Cel mai vechi han din Moldova s-a aflat în mahalaua armenească a Botoşaniului. Din vechiul loc de popas al neguţătorilor medievali nu a rămas azi decât o gură de pivniţă. După ce hanul a ars până la temelii, negustorii armeni au construit acolo o casă, transformată de-a lungul timpului în şcoală, agie şi sediu pentru Siguranţa Statului. Astăzi, clădirea devenită monument istoric este transformată în magazin de arme şi crâşmă.

Casa Bolfosu sau „Casa Panda”, după cum o ştiu toţi botoşănenii, este o superbă clădire armenească veche de 300 de ani, cea mai veche casă a Botoşaniului medieval rămasă în picioare. Casa i-a aparţinut unui bogat negustor armean, Garabet Bolfosu. Doar plăcuţa pusă pe un zid al casei de către comunitatea armeană aduce aminte de importanţa clădirii. O gură de beci care se deschide, dintr-o laterală a fostei locuinţe Bolfosu, spune o poveste aproape necunoscută. Beciurile aflate sub fundaţie aparţin celui mai vechi han din Moldova. Unii membri ai comunităţii armene spun că este mai vechi decât Principatul Moldova, întemeiat la 1356 de Bogdan I.

„Armenii au întemeiat, economic vorbind, târgul medieval al Botoşaniului. Au venit începând cu 1211. Au ales acest loc pentru că era un important nod comercial. Şi asta le era meseria: negustori”, povesteşte Simion Egner, unul dintre puţinii membrii ai comunităţii armene rămas la Botoşani. La aceea vreme, statul Moldova nici nu era întemeiat, iar drumul comercial dintre Marea Neagră şi Marea Baltică trecea prin acest târg. „Era un drum străbătut de caravane, de mărfuri orientale sau genoveze, de negustori bizantini sau de polonezi. Era locul perfect pentru a ridica hanuri şi târguri. Iar armenii s-au ocupat de negoţ după invazia tătară din 1241, transformând Botoşaniul într-o zonă comercială”, spune Daniel Ciucălău, istoric botoşănean.

„Casa Bolfosu este pe locul hanului ridicat de armeni. Hanul nu mai există. Era cel mai vechi han din Moldova, pentru că şi târgul armeneasc era cel mai vechi. Hanul era din lemn”, spune și Dănuţ Huţu, şeful Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu. „După invazia tătară, hanul a fost ars. Cel mai probabil, hanul care a rezistat cel mai mult era de după 1400, din vremea lui Alexandru cel Bun. Se spun poveşti de demult cu un vin gros şi bun, care numai la hanul ăsta se găsea”, adaugă Florin Egner. Există legende locale cum că regele polonez Jan Sobieski, după asediul obositor şi umilitor de la Cetatea Neamţului, s-a retras prin zona Botoşaniului şi ar fi tras la hanul armenesc. Încântat de atmosferă, a cruţat întreg târgul de represalii.

Originea hanului şi data dispariţiei sale se pierd în negura vremii. Sigur este că la 1790, pe ruinele hanului, bogatul negustor armean Garabet Bolfosu îşi făcea o casă minunată, lăsând vechile pivniţe la locul lor. Sunt însă istoric sceptici în privinţa hanului. „Nu sunt date precise despre existenţa acestui han. Nu ştim sigur că a fost acolo. Hanuri au fost cu siguranţă, târg fără han nu se poate, iar comunitatea armenească este veche la Botoşani”, spune un alt istoric botoşănean, Gheorghe Median. Din anul 1881, Casa Bolfosu, construită peste vechiul han, a servit drept sediu pentru actualul Colegiu Naţional „A.T. Laurian”. Aici a învăţat şi istoricul Nicolae Iorga. „În 1832, înainte de a fi şcoală, a fost, pentru câţiva ani, sediul Primăriei Botoşaniului”, adaugă şi istoricul Gheorghe Median. După 1902, Casa Bolfosu se transformă în sediul Agiei sau mai precis Poliţia oraşului, iar vechile beciuri au servit drept celule pentru deţinuţi. În perioada comunistă a fost abandonată, pentru ca, după 1990, să fie dată de comunitatea armeană în chirie d agenţilor economici. Astăzi, pe locul celui mai vechi han din Moldova se află un magazin de arme, un coafor, un depozit de legume şi un bar cu terasă… 

