șora, piesa Dispariția lui Galy Gay de Bertolt Brecht.
A jucat și pe scena Teatrului „Constantin Tănase” din Capitală. A interpretat zeci de roluri memorabile în filme, între care Cireșarii, Marele singuratic sau Aventuri la Marea Neagră. A fost si un talentat pictor si grafician, realizând portrete ale contemporanilor săi, cel mai cunoscut fiind cel al actriţei Tanţi Cocea. A avut, de altfel, și câteva expoziții de pictură. A fost, în tinerețe, și un talentat polisportiv: „Am jucat şi am făcut parte din primele cluburide volei, baschet, rugby şi am înotat în concursuri şi în câteva curse pe Dunăre, între altele cursa de fond nautic Brăila-Galaţi. Mă mândresc cu prima redactare a unui regulament de polo — eram încă în liceu — tradus şi publicat, pe vremuri, în Vremea-Sport”.
Alecu Popovici, care a realizat un emoționant interviu cu actorul în 1974, pentru revista Teatrul (reprodus online de DosareSecrete.ro), își amintea. „Mircea Şeptilici impune totdeauna în scenă. Prin gest, voce, mimică, atitudine, cum ar spune un tânăr asistent de la I.A.T.C. Îl cunosc de foarte multă vreme. Provincial fiind, îl ştiam din nenumăratele caricaturi ale regretatului nostru prieten Neagu Rădulescu: zâmbind fericit, cu bărbia ca o minge de rugby. Apoi, într-o seară de primăvară, l-am cunoscut. Era război. Ultima primăvară de război. În Iaşi înfloreau mai multe „pâlnii” săpate de bombe decât ghiocei. Şi au venit ei. Cu Radu Beligan, cu Mircea Şeptilici, cu Steaua fără nume, cu un autor, atunci, fără nume pe afiş. Doamne, ce seară de teatru! Alături de exploziile frontului, erau exploziile noastre de râs. Şi lacrimi. Eram adolescenţi şi pe Mircea Şeptilici, fermecătorul cuceritor, care făcea să suspine copila de lângă mine, de la balcon, nu l-am uitat. Orice-ar face, orice nas şi ochelari şi-ar pune, e acelaşi fermecător „Domnu Actor” cu care am petrecut o seară minunată printre stive de cărţi. Şi deşi e şi pictor, şi scenograf, cărţile nu-i sunt doar decor....”.
„Primele aduceri aminte sunt dintr-un Bucureşti pe care n-am încetat să-l iubesc, aşa cum îşi iubeşte oricine “satul” în care s-a născut, un Bucureşti care primea, noaptea, “vizita” zepelinului, în timpul Primului Război Mondial. Copilul de pe atunci nu înţelegea de ce trebuie să se ascundă în pivniţă împreună cu alte mame şi alţi copii din cartier, când afară cerul se lumina atât de neaşteptat cu reflectoare şi explozii pline de fum şi culori. A urmat ocupaţia germană, noi nu ne mai ascundeam în pivniţă, în schimb mama mare ascundea vasele de aramă, pentru că nemţii umblau din casă în casă după aramă pentru gloanţe… Şi oricât ar părea de ciudat, imaginile şi ecourile războiului s-au amestecat în memoria mea cu primele imagini şi ecouri de teatru.