Începuturile Botoşanilor, ca la multe din târgurile şi satele noastre, se pierd în noianul întunecos al unui îndepărtat trecut. Despre geneza oraşului s-au ocupat cei mai mari istorici ai neamului, în frunte cu marele savant Nicolae Iorga, el însuşi născut pe aceste meleaguri. Acesta din urmă a afirmat în cunoscuta sa lucrare Istoria românilor în chipuri şi icoane, publicată în anul 1921, că Botoşanii ar fi fost mai întâi un sat, care mai târziu a evoluat înspre oraş, teorie contrazisă însă de C.C. Giurescu sau Victor Tufescu. Mare geograf, născut şi el la Botoşani şi fost elev al Liceului „Laurian”, Victor Tufescu considera că Botoşanii au fost de la început târg, opunându-se astfel părerii lui Nicolae Iorga.

Deşi Botoşanii sunt atestaţi documentar pentru prima dată în Letopiseţul de la Bistriţa din 1439, atunci când cronicarul consemnează că „au venit tătarii şi au prădat şi au arsu până la Botoşani şi au arsu şi târgul Botăşanii”, după unele indicii oraşul ar fi mult mai vechi. Pe la 1350 exista în târg un număr însemnat de armeni care îşi construiseră o biserică, dovadă neîndoielnică a caracterului orăşenesc al acestei aşezări, fondată încă dinaintea statului medieval Moldova. Părerile cu privire la vechimea şi etimologia denumirii oraşului suscită controverse istoriografice şi în zilele noastre. Mulţi istorici contestă veridicitatea anului 1350 înscris pe pisania bisericii armeneşti „Sfânta Maria”din Botoşani, în timp ce alţi istorici recomandă această dată istorică drept primă mărturie documentară.

Cert este, dincolo de legendă sau adevăr, că armenii, popor eminamente urban, s-au stabilit destul de repede pe teritoriul actualului stat românesc şi ceva mai târziu în Moldova medievală. Cea mai veche mărturie în acest sens este o inscripţie epigrafică de pe o piatră tombală din anul 967, aflată la Cetatea Albă. După ce s-au stabilit în teritoriile de la est de Carpaţi, armenii au început să se ocupe cu ceea ce ştiau ei mai bine, adică negustorie, comerţ şi meşteşuguri la nivel mic manufacturier, exportând în toate zonele teoretic posibile, produsele lor de foarte bună calitate, rivalizând cu alţi concurenţi tradiţionali precum genovezii, evreii, grecii sau turcii. Prin relaţii comerciale armenii au purces mai departe spre Ţara Românească şi Transilvania, unde exista deja un alt val de emigranţi, veniţi dinspre Polonia, via Crimeea, cu care au avut relaţii comerciale şi de afaceri, demne de invidiat. Un moment remarcabil din istoria armenilor din Moldova este reprezentat de hrisovul domnesc din anul 1401, emis în vremea lui Alexandru cel Bun. Prin acest document era autorizată înscăunarea la Suceava a episcopului armean Hovhanes, mărturie a vieţii spirituale importante desfăşurată în sânul acestei comunităţi.

„Armenii erau cunoscut ca fiind un neam aplecat spre negoţ şi meşteşuguri şi, cu toate privilegiile lor silite, au porniri spre statornicie şi apucături esenţialmente sedentare, dovedite în timp de aproape o mie de ani de când se pomeneşte despre ei în părţile acestea ale Europei.” Sunt cuvintele lui Grigore Goilav, important reprezentant al comunităţii din Botoşani, autorul lucrării Armenii ca întemeietori de oraşe în partea de Răsărit a Europei. Prin urmare, după părerea lui Grigore Goilav, târgul de vite de la Botoşani trebuie să fi fost foarte vechi, datând din perioada „primitivă”, adică de început în relaţiile comerciale externe, care, după cum se ştie, s-au statornicit de la finele secolului XIII şi începutul secolului XIV.

Aşa cum procedau în toate locurile unde se aşezau de obicei în popasurile caravanelor lor, armenii au întemeiat o colonie importantă la Botoşani. Acest proces al întemeierii era absolut necesar din momentul în care târgul constituia un punct important de reper pe o axă comercială ce pleca dinspre ţărmurile Mării Negre şi urca spre partea de Nord a Europei. Originali prin tot ceea ce întreprindeau, armenii vor recurge la metode ingenioase de conservare a alimentelor, rezistente la trecerea timpului şi la căldură. Astfel, au inventat ghiudemul, sugiucul, jambonul şi slănina armenească ţinute la fum rece timp de 2 – 3 săptămâni, grâul fiert cu miere de albine şi nuci, numit anuşabar, supa de hurut, un concentrat de zarzavaturi şi supă, fiert în lapte acru şi smântână, ţinut la soare şi tăiat în cubuleţe. Puteau efectua astfel călătorii lungi fără a fi nevoie să-şi prepare mâncare proaspătă, mai ales că erau obişnuiţi cu intemperiile şi greutăţile vieţii. După ce s-au stabilit pe plaiurile noastre, armenii s-au familiarizat destul de repede cu obiceiurile localnicilor, însă şi-au păstrat, totodată, propriile tradiţii aduse de pe meleagurile de baştină şi pe care le-au împrumutat ulterior noilor concetăţeni. Sunt, pe de o parte, datini folclorice, apoi credinţe religioase legate de marile sărbători ale Crăciunului şi Paştelui. Obiceiurile laice fac referire la ocupaţiile de bază ale armenilor, cum ar fi comerţul şi meşteşugurile, dar ţin şi de aspecte ale vieţii sociale. Din folclorul armenilor amintim câteva proverbe – „Vorbeşte puţin, să poţi auzi mult ; mai bine să-şi piardă omul ochiul, decât reputaţia ; să mergi acasă când masa e pusă ; ceea ce pentru pisică e jucărie, pentru şoarece e moarte ; oţetul prea bun sparge butoiul ; începe de la nimic ca să ajungi mare” etc.. Se punea încă din vechime un mare accent pe morală, tradiţie, cinstea casei, discreţie, prudenţă sau sinceritate. Obiceiurile au fost influenţate foarte mult de religie, mai ales că armenii reprezintă unul dintre cele mai vechi popoare din lume care au adoptat creştinismul ca religie de stat încă din anul 301d. Hr., prin Regele Tiridates, convertit la această frumoasă credinţă de eroul naţional, Grigore Luminatorul.

Filosoful şi publicistul Grigore Goilav a consemnat în revista „Şezătoarea” de la Fălticeni, care apărea la începutul veacului XX, numeroase mărturii despre datinile şi obiceiurile armenilor, păstrate din generaţie în generaţie. Erau celebrate în familie marile sărbători precum Crăciunul sau Sfintele Paşti sau sărbătorile tradiţionale precum Nasavart sau Vartavar. De Crăciun, sărbătorit în multe comunităţi pe 6 ianuarie, pe rit vechi, rolul primordial revenea, ca şi în zilele noastre, bunicului sau tatălui. În privinţa obiceiurilor laice practicate în comunitatea locală reţinem regulile referitoare la căsătorie, consemnate în Codul de etică, adoptat la adunarea armenilor din Transilvania în 1727. Printre altele se prevedea că fetele se pot logodi la împlinirea vârstei de 12 ani şi se pot mărita un an mai târziu. Mirele şi mireasa nu trebuiau duşi la baie, nu se ofereau cadouri preotului sau primarului, nu se permitea acoperirea feţei miresei cu voal, iar mirele nu avea voie să vină cu sabia. De asemenea, nuntaşii nu aveau voie să ofere daruri tinerilor căsătoriţi, iar cine nu respecta această interdicţie risca să plătească o amendă în valoare de trei galbeni. Catagrafia Botoşanilor din anul 1832 sugera faptul că armenii erau singurii care se ocupau de comercializarea stofelor scumpe importate, precum şi cu confecţionarea mindirelor, adică a acelor saltele umplute cu paie. Tiberiu Crudu, supranumit şi „Crenguţă al Botoşanilor”, afirma că fabricarea mezelurilor a fost născocită de armeni din raţiuni economice şi utilitariste, având nevoie de produse rezistente la drum lung. Când negustorii armeni întreprindeau călătorii grele la Budapesta, Viena sau Berlin, pentru a duce turme de boi îngrăşaţi, aveau nevoie de hrană bună, bine conservată şi, mai ales, uşor de conservat.
În secolul XIX armenii din Botoşani erau renumiţi în prepararea mezelurilor şi a ghiudemului, a sugiucului (cârnaţi de oaie sau vită), a jambonului şi a slăninii, a pastramei din muşchi, a dobei, toate afumate la fum rece vreme de două – trei săptămâni. Produsele mezelarilor de la Botoşani erau vestite în ţară şi chiar dincolo de graniţe. La mijlocul secolului XIX, armenii reprezentau de departe cea mai bogată comunitate din Botoşani, controlând cu autoritate negoţul local. Până la anul 1850, proprietatea negustorilor se resimţea din plin – miezul târgului era sub autoritatea lor, iar în jur au început să se cristalizeze suburbiile oraşului, denumite Grecimea, Lipovenimea, Calicimea, Târgu vechi etc.. Printre notabilităţile oraşului din acea perioadă se numără Garabet Bolfos sau Ştefan Goilav, Grigore Goilav sau Hariton Chessim, preot protoiereu.