Eram de câţiva ani când am pătruns în culisele Teatrului Liric, unde formaseră o companie de operetă Nicolae Leonard şi V. Maximilian. O carieră scurtă, dar strălucitoare, a făcut în acel timp şi primadona Zilly Roşianu, sora mai mică a mamei mele, al cărei tată fusese actorul, compozitorul şi traducătorul Dimitrie Ştefan Roşianu, contemporan şi coleg cu Grigore Manolescu, Constantin Nottara, şi bursier al statului la Paris, figurând în multe distribuţii ale Teatrului Naţional din Bucureşti şi pierind foarte tânăr. În fine, ca să punem lucrurile la punct, „microbul teatrului” era în sânge, probabil. Debutul teatral pe scenă s-a petrecut la Sinaia, când la serbarea de fine de an — clasa a II-a primară — am interpretat monologul lui Alecsandri, Clevetici, ultra-demagogul. (Poate că de la acest debut atât de timpuriu, am înţeles ce înseamnă demagogia, preferând vorbelor zgomotoase, faptele tăcute. Spaţiul acestei convorbiri nu este atât de cuprinzător pentru “poveşti” lungi şi îndepărtate…)
Să ne oprim, totuşi, puţin, la Liceul Sfântul Sava şi la o serie de colegi — ceva mai mari — care mă admiteau în cercul lor: Alexandru Sahia, Nicolae Cristea, Eugen Ionescu, Mircea Grigorescu, Horia Roman sau de aceeaşi vârstă: Constantin Silvestri, Neagu Rădulescu, George Macovescu, Miron Savu, Pik Colibaşi, cu care ne împărţeam — mai mult sau mai puţin, gloria literară, artistică sau sportivă la serbările şcolare, la Revista literară a Colegiului Naţional „Sf. Sava”. Încă din timpul liceului am făcut ceea ce se cheamă astăzi „grafică publicitară”, am scris, am recitat… dar nu m-am înscris nici la Arhitectură, cum aş fi vrut, nici la Belle Arte, nici la Conservator… ci la Drept şi la Litere. După un an și o serie de examene şi după satisfacerea serviciului militar la Şcoala de Cavalerie din Târgovişte unde, din ordin, am desenat, am scris şi am făcut spectacole teatrale — decoruri, regie şi interpretare — revenit în Bucureşti, am dat examen la Academia de Artă Dramatică şi… gata. Profesori mi-au fost Nicolae Soreanu, unul din cei mai fireşti, mai simpli şi mai adevăraţi actori pe care i-a avut teatrul nostru, Alice Voinescu, nu o „profesoară”, ci un om făcut numai din lumină şi, „în reprezentaţie”, la clasa meşterului cu voce de violoncel, pe struna lui Re, Ion Manolescu…
Colegi de promoţie? Tanși Cocea, Clody Bertola, Cella Dima, Mimi Enăceanu, Chiril Economu, Carmen Tăutu, Al. Alexandrescu etc. Am fost angajat încă din şcoală în Compania Bulandra-Maximilian-Storin… Am jucat, în tinereţe, mult şi de toate… comedie, farsă, comedie muzicală, dramă, revistă… Nu regret, pentru că am cuprins spectacolul teatral în aproape toate formele lui şi am ajuns — zic eu — la o oarecare mobilitate. Ceea ce regret este că nu m-am întâlnit — la ceasurile potrivite — cu rolurile pe care le-am visat. Aşa cum mi-am permis să spun şi altă dată: am dormit ani de zile cu Shakespeare sub pernă, jucând, în fiecare seară, „piesuţe” și „piesuliţe”… (Păcat, mărturisesc, în care mai cad şi acum) E, poate, o consolare să-ţi spui că rolurile cele mai frumoase sunt cele pe care nu le-ai jucat. Am trecut, din fericire destul de repede, prin rolurile albe de “june prim” şi am ajuns — tot destul de repede — la bărbaţi” şi la culorile compoziţiilor.
Și am trăit marile sărbători ale întâlnirilor cu Shakespeare, Cehov, Shaw. Wilde, de pildă. Am făcut scenografie, costume, regie, am tradus, am stilizat, am scris teatru… Am jucat împreună cu “monştrii sacri” de toate genurile: Tony Bulandra şi George Vraca, Lucia Sturdza Bulandra şi Maria Filotti, G. Timică, V. Maximilian, Ion lancovescu, Gr. Vasiliu-Birlic, Nora Piacentini şi Leny Galer, G. Storin, Ion Manolescu şi Romuald Bulfinsky (nume de aur din muzeul teatrului românesc, dar care, pentru mine, sunt părţi luminoase şi dureroase din viață) şi am lucrat, de asemenea, cu toţi marii regizori ai epocii: Soare Z. Soare, Victor Ion Popa, Ion Aurel Maican, Ion Şahighian, Sică Alexandrescu etc, etc.”
Ulterior, a emigrat în Canada, unde stabilindu-se la Montreal, unde a desfășurat o bogata activitate artistica la Teatrul din Montreal denumit Micul Teatru Romanesc. Acesta a fost infiintat in 1974 de regizorul Dan Ghitescu si a functionat ocazional, cu o frecventa mai mare in primii doi ani. Dupa o pauza de zece ani, teatrul si-a reluat activitatea, impulsionat in special de actorul Mircea Septilici, care se stabilise la Montréal. Este pusa in scena piesa Tache, Ianke și Cadîr, care are un mare succes in Canada, ceea ce determina trupa sa dea reprezentatii si in Statele Unite si Israel. Alaturi de Mircea Septilici au evoluat Marieta Luca, Aurel Manolescu, Anuca Dragan, Valeriu Nitescu, George Rusu si V. Lucian. Au mai colaborat Emanuel Ionescu, Dan Jelescu si Mihaela Savulescu.
Fiica actorului, Rhoda Șeptilici, trăiește acum la Wahington, D.C. Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro
Mircea Șeptilici, actorul-poet și pictor plecat în Canada. O poveste rară
- Detalii
- Răzvan Grădinaru
- Planeta