Privitor la vestimentaţia armenilor de la mijlocul secolului XIX, informaţii preţioase parvin din relatările lui Grigore Goilav. Acesta scria în revista „Şezătoarea”, publicată la Fălticeni, preluând informaţii de la părintele Dimitrie Dan, că „băr¬baţii purtau peste cămaşă raituji sau şalvari.Iarna purtau pantaloni făcuţi din pielicele de miel sau de ied, numiţi meşini. Apoi un antereu, adeseori de mătase înflorită, numită zobun, ale cărui laturi se încheiau din dreapta spre stânga, şi erau strânse în jurul mijlocului cu un şal turcesc înflorit şi de preţ. La piept purtau, în cutele antereului, o basma colorată, ade¬seori de mătase. În călătoriile lor de afaceri şalul era înlocuit printr-un chimir, un brâu de piele larg, menit a cuprinde galbenii zimţi pentru cumpărarea de mărfuri, sau a păstra pe cei pri¬miţi pe marfă vândută. Peste antereu se purta vara o scurteică cu mâneci largi, zisă fermenea, făcută de mătase în floarea cireşului, şi care ajungea până la brâu; iar iarna această fermenea era făcută dintr-o stofă de lână, căptuşită cu blănuri scumpe. Încălţămintea bărbaţilor consta din ciubote galbene de safian, şi papuci turceşti numiţi iminei sau buhmăgei. Pe cap purtau un fes roşu, în jurul căruia era înfăşurat un şal turcesc, zis ciulma, iar în vremile din urmă se purta o căciulă de biber cu fundul de catifea ; cei mai săraci se mulţumeau cu căciuli înalte de pielicele de miel. Haina femeilor era un veşmânt fără de mâneci, care acoperea trupul peste tot, de sus până la glezne; era în flori vii şi de multe ori de mătase, iar deasupra purtau o caţaveică de catifea, de mătase ori de lână, după starea şi averea lor, căptuşită cu blănuri scumpe, vulpe ori numai pielicele de miel. Şi azi încă le place armencelor să poarte caţaveica, care în loc de mâneci are două jgheaburi pentru braţe”.
Observăm ce garderobă bogată şi simandicoasă etalau bărbaţii şi femeile din comunitatea armeană, vestiţi pentru mătăsurile şi borangicul pe care îl aduceau în Moldova din zona orientală. Semnul nobleţei şi bogăţiei etalate de această comunitate este şi astăzi uşor de sesizat la Botoşani, chiar dacă numărul membrilor ei a scăzut dramatic. Amintirea armenilor persistă însă în mentalul colectiv actual prin denumirea unei importante străzi – Strada Armeană – situată în centrul oraşului. Aici sunt amplasate vechile edificii religioase ale comunităţii – biserica ortodoxă „Sfânta Maria” şi Mânăstirea „Sfântul Axentie”, devenită ulterior Biserica „Sfânta Treime”. Un alt locaş de cult este Biserica „Buna Vestire”, iar foarte multe manuscrise, obiecte de cult şi patrimoniu se află astăzi în camera muzeală din interiorul bisericii ortodoxe „Sfânta Maria”.

Foarte frumoase sunt şi clădirile de patrimoniu, acestea aparţinând pe vremuri celor mai înstărite familii de armeni din târgul Botoşanilor – Casa Ibrăileanu – Jaleş, Casa Buicliu,Casa Bolfosu, Casa Ciomac, Casa Goilav, Casa Chiriac Bâznoşanu etc.. La acestea se adaugă un număr impresionant de obiecte valoroase, cele mai multe provenind din donaţii – sfeşnice din argint, cruci mari de argint, icoane vechi, candele de argint şi de alamă, covoare şi acoperăminte scumpe etc. Din păcate, multe dintre aceste edificii şi monumente publice au intrat într-o fază de degradare accentuată, provocată de intemperii, trecerea inexorabilă a timpului sau din cauza neglijenţei oamenilor şi autorităţilor.
Trebuie subliniată contribuţia unor personalităţi locale, de origine armeană, la dezvoltarea artelor, literaturii sau ştiinţei româneşti. Merită a fi menţionate, chiar dacă fugitiv, ilustrele nume ale lui Andrei Popovici Bâznoşanu, mare naturalist, Oxendius Vărzărescu, al doilea episcop de rit armean din Transilvania, născut la Botoşani, Andronic Ţăranu, pictor şi muzician, Emanoil Ciomac, muzicolog, critic muzical şi scriitor, Ioan Missir, fost primar al oraşului şi autorul cunoscutului roman Fata moartă etc. Un destin aparte este cel al profesorului de franceză Ariton Iacobeanu, armean la origine, unul dintre cei mai selecţi dascăli de odinioară ai Botoşanilor. Coleg de generaţie cu savantul Nicolae Iorga, a urmat cursurile liceale la renumitul liceu „Laurian” din localitate, după care a absolvit Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi. Foarte iubit şi apreciat de elevi şi colegii de breaslă, a preferat să activeze ca dascăl pentru foarte multă vreme în liceul în care studiase în tinereţe, deşi era licenţiat şi în drept. Într-o evocare realizată de scriitorul Ion Sân – Georgiu, fost absolvent al Liceului „Laurian”, imaginea maestrului de franceză, Ariton Iacobeanu, rămâne la fel de vie : „E drept că că, gustul literaturii nu l-am prins de la profesorii mei. Un singur profesor se ridica deasupra celorlalţi şi aducea în mijlocul nostru o atmosferă mai prietenoasă şi, aş putea zice, chiar mai occidentală. Acesta era prietenul meu de azi, Iacobeanu. Lecţiile sale de franceză nu erau simple exerciţii de gramatică, ci erau minunate causerii, la care luau parte cei mai importanţi dintre noi. Analizele sale literare au fost primele drumuri care m-au introdus în tainele literaturii. Corneille şi Racine, Victor Hugo şi Lamartine înviau din moartea banală a cărţilor de şcoală în timpul lecţiilor calde şi spirituale ale profesorului de franceză. Dacă mi-am închinat mai pe urmă viaţa literaturii şi limbilor moderne, nu datoresc oare şi ceva acestor lecţii, în care clasicismul şi romantismul francez pătrundeau pentru întâia oară în sufletul meu de elev?”
Iacobenu obişnuia să conferenţieze alături de bunul său prieten Nicolae Iorga. Deşi i s-a propus în nenumărate rânduri să devină profesor la marile universităţi din ţară şi străinătate, a preferat să rămână ataşat urbei Botoşanilor şi locuitorilor de aici. (www.araratonline.com)
În urmă cu 120 de ani, o bogată familie de moşieri armeni, Goilavii de la Rânghileşti, reuşea să consolideze renumele României de „grânar al Europei“, printr-o afacere de milioane. La începutul secolului XX, această familie din judeţul Botoşani vindea sute de tone de grâu şi orzoaică direct în Germania şi în Anglia, reuşind totodată să pună pe picioare în România prima afacere modernă în agricultură.
Rânghileştiul este un cătun uitat de lume situat în comuna Santa Mare, la peste 80 de kilometri de municipiul Botoşani, undeva pe graniţa României cu Republica Moldova. Puţini şi-ar imagina astăzi că pe uriaşele câmpii ale Rânghileştiului, în aceste locuri sărace şi izolate, odinioară a funcţionat cea mai modernă fermă agricolă şi zootehnică a României de la începutul secolului al XX-lea. Doar vechile arhive mai păstrează amintirea paradisului agricol şi bogăţia uriaşă a exploataţiilor de la Rânghileşti, aflată în posesia unei familii de moşieri armeni deosebit de priepuţi şi bogaţi, rămaşi în istorie sub numele de Goilavii Rânghileştilor. De altfel, şi amintirea Goilavilor s-a pierdut în negura vremurilor fiind şterşi din istoria României de comunişti. Despre ei mai ştiu doar istoricii, pasionaţi de trecutul local sau ţăranii foarte bătrâni de pe moşiile lor. Nea Ghiţă Azoicăi, are 90 de ani şi nu-i va uita niciodată pe Goilavii din poveştile tatălui său, scrie Adevarul.ro. Pentru bătrân ei sunt cei care au hrănit şi au dat de muncă tuturor ţăranilor din zonă, timp de câteva decenii. Tot ei sunt cei care au introdus munca plătită, o noutate pentru ţăranii acelor vremuri şi, mai mult decât atât, au adus utilaje atât de moderne încât pălmaşii ajungeau să-şi facă cruce atunci când le vedeau. „Goilavii au fost mari boieri. Domni adevăraţi. Au făcut ce n-o să mai facă nimeni aici. Îmi povestea tata că veneau utilaje ce nu văzuse neam de neam lor. Babele îşi făceau cruce, cum pufăiau utilajele alea şi făceau treaba la nu ştiu câţi oameni. Oamenii au dus-o bine şi ei. Goilavii le-au dat simbrie şi i-au făcut chiaburi pe mulţi. Părinţii, bunicii şi oamenii vechi din sat i-au hrănit cu grâu şi pe nemţi şi pe englezi“, spune moşul din Rânghileşti. Într-adevăr, producţiile uriaşe, consemnate şi în arhive, au fost vândute în Germania şi Marea Britanie, în momente critice ale istoriei bătrânului continent. „Au fost acel gen de moşieri care au contribuit la renumele României de «Grânar al Europei» prin cantităţile uriaşe exportate. A fost cea mai de succes afacere în agricultură din Moldova şi poate chiar din România acelor vremuri. Moşia de la Rânghileşti era un exemplu de agricultură modernă nu doar în România, ci şi în Europa“, precizează Florin Simion Egner, membru şi istoric al comunităţii armene din Botoşani.

Istoricii spun că Goilavii sunt una dintre cele mai vechi familii armeneşti stabilite în Botoşani. Mai precis, prima lor atestare pe meleagurile Botoşaniului este consemnată din timpul voievodului Alexandru cel Bun, în secolul al XV-lea. Botoşaniul era un centru comercial aflat la o răscruce de drumuri importante, ideal pentru activităţi comerciale. Tocmai de aceea a fost foarte căutat de armenii plecaţi în pribegie. Erau negustori excelenţi, aceasta fiind activitatea lor de bază în Botoşani. „Excelenţi negustori, armenii au deţinut monopolul acestei îndeletniciri la Botoşani, până la începutul secolului al XlX-lea, când încep să fie concuraţi şi apoi depăşiţi de evrei“, precizează istoricul Gheorghe Median. Datorită acestei concurenţe, armenii au fost nevoiţi să se reprofileze şi ajung să trăiască din arendarea pământului. Oameni de afaceri foarte pricepuţi, ei ajung să conducă marile moşii ale boierilor locali şi să le transforme în afaceri profitabile, iar Goilavii au fost printre cei care au profitat de această oportunitate. O statistică din anul 1832 consemna faptul că dintre cei 43 de arendaşi din Botoşani, 38 erau armeni. „Implicarea Goilavilor în acest nou domeniu de activitate nu este surprinzătoare, ei fiind printre armenii botoşăneni care s-au adaptat cel mai repede la schimbările pe care societatea românească le-a cunoscut în epoca modernă. Harnici, perseverenţi, mereu în pas cu vremurile, Goilavii au constituit un exemplu pentru propria lor etnie, ca şi pentru botoşănenii alături de care au locuit şi cu care şi-au împletit destinele“, adăuga Gheorghe Median. Cel care a reuşit să ducă la desăvârşire afacerile în agricultură, a fost Cristea David Goilav, care a câştigat încrederea domnitorului Moldovei Mihail Strudza.

Goilav şi-a început activitatea ca mic negustor la Chişinău. A strâns bani şi ajunge arendaş al moşiei lui Mihail Sturdza. Este atât de priceput în administrarea moşiei şi transformarea acesteia în afacere profitabilă încât, domnul Moldovei, îl ridică la rang boieresc. Mai precis în 1845 îl face serdar. Cristea Goilav cumpără o moşie întinsă, de peste 3.200 de fălci, de la boierul Balş. Este vorba de moşia de la Rânghileşti, astăzi în comuna Santa Mare, judeţul Botoşani, pentru suma de 60.000 de galbeni. O sumă fabuloasă pe care Cristea Goilav şi-o permitea. Cristea Goilav este cel care a reuşit să pună bazele moşiei de la Rânghileşti, însă fiii săi aveau să o transforme într-o veritabilă legendă a agriculturii româneşti din perioada antebelică. Primul care o va stăpâni după tatăl său, a fost George Goilav. El începe să modernizeze moşia, care va fi preluată după moartea lui prematură, de fraţii mai mici, Bogdan şi Jean. „Fiii lui Cristea Goilav erau oameni educaţi. Ca formaţie erau avocaţi, dar pasionaţi de agricultură. Era o chestiune de familie, care deja le intrase în sânge. Erau şi foarte pricepuţi. Prin contactele lor cu străinătatea au început să modernizeze fără precedent agricultura la Rânghileşti. Era ceva unicat“, spune Florin Simion Egner.

Jean Goilav era preocupat mai mult de partea agricolă, iar George de cea zootehnică. Cei doi au făcut investiţii uriaşe pentru aceea vreme la Rânghileşti. Mai precis, au cumpărat cele mai moderne echipamente agricole din Europa acelor vremuri, au sistematizat ogoarele, au plantat sute de pomi fructiferi şi au crescut sute de animale de rasă. „Capitalul a fost investit în plantaţii de pomi fructiferi şi viţă de vie, 20 de hectare în jurul conacului, îndiguiri, mori sistematice, o fabrică de spirt, care a costat 300.000 lei-aur, grajduri pentru îngrăşat 500 de boi şi 1.000 de porci şi în utilaje agricole perfecţionate“, preciza Gheorghe Median.

Jean Goilav a investit în plantarea unei specii deosebite de grâu roşu, renumit pentru canitatea de gluten şi dulceaţa specifică a făinii rezultate. O statistică a anului agricol 1913-1914 arată că la Rânghileşti se cultivau 909 hectare cu grâu, 409 hectare cu orzoaică, 99 hectare cu ovăz şi 456 cu porumb. Pentru culturi performante au fost aduse inclusiv primele tractoare şi maşini agricole. Pentru a închide circuitul economic, fraţii Goilav au început să facă şi primele fabrici de producţie pe moşiile de la Rânghileşti. „Aveau o fabrică de făină, scrobeală de cartofi, glucoză şi dextrină şi una dintre cele mai moderne fabrici de uleiuri vegetale, adică de floarea soarelui, de rapiţă şi ulei de in. Toate cu echipamente moderne“, precizează istoricul Florin Simion Egner.

Totodată, Goilavii au introdus pentru a funcţiona tot aceste imperiu întins pe mai bine de 7.000 de hectare munca plătită în agricultură, un concept inexistent pe moşiile medievale ale foştilor boieri. „Pe moşiile Goilavilor lucrau în jur de 200 de muncitori permanenţi, recrutaţi mai ales din rândul ţăranilor, dar şi 1.000 de sezonieri. Erau plătiţi bine, pentru a face şi treabă bună. Era un concept inovator pentru România acelor vremuri. Practic erau printre primii salariaţi în agricultură“, spune Egner.

După toate sumele cheltuite la finele secolului al XIX-lea, la începutul veacului următor, strădaniile Goilavilor au dat roade. „Au început să participe cu noile producţii la saloanele şi concursurile internaţionale. Au luat inclusiv medalia de aur la Paris la cel mai mare salon agricol din Europa, pentru făina de o calitate superioară, dar şi pentru cel mai bun şi pur ulei. Au devenit cunoscuţi şi au început să fie căutaţi“, spune istoricul Florin Simion Egner. Astfel, a venit primul contract internaţional. Statul german a încheiat un contract cu Goilavii de la Rânghileşti la începutul secolului al XX-lea, mai precis în anul 1901. Întreaga cantitate de grâu rezultată pe moşie urma să fie trimisă în Germania. Din gara Botoşani, numai în anul 1913, au plecat către Germania, 167 vagoane de grâu, 57 vagoane de orzoaică, 19 vagoane de ovăz şi 62 vagoane de porumb. Profitul obţinut de pe moşie, în acelaşi an era de 83.200 lei-aur, o sumă fabuloasă la aceea vreme. Goilavii însă se pregăteau de marea lor afacere. Fiind senatori de Botoşani şi pro-antantişti, au hotărât la începutul războiului, deşi în 1914, România era neutră, să nu mai trimită grâu nemţilor. Mai precis, au făcut un artificiu în urma căruia să obţină şi profit, dar şi satisfacţie politică. „Goilavii trimiteau de aproape 14 ani, grâu Germaniei. Erau curtaţi însă şi de guvernul britanic, pentru calitatea şi cantitatea mare de grâu pe care puteau să o producă pe moşie. Fiind pro-antantişti, Goilavii s-au gândit la un artificiu să nu-l supere nici pe Regele Carol I. Pur şi simplu le-au cerut englezilor un preţ mai mare decât nemţilor. Aşa erau acoperiţi. Şi au trimis pe toată perioada războiului, grâu la englezi. Aşa a venit şi faima României“, spune Florin Egner. Veniturile moşiei în anii următori au explodat. În anul agricol 1914-1915 profitul net era de 114.400 lei-aur, iar în anul agricol 1915-1916 era de 281.900 lei-aur.

Goilavii erau practic cei mai bogaţi moşieri din Moldova. Drept dovadă stă şi superba casă construită de Jean Goilav, în stil eclectic, pe strada Mihail Kogălniceanu din municipiul Botoşani. Gloria Goilavilor nu a durat mult. Imediat a venit şi ruina. Şi nu fiindcă Jean Goilav, singurul frate rămas în viaţă în perioada interbelică ar fi greşit în afaceri. Din contră, istoricii comunităţii armene spun că era din ce în ce mai priceput. Goilavii au fost afectaţi însă de expropierile populiste de după primul război mondial. Liberalii au promis împroprietărirea ţăranilor, iar după 1918, marile moşii au fost expropiate. Goilavii de la Rânghileşti s-au trezit fără mare parte din averea lor funciară. „În anul 1919, moşia a fost expropriată. În calitate de senator, Jean Goilav a protestat împotriva proiectului de expropriere, dar acţiunea sa n-a putut schimba cursul evenimentelor. Redusă la limita a doar 500 ha, moşia Rânghileşti a intrat în rândul locurilor despre care nu se mai putea spune nimic deosebit“, precizează Gheorghe Median. Iar o dată cu venirea comuniştilor în 1945, întreaga moştenire a Goilavilor la Rânghileşti s-a dus pe apa sâmbetei. Oamenii socialismului s-au străduit să le şteargă şi amintirea de pe faţa pământului. Frumosul lor conac de la Rânghileşti cu tot ce conţinea a fost ras de pe faţa pământului. Ultimii Goilavi s-au refugit în străinătate. Au rămas doar în memoria ţăranilor. „Tatăl meu nu i-a uitat niciodată pe boieri. I-au făcut oameni Goilavii “, spunea un bătrân din Rânghileşti. A mai supravieţuit, deşi se află în ruină, şi casa lui Jean Goilav din municipiul Botoşani...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro