Pe lângă tradiționalele baluri care s-au ținut întotdeauna cu ocazia debutului fiecărui mandat prezidențial, la Casa Albă au avut loc tot felul de petreceri și sărbători, de Halloween, de Crăciun sau de Anul Nou, dar și cu felurite alte ocazii, care au spus multe despre felul de a fi și stilul de viață al președinților și Primelor Doamne.
George Washington, la fel ca în orice alt domeniu, și-a luat în serios spectacolul pe ringul de dans și s-a referit cu căldură la această activitate ca la „războiul mai blând”. Dar, pe vremea lui Washington, Casa Albă încă nu era gata, așa că relatările despre acest gen de activitate sunt legate mai mult de perioada petrecută de el acasă, în Virginia.

Virginienii de toate vârstele și-au adus spiritul competitiv în sala de bal și în scene care i-ar fi amuzat pe creatorii moderni ai show-ului Dancing with the Stars, participanții delectându-se cu spectacolul oferit de dansatorii experimentați, dar și distrându-se la fel de mult privindu-i pe ceilalți alunecând și făcându-se de rușine pe podea. La fel ca și verii lor englezi, virginienii preferau pașii jucăuși ai unui menuet francez pus pe note de Haendel în detrimentul - să zicem - al unei bătălii în pădure cu nativii indieni. Mulți ar fi chicotit cu bună știință la replicile lui Shakespeare din piesa Henric al VI-lea, în care se spune: „Văd că războaiele noastre vor deveni în timp un sport comic pașnic, în sălile în care femeile vor să fie remarcate”. Majoritatea contemporanilor lui George Washington, chiar dacă teoretic aspirau la gloria cucerită pe câmpul de luptă, în realitate au preferat în continuare dragostea în locul războiului sau cel puțin șansa de a dansa cu o doamnă minunată întâlnită la un bal. George Washington și-a dobândit abilitățile de dansator mai întâi la moșia din Mount Vernon a fratelui său vitreg Lawrence, precum și exersând cu familia Fairfax la Belvoir Manor în adolescență. La vârsta de 19 ani, se pare că George dansa regulat, inclusiv într-o călătorie în Barbados făcută împreună cu Lawrence.

Dexteritatea pe ringul de dans i-a întărit statutul social și, de asemenea, i-a permis să facă o curte adecvată domnișoarelor de familie bună eligibile. Dansul reprezenta și atunci o lume elaborată a semnelor non-verbale, un sistem de gesturi, începând cu reverențele și manifestările de curtoazie, care derivă din tradițiile, uneori uitate, ale vieții la vechile curți regale europene. Pentru George Washington și alții, dansul era un flirt rafinat, un mijloc pentru bărbații din Virginia de a-și exprima adorația și interesul față de femeile frumoase și cochete. „George Washington ar fi avut cea mai mare parte a experienței sale timpurii de dansator în medii felurite", insistă, totuși, Corky Palmer, un cărturar și instructor de dans din secolul al XVIII-lea, referindu-se la Gadsby's Tavern din Alexandria, Virginia, unde George Washington dansa adesea. „În Virginia, dansul, spre deosebire de alte zone din Noua Anglie puritană a fost acceptat și încurajat. În Virginia, regula era că tu dansai primul dans cu partenera ta și te întorceai la ea, dar, de obicei, doar pentru ultimul dans." În cele două saloane principale din Belvoir Manor, petrecerile dansante date de familia Fairfax se desfășurau în nopți lungi de iarnă beneficiind de mici ansambluri muzicale, formate uneori din două viori, un corn francez sau, eventual, o harpă. Pe măsură ce muzicanții terminau o melodie, cuplurile de pe ringul de dans rămâneau zâmbind față în față, în așteptarea următoarei, nimeni nu se retrăgea să se odihnească sau să chefuiască.

Când se organiza câte un bal la conacul guvernatorului din Williamsburg, George Washington era adesea prezent, uneori ca oaspete de onoare. La lumina candelabrelor cu multe lumânări și vegheați de portretele cuplului regal britanic, bărbați și femei la țol festiv se adunau la dans. Ca tânăr ofițer, George Washington și-a câștigat reputația de dansator priceput, luând uneori cuvântul la începutul unui bal pentru a anunța primul menuet. „Stăpânirea tehnicii de dans a menuetului era importantă, deoarece cu acest debuta fiecare astfel de evemniment", spune Cathy Hellier, expertă în etichetă la Fundația Colonială din Williamsburg. „Cuplurile se înșiruiau, în ordinea rangului social. Toți ceilalți le urmăreau cu aviditate prestațiile și le comentau, înregistrându-și adesea impresiile în jurnalele lor. Ori de câte ori sunt menționate menuete în scrisori, jurnale, romane etc., urmează aproape inevitabil o evaluare a dansatorilor.”

Generalul Washington a dansat toată noaptea de mai multe ori în timpul Revoluției Americane. În parteneriat cu Kitty Greene, soția generalului Nathaniel Greene, George Washington a dansat într-o sesiune maraton de dans pe 19 martie 1779. Generalul Greene a relatat din Middlebrook, New Jersey, că, „Excelența Sa și doamna Greene au dansat peste trei ore fără să stea o singură clipă”. După victoria asupra forțelor britanice la Yorktown, generalul Washington a dat un banchet în vechiul său oraș natal Fredericksburg, din Virginia. Rudele sale au povestit că „menuetul era la modă în acea perioadă și a fost folosit în mod particular pentru a evidenția silueta splendidă a generalului, grația sa naturală și eleganța manierelor... Pe măsură ce orele curgeau, comandantul-șef, cedând solicitării generale a participanțilori, a invitat câteva zeci de cupluri la dans, inițiativă întâmpinată cu mare satisfacție”. Din alte surse, știm că George Washington încă dansa menuete când depășise vârsta de șaizeci de ani. În singurul său turneu în statele sudice în calitate de președinte, George Washington a admirat în mod special zeci de doamne „îmbrăcate elegant” la mai multe baluri, unde a fost oaspetele de onoare, atât în Charleston, cât și în Savannah. O noapte mai târziu, un ziarist local a remarcat că „după ce câteva menuete au fost interpretate și au fost urmate de un dans în stil country, președintele și suita lui s-au retras în jurul orei unu noaptea”, adăugând că „dansurile au continuat până la ora trei dimineața". Așa erau nopțile târzii din Sud, tipice epocii. Unele dintre cele mai elegante baluri la care a participat președintele Washington au avut loc în Philadelphia, începând cu 1791, adesea la etajul superior al tavernei orașului. Sala principală și ringul de dans erau magnifice, cu șeminee spectaculoase la ambele capete, oglinzi de lemn ornamentate pe pereți și un candelabru elaborat în centrul tavanului.

Thomas Jefferson și-a exprimat disprețul pentru presupusul comportament „regal” al vechiului său prieten George Washington. Unele informații despre critica lui Jefferson sunt esențiale, deoarece se referă la comportamentul vechi de secole al monarhilor, care erau figurile dominante ale marilor baluri.Organizatorii balurilor american cu pretenții aduceau o canapea anume, extrem de luxoasă, pentru ca George și Martha Washington să se așeze pe ea. Dansatorii erau informați cu privire la cerințele protocolului, care le cerea să se apropie de Președinte și Prima Doamnă și să se încline în fața lor înaintea fiecărui dans. Ei se conformau cu strictețe acestei regului, ceea ce îl indigna pe Jefferson. În opinia sa, nu așa trebuia să fie proiectată imaginea unui lider, care încerca să întruchipeze „voința poporului”. Pentru George Washington, totuși, astfel de manifestări ocazionale au venit în mod natural. În ciuda teoriei conspirașioniste a lui Jefferson că noua națiune s-ar putea să alunece în curând sub o stăpânire autoritară, președintele Washington nu a avut niciodată aspirații monarhiste, nici măcar în privat. Pentru publicul său fidel, eroului Revoluției nu i se putea reproșa nimic de acest gen.

George Washington a fost considerat un dansator excelent de către toți cei care l-au cunoscut, indiferent că l-au iubit sau l-au contestat. În calitate de președinte, atât la New York, cât și în Philadelphia, există multe referiri la bătrânul președinte care făcea praf covoarele din sălile de dans! Nu neapărat întotdeauna cu Lady Washington. În tinerețe, ea dansa la fel de bine ca el și era recunoscută ca o femeie minionă și grațioasă. La fel ca în cazul majorității femeilor din generația ei, suferințele fizice au început să-și spună cuvântul, așa că a trebuit să-și lase soțul să aleagă alte partenere pentru ringul de dans. În plus, era considerat total nepotrivit pentru femeile în vârstă să se expună dansând în cadrul manifestărilor publice.

Când George și Martha îi creșteau pe Jacky și Patsy (copiii ei din prima ei căsătorie), lecțiile de dans erau la fel de obligatorii ca predarea cititului și scrisului. A fost o abilitate pe care toți copiii trebuiau să o deprindă după ce împlineau cinci ani. Deoarece școlile de dans nu erau disponibile lângă Muntele Vernon, un maestru de dans (de obicei, un bărbat) era angajat privat. Lecțiile de dans în epoca colonială erau o ocazie pentru toată lumea să petreacă și să se relaxeze. Un scenariu tipic ar fi invitarea câtorva vecini cu copii de aceeași vârstă, iar familiile împărțeau costurile presupuse de prezența maestrului de dans. Apoi, avea loc petrecerea săptămânală în cadrul căreia micuții își demonstrau progresele. Cu maeștrii de dans nu era de jucat. Aceștia puteau fi la fel de stricți și exigenți ca pedagogii ceilalți și era nevoie de atenție deplină pe măsură ce copiii lor își învățau pașii. În plus, părinții nu stăteau departe, dacă era nevoie de impunerea unui pic de disciplină. Din păcate, Martha (Patsy) Custis, fiica Marthei Washington din prima ei căsătorie, avea doar șaisprezece ani când a murit. Lui John Parke (Jacky) Custis îi plăcea să danseze, să se îmbrace elegant și să deprindă toate secretele de lifestyle ale unui tânăr gentleman din Virginia. În fiecare zi, copiii mici erau învățați posturi grațioase și să învețe să facă plecăciuni sau să meargă în vârful degetelor. Copiii mai mari începeau să învețe câțiva pași de bază ai menuetului, considerat la fel de important pentru odraslele micii burghezii locale ca și călăritul. Când copiii aveau nouă sau zece ani, pașii deveneau mai complicați. Un menuet formal ar putea dura aproape o jumătate de oră pentru a fi dansat respectând tot tipicul. Apo,i aveau să învețe rolele și gavotele, care erau vii și mai puțin formale. Între timp, din moment ce micuții „Fred și Ginger” erau ocupați cu acest nobil studiu, gazda își ducea vecinii plantatori pentru un tur al proprietății, în timpul căruia puteau discuta despre culturile și fermele lor. Vorbesc, abordând și subiectele politice la ordinea zilei. Doamnele se retrăgeau în salon sau pe verandă și își împărtășeau cele mai noi rețete sau bârfe. În jurul orei 16.00, după un dejun îmbelșugat, masa din sufragerie era demontată, scaunele mutate pe lângă pereți și scripcarii sau ori alți sclavi cu aptitudini muzicale erau disponibili veneau să cânte. La rândul lor, copiii demonstrau ceea ce tocmai învățaseră de la maestrul de dans. Acest ritual se putea repeta timp de câteva zile și, apoi, periodic, la câteva săptămâni sau luni.

Când George Washington a ajuns să crească nepoții Marthei, Nelly și George Washington Parke Custis, cei doi soți erau deja la vârsta lor mijlocie. Copiii aveau zece și, respectiv, opt ani; președintele și Prima Doamnă se îndreptau spre șaizeci de ani. Prima lor reședințăă „prezidențială” din New York era suficient de mare pentru a găzdui 100 de oaspeți în sala de bal. New York și mai târziu Philadelphia, care au servit drept capitale temporare ale noului stat independent, erau cele două mari orașe și cele mai cosmopolite din țară. Aici, chiar erau disponibile școli de dans. Familia Washington nu mai avea nevoie să angajeze un maestru de dans. Nelly și „Wash” puteau să fie duși într-o locație centrală pentru instruirea adecvată, un imperativ pentru educația lor socială în sens larg. Seri de dans și baluri au fost organizate în mod regulat nu numai de primul președinte, ci de toate familiile din elitele metropolelor. Reprezentau evenimente sociale obligatorii.
Washingtonul nu a avut bal oficial de inaugurare a mandatului, așa cum vor avea cei mai mulți dintre succesorii săi, dar unii dintre susținătorii președintelui au organizat o petrecere în cinstea sa o săptămână mai târziu la o sală de dans la modă din New York. După primirea celor 300 de invitați, Washington a dansat un menuet și două cotilioane cu trei partenere diferite - niciuna dintre ele befiind Prima Doamnă Martha, care era încă în Virginia, pregătindu-se pentru călătoria spre nord.

Mai târziu, însă, prin 1799, Washington a refuzat politicos o invitație la dans în numele său și al Marthei, spunând: „Vai! Zilele noastre de dans au apus demult!”, înainte de a le dori tot binele „celor care au poftă de o distracție atât de plăcută și inocentă ”.
John Adams știa și el, fără îndoială, să danseze, afirmă Sara Martin și Sara Georgini, doi redactori de la Massachusetts Historical Society. A fost o cerință implicită a locului său de muncă, mai ales în timpul carierei sale de aproape 15 ani ca diplomat în Europa, dar el a considerat asta în mod clar o obligație neplăcută. Într-o scrisoare din 1776, Părintele Fondator a enumerat „Atât de multă muzică și dans” drept unul dintre argumentele sale împotriva unei monarhii.

Lui Thomas Jefferson i-a plăcut să danseze (și să cânte la vioară), dar ura prețiozitatea și deopotrivă tranzacțiile care se intersectau mereu cu serile de dans, din ce în ce mai influențate de factorul politic, așa că nu a găzduit baluri la Casa Albă.
James și Dolley Madison au început tradiția recepției de la Casa Albă și a balului inaugural în 1809. Biletele costau 4 dolari sau aproximativ 85 la cursul de azi. „A fost regina acestui prim bal”, a notat Catherine Allgor, care a scris o carte despre Prima Doamnă Dolley. „Știu că James Madison era președintele și el era cel sărbătorit, dar practic nimeni nu l-a observat.” Dolley Madison, a purtat un îndrăzneț turban cu pene la balul inaugural al soțului ei din 1809. Allgor a spus că nu există dovezi că James Madison ar fi dansat vreo clipă și el. În calitate de primă doamnă, i s-a atribuit faptul că a introdus dansul social la Casa Albă - chiar și valsul, pe care criticii la acea vreme îl luau în derâdere drept „un subterfugiu pentru îmbrățișări pus pe muzică”.

Președintele John Quincy Adams (1825-1829) nu era cunoscut pentru carisma sa, dar era un destul de bun dansator - o calitate pe care abila sa soție, Louise Catherine, o va exploata pentru a-l ajuta să câștige președinția. Înainte de alegerile din 1824, Louise Catherine a lansat o provocare care, în mod teoretic, l-ar fi onorat și pe eroul de război și candidatul rival Andrew Jackson la aniversarea triumfului său în bătălia de la New Orleans. Aproximativ 1.000 de persoane s-au prezentat la reședința lor, care a fost remodelată special pentru a găzdui dansuri mari. Printre invitați s-au numărat cei mai mulți - dacă nu toți - membri ai Congresului. „În momentul în care Jackson intră, ea îl salută la uşă”, povestește istoricul Catherine Allgor. „Îl ia de braț, îl escortează prin camere. ...Practic, ea stă în lumina tuturor reflectoarelor și fură toată atenția participanților.” Louise i-a cerut trupei să sară peste dansurile moderne destinate cuplurilor și, în schimb, să interpreteze cotilioane și role mai vechi, care necesitau grupuri mari care să interacționeze și să coopereze. S-a asigurat că soțul ei face toate onorurile la ieșirea de la eveniment. Jackson a plecat devreme pentru a participa la un bal organizat de propriii săi susținători, dar era deja inutil, deoarece aproape toți cei care contau în Washington se aflau acasă la familia Adams și se lăsau cuceroți de John Quincy și, mai ales, de soția lui. La alegerile din toamna respectivă, din cei patru candidați, Jackson a obținut cele mai multe voturi în colegiul electoral, dar nu a obținut majoritatea. Deci, Camera Reprezentanților a trebuit să aleagă câștigătorul. „John Quincy Adams a fost ales președinte la primul tur de scrutin”, a spus Allgor despre controversata decizie luată atunco, „iar toți domnii care au dansat în acele cotilioane și în acele role inițiate de soția lui l-au votat președinte”.

Martin Van Buren „era mai agil și mai atletic decât își imaginau oamenii, așa că nu aș fi surprins dacă ar fi fost un dansator bun”, a declarat James Bradley, co-editor al Van Buren Papers. Văduv fiind, președintele se folosea de ocaziile în care participa la balurile protipendadei pentru a face curte posibilelor partenere viitoare.

Julia Tyler s-a căsătorit cu John Tyler în timpul președinției sale și a fost Prima Doamnă care a dansat frecvent în public în perioada petrecută la Casa Albă, potrivit First Ladies Library. Devotamentul ei față de vals și polcă a ajutat la popularizarea lor în Statele Unite. Când John Tyler a părăsit funcția, cuplul a dat un „Grand Finale Ball” cu 3.000 de invitați, șampanie la discreție și muzică de dans non-stop.
Dacă a dansat și James K. Polk, probabil că el a făcut asta cât mai discret posibil. Soția lui, Sarah, era o gazfdă amabilă, dar era și o metodistă austeră, care nu bea, nu dansa și nu mergea la teatru, potrivit Centrului Miller de la Universitatea din Virginia. Ea a descurajat muzica „exagerat de antrenantă” la petrecerile sale de la Casa Albă, astfel încât oaspeții să nu fie tentați să danseze.

Millard Fillmore și soția lui, Abigail, „proveneau din straturile sociale mai umile, așa că dansul a fost probabil mai puțin esențial pentru statutul lor social sau pentru educația lor”, consideră Costello, un istoric al Casei Albe. În plus, Abigail a avut glezne mult prea fragile, care o făceau să sufere dureri mari atunci când stătea prea mult în picioare, așa că sunt șanse ca dansul, cel puțin pentru ea, să nu fi fost pus niciodată în discuție.

Orice înclinație către dans pe care Franklin Pierce ar fi putut-o avea a fost înăbușită înainte de a ajunge la Casa Albă. Între alegere și învestirea propriu-zisă, fiul său de 11 ani a murit când un tren a deraiat, iar vicepreședintele său a contractat o boală fatală. Pierce și-a anulat balul inaugural și a intrat în birou îndurerat și epuizat.

James Buchanan face parte din acea categorie a oamenilor care strică – la propriu dar și la figurat! - toată atmofera unei petreceri. Pe aceeași pagină a New York Daily Times care a relatat balul său inaugural, un alt articol anunța națiunea că, în prima sa seară, noul președinte a suferit de o criză teribilă de... diaree.

„Cred că este corect să presupunem că cel mai mare președinte al nostru a fost și cel mai prost dansator al nostru”, a spus Ted Widmer, istoric și autor al cărții Lincoln on the Verge, care a remarcat că nici Abraham Lincoln nu știa să danseze. Cele două picioare stângi ale lui Lincoln au dus totuși, la o întâlnire drăguță pe un ring de dans din Springfield, Illinois, unde avea să se întâlnească prima oară cu viitoarea sa soție, Mary Todd. Tânărul lungan și slăbănog s-a apropiat de Mary spunând că vrea să danseze cu ea „în cel mai prost mod cu putință”. Ea avea să spună mai târziu că el exact asta a făcut - a dansat cu ea în cel mai prost mod. Totuși, lui Lincoln i-a plăcut muzica, în special opera, și a apărut, dar nu a dansat la balurile sale inaugurale. Pe de altă parte, Mary a dansat un cadril la prima sa inaugurare cu senatorul Stephen Douglas, fostul ei iubit și bărbatul pe care Lincoln l-a învins în lupta pentru președinție.

Rutherford B. Hayes și soția sa, Lucy, au adus artiști muzicali de renume la Casa Albă, inclusiv pe soprana Marie Selika Williams în 1878, primul artist afro-american cunoscut care a prezentat un program acolo. Dar în ceea ce privește dansul, se pare că Hayes „a fost mai mult un observator al acestei practici decât un participant”, conform istoricului Dustin McLochlin de la Biblioteca Rutherford B. Hayes. „Putem spune același lucru despre predici și dans”, a scris Hayes într-o pagină de jurnal în 1892. „Există predici care sunt utile și dansuri care sunt utile și ele; dar există predici care sunt păcătoase și dansuri care sunt la fel de păcătoase...”

„Rușinos” este modul în care Charles Lachman a caracterizat stilul mișcărilor lui Grover Cleveland pe ringul de dans într-o carte de investigație din 2013 intitulată A Secret Life. (Pentru a fi clar, scopul anchetei istorice nu a fost felul în care dansa Cleveland.) După un bal ținut la Buffalo, în statul New York, Lachman a consemnat că „Un om din lume din Buffalo, dotat cu mult simț al umorului, a scris chiar un cuplet satiric despre spectacolul jenant dat pe Grover Cleveland pe ringul de dans”.

Benjamin Harrison, într-o mai mică măsură, și mai ales William McKinley au contribuit la popularizarea dansului social la reședința prezidențială, potrivit Asociației Istorice a Casei Albe. William Howard Taft a apreciat fără îndoială eforturile lor. Îi plăcea atât de mult să valseze, încât uneori o făcea singur pe veranda Casei Albe, potrivit unei biografii a lui Jeffrey Rosen. Într-un articol din The Washington Post din 1910 se consemna admirativ: „Președintele Taft reprezintă garanția combinației fericite dintre un ring de dans bun, muzica Fanfarei Marinei și un număr de dansatori și dansatoare atrăgătoare, gata oricând să mai facă o piruetă și să mai facă posibil un vals înaintea încheierii programului serii”.

În timp ce era student la Harvard, viitorul erou al trupelor de cavalerie Theodore Roosevelt mărturisea într-un articol de ziar din 1880: „Îmi place foarte mult dansul; este distracția mea preferată, cu excepția echitației”.
Woodrow Wilson și-a anulat balul inaugural, spunând că ar fi prea scump și frivol pentru o țară abia ieșită din Primul Război Mondial. Cu toate acestea, poveștile din ziare spuneau că adevăratul motiv era că se temea că oamenii vor se vor deda la dansuri populare, „animalice și provocatoare”. (Wilson a negat poveștile.) În apărarea sa, unul dintre acestea, cel „al curcanului înfoiat” (așa-numitul turkey trot), a fost destul de controversat în epocă. Vaticanul l-a denunțat, primăriile din marile orașe au încercat să-l interzică, unii angajatori te concediau pe loc dacă aflau că ai văzut dansând așa ceva, iar un duhovnic din New Jersey a declarat că diavolescul dans încălca a șaptea poruncă (cea a adulterului). Dar lui Wilson i-a plăcut muzica. A cântat la vioară, a cântat ca tenor în ansamblurile universitare și, se pare, putea atinge nota înaltă de la sfârșitul imnului național „The Star-Spangled Banner”. Cea de-a doua soție a sa, Edith, a spus că îi place să danseze și ei dar gusturile sale erau mai mult lregate de vals. Într-o carte despre Edith, un agent al Serviciului Secret a confirmat că l-a văzut pe președinte dansând cu ea pătimaș imediat după nunta lor.

Warren G. Harding a pretins că știe să cânte la fiecare instrument al unei orchestre, cu excepția trombonului și a cornetului în mi bemol. Biograful Willis F. Johnson a scris că președintele deținea într-adevăr multe instrumente și că repeta adesea împreună cu renumita fanfară a Marinei. Warren G. Harding a cântat cu trupe cea mai mare parte a vieții sale, inclusiv la mitingurile de campanie, potrivit Marine Band. El a luat un sousaphone (instrument de suflat din alamă, asemănător cu tuba) ca să exerseze acasă la Marion, Ohio, în 1920, după ce a aflat că fusese ales candidat la președinție al Partidului Republican.

După cum povestește cu lux de amănunte în memoriile sale vice-amiralul Wilson Brown, unul dintre atașații militari de la Casa Albă, „când domnul Coolidge era vicepreședinte, el și doamna Coolidge erau obligați de cerințele sociale ale funcției sale să participe la cine oficiale sau semi-oficiale aproape în fiecare seară. Aspectul său puritan, formând un contrast atât de amuzant cu membrii mai veseli ai precedentei administrații, cea a lui Harding, a produs multe reacții amuzante. ...Dar când domnul Coolidge a devenit președinte, obiceiurile i s-au schimbat. De acum înainte, el s-a chinuit să evite angajamentele sociale private - și toate încurcăturile pe care le-ar putea implica acestea - și să mențină totul în limitele protocolului oficial. În același timp, distracția formală la Casa Albă a atins un nou nivel ridicat, și așa a fost atunci când am participat pentru prima dată la ea. Președinții Harding și Coolidge au reinstituit programul complet al cinelor și recepțiilor formale de la Casa Albă inițiate în timpul administrației lui Theodore Roosevelt, dar întrerupte pentru o vreme de Primul Război Mondial și de boala președintelui Wilson. În fiecare lună au fost aproximativ cinci cine și un număr egal de recepții. Aceasta a însemnat o aglometație atât mare în fiecare săptămână din timpul iernii, astfel încât etajul principal al Casei Albe a fost cuprins de iureș, cu mobilier, covoare și flori care se mișcau continuu dintr-o direcție în alta. Exista un protocol pentru tot ceea ce se întâmpla în Casa Albă și totul trebuia făcut în conformitate cu acel cod. Fiecare ceremonie trebuia aprobată de către ofițerul de protocol al Departamentului de Stat, șeful staff-ului prezidențial, Ike Hoover și aghiotanții militari. Toate activitățile, inclusiv cele care îi implicau pe președinte și pe doamna Coolidge, erau bune puse la punct. Destul de ciudat, acel simplu yankeu, cu toată dragostea lui reală pentru simplitate, a aprobat tot ritualul.
Se bârfea la Washington că domnul Coolidge mânca cina taciturn și plictisit, refuzând să fie atras în conversație de cele mai fermecătoare doamne. Una dintre povești referea la o gazdă din Washington, care ocupa scaunul de onoare din dreapta președintelui, care făcuse un mare pariu că îl va putea face să vorbească sau cel puțin să scoată câteva cuvinte în timpul mesei și l-a rugat să o lase să câștige pariul. Singurul comentariu al serii din partea lui a fost cât se poate de laconic: Pierzi!. Povestea aceea cred că e foarte probabil să fi fost inventată, pentru că domnul Coolidge nu era un om care să fie nepoliticos în mod deliberat cu cineva. Am stat la masa lui la multe cine oficiale și chiar la mai multe prânzuri mai mici și nu l-am văzut niciodată ignorându-și partenerii. Bineînțeles că nu a fost niciodată foarte volubil și, atunci când era provocat de doamne excesiv de vorbărețe se eschiva. Conform standardelor actuale, era prea mult de mâncat, așa că se refugia în degustarea preparatelor care continuau să vină la masă. Bineînțeles, vinul nu a fost niciodată servit, deoarece Calvin Coolidge nu ar fi încălcat vreodată legea, chiar dacă nu a fost de acord cu Prohibiția.

...Recepțiile de stat se desfășurau cu același fast ca și cinele – decorațiuni florale fastuoase, orchestra Marinei, consilieri în uniformă completă. Oaspeții începeau să sosească cu o oră înainte de ora stabilită pentru recepție, pentru că așa se puteau evita nedoritele întârzieri. Se aliniau în liniște pe holuri, în ordinea funcțiilor lor. Membrii Cabinetului și doamnele lor se adunau în Camera Albastră. La ora stabilită, președintele și doamna Coolidge își făceau apariția. Precedați de asistenți, ei coborau scările, ținute în mod normal închise cu porțile de fier, pentru a ajunge în holul de jos, în mijlocul oaspeților adunați acolo. Scările erau largi și elegantee, iar utilizarea lor împrumutat un aer de sărbătoare regală sau, cel puțin, de operă vieneză într-o astfel de seară republicană. Președintele și doamna lui treceau apoi prin mulțimea din holul principal printr-un pasaj păstrat liber de asistenții juniori, în Camera Albastră, unde erau așteptați de familiile membrilor Cabinetului.

Rolul președintelui începea după aceea, când trebuia să dea mâna cu până la 2.000 de invitați. Era destul de evident pentru toți că domnul Coolidge dorea doar să finalizeze acest maraton cât mai repede posibil și combina strângerea de mâini cu câte un rictus abia perceptibilă către doamna Coolidge aflată în dreapta lui. Dacă un personaj se oprea pentru a vorbi cu președintele, așa cum erau mulți tentați să facă, rictusul era și mai pronunțat. Dar orice lipsă aparentă de cordialitate a președintelui era contrabalansată de farmecul și amabilitatea doamnei Coolidge. Părea să-i facă plăcere să vadă o mulțime de oameni, strigându-i pe nume pe cei pe care îi întâlnise anterior, atitudinea ei fiind total diferită de cea a deloc expansivului ei soț. Doamna Coolidge nu părea să se obosească niciodată și era la fel de veselă și strălucitoare la sfârșitul unei petreceri ca la începutul acesteia. Sincer, nu a fost se întâmpla cu președintele sau cu cei doi consilieri ai săi. Sherwood Cheney și cu mine alternam la fiecare cincisprezece minute, stând în stânga președintelui, consultând listele și anunțându-i numele fiecărui invitat care se apropia de el. Cu cât șirul invitațilore se mișca mai repede cu atât mai repede trebuia să reacționăm și noi, sucindu-ne capetele în stânga și în dreapta la nesfârșit. Domnul Coolidge lua totul foarte în serios și i-am simțit adeseori supărarea atunci când mai greșeam câte un nume. Când am avut de a face ani mai târziu cu Franklin Roosevelt, acesta se amuza când încurcam uneori numele invitaților și nu lua asta niciodată în tragic. După o astfel de primire epuizantă a oaspeților la o cină de stat, eu și generalul Cheney i-am precedat pe președinte și pe doamna Coolidge către etajul al doilea, așa cum era stipulat în protocol. Am început să coborâm scările în timp ce ei se întorceau spre apartamentul lor; dar, amintindu-ne brusc că aveam de pus o întrebare cu privire la îndatoririle de a doua zi, ne-am întors exact la timp ca să-i vedem pe președinte și pe soția sa, crezându-se singuri, dansând solemn un menuet cu toate plecăciunile și reverențele de rigoare”...

La fel ca și John Adams mult înainte de el, Herbert Hoover a dansat doar atunci când era absolut necesar. Biblioteca Hoover deține un card valabil la un club de dans din 1895 care arată că tânărul Herbert s-a înscris pentru a exersa dansurile cu viitoarea Primă Doamnă Lou Hoover, dar, finalmente, el nu prea a rezonat cu această îndatorire, iar cuplul a trebuit să renunțe la idee după ce cei doi s-au căsătorit.
Istoricul de la Casa Albă Matt Costello a arătat că Franklin Delano Roosevelt ar fi învățat să danseze în copilărie, dar după ce s-a îmbolnăvit de poliomielită la maturitate, abia a mai putut să meargă – deși acest fapt a fost în mare parte ascuns publicului. Eleanor Roosevelt, pe de altă parte, era o ființă atletică și a învățat să danseze în adolescență, când stătea la un internat din Anglia. A rămas pasionată de dans toată viața ei chiar dacă nu a putut face asta cu soțul ei. Imaginile dintr-un jurnal de știri din 1940 o prezintă dansând la balul unui liceu din Arthurdale, Virginia de Vest, care se afla sub patronajul ei.

Harry S. Truman a provocat un pic de agitație ca vicepreședinte în 1945, când părea să se distreze prea mult cântând la piam la Clubul Național de Presă și pozând pentru fotografi ca megastar cu Lauren Bacall culcată deasupra pianului. Totuși, asta nu l-a împiedicat să continue să cânte în public. La 3 mai 1952, în timpul primului tur televizat al Casei Albe, recent renovată, a a interpretat o sonată de Mozart pe un Steinway din Aripa de Est pentru aproximativ 30 de milioane de telespectatori. Biografia Plain Speaking îl citează pe Truman afirmând cu o sinceritate plină de candoare destul de masochistă: „Alegerea mea la începutul vieții a fost fie să fiu pianist într-o casă de toleranță, fie să devin politician. Și ca să spun adevărul, nu există nicio diferență între aceste două meserii"...

Mai multe relatări sugerează că Dwight David Eisenhower (aflat la Casa Albă în perioada 1953-1961) a fost un dansator exuberant, dacă nu chiar unul extrem de priceput. În liceu, „s-a agitat frenetic ori de câte ori a ajuns pe ringul de dans”, a relatat biograful Stephen E. Ambrose în biografia Eisenhower: soldat și președinte. În calitate de recrut la Academia Militară SUA, el nu a reușit să învețe corect pașii de marș și a fost repartizat inițial „Echipei Stângacilor” pentru practică suplimentară. Mai târziu, a fost trimis la arest de un sergent pentru un „dans necorespunzător” cu fiica unui instructor spaniol, potrivit altui biograf, Jean Edward Smith. În 1915, însă, tânărul ofițer al armatei i-a cerut lui Mamie Doud să-i acorde un dans, urmarea fiind că ei s-au căsătorit un an mai târziu. Până spre 1930, soții Eisenhower erau participanți obișnuiți la activitățile clubului ofițerilor și membri ai clubului de dans care se ținea după cina de sâmbătă seara la hotelul Willard din Washington, DC. Dwight și Mamie Eisenhower nu au făcut spectacol la balul inaugural din 1953, dar noul președinte a crezut atât de mult în puterea muzicii, încât administrația sa a creat premisele pentru o susținută diplomație culturală, prin care au fost trimiși trimis muzicieni și dansatori americani peste tot în lume. Cu toate acestea, nu îl putem considera pe „Ike” un nou Fred Astaire. „Era greu de înțeles ce mișcări făcea Ike”, a precizat eufemistic o parteneră de dans din Londra în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în cartea lui Jean Edward Smith. „Erau un fel de sărituri pe podea...”

Primul bal inaugural televizat a fost cel din 1961 organizat pentru John F. Kennedy, iar americanii au sorbit-o din priviri pe soția lui, Jacqueline, care stătea într-o lojă cu vedere la ringul de dans, dar nu dansa. Jacqueline Kennedy se afla în perioada de refacere de după nașterea dificilă a lui John Jr. și primul dans al noului cuplu prezidențial nu devenise încă o tradiție sau o obligație Cu toate acestea, lui Jackie i-a plăcut întotdeauna să danseze, iar când melodia Let's Twist Again a lui Chubby Checker a cucerit America, aceasta a ajuns și la Casa Albă. Ea a învățat dansul de la coregraful și proprietarul unui club de noapte care îi era amic, Oleg Cassini, și l-a exersat cu oaspeții de la Casa Albă, inclusiv cu Secretarul Apărării de atunci Robert S. McNamara. În cartea sa Conversații cu Kennedy, fostul editor al ziarului The Washington Post, Ben Bradlee, l-a descris pe Phil Graham, un alt jurnalist faimos, rupându-și pantalonii în timpul unei lecții de twist la Casa Albă cu doamna Kennedy.

Lyndon B. Johnson a învățat să danseze de la mama sa, care îi ajuta pe copiii din Texas Hill County să deprindă tainele valsului și ale altor dansuri clasice. Mai mulți biografi au scris că, în tinerețe, a folosit talentul său de dansator ca pe un atu politic, invitând deseori la dans soțiile mai în vârstă ale unor membri influenți ai Congresului. Agenții serviciului secret au trebuit să elibereze un spațiu pentru ca Lyndon și Lady Bird Johnson să poată dansa la balul său inaugural superaglomerat din 1965. Johnson a spus mai târziu despre acest eveniment: „Niciodată nu am plătit atât de mulți oameni pentru a dansa atât de puțin. Lui LBJ nu i-a mers întotdeauna bine pe ringul de dans. În The Passage of Power, biograful lui Johnson, Robert Caro, a scris că în timpul unei recepții la Casa Albă, vicepreședintele Johnson a alunecat în timp ce făcea o răsucire mai pretențioasă și a căzut peste o invitată, efectiv doborând-o. Dar, în calitate de președinte, mișcările sale de dans au primit de obicei recenzii excelente. Reporterul societății Washington Star, Betty Beale, a scris că „avea un bun simț al ritmului și dansa un foxtrot lin”. Jacqueline Kennedy l-a proclamat pe Johnson „un dansator bun” într-un interviu din 1974 pentru Biblioteca Lyndon B. Johnson. Într-un alt interviu, actrița câștigătoare a Premiului Tony Edie Adams l-a elogiat, de asemenea, pentru felul în care președinyele dansa foxtrot: „Nu mai găsești astfel de dansatori nicăieri! Unde mai pui că este un om puternic și bun care ne conduce țara”.

Înainte de a vorbi despre abilitățile muzicale ale lui Richard M. Nixon, trebuie să ne adresăm unui pui de găină care i-a furat prim-planul. În 1973, în timpul unui bal inaugural ținut la Muzeul Național de Istorie Americană, un cocoșel a scăpat dintr-o expoziție despre viața agricolă americană timpurie și a devenit mult prea prietenos cu un oaspete. Situația a fost salvată de directorul Institutului Smithsonian de atunci, S. Dillon Ripley - un reputat ornitolog, din fericire - care a calmat posesorul penelor ciufulite. Nimeni nu remarcat dansul sălbatic al puiului. Pe de altă parte, toată lumea l-a văzut pe Nixon dansând și nu a fost deloc rău. De fapt, el și Prima Doamnă Pat Nixon au lansat tradiția ca primele cupluri ale națiunii să deschidă orice bal la care luau parte și de a se învârti în pași de dans printre invitați. Într-o vizită la Biblioteca Truman în 1969, familia Truman și Pat Nixon l-au urmărit pe Richard Nixon încercând pianul pe care Harry Truman cântase cândva la Casa Albă. Marea lui dragoste muzicală era într-adevăr pianul și nu se sfia să atace clapele de fildeș în public. El a cântat propria sa compoziție în cadrul demisiunii de televiziune The Tonight Show în 1961, i-a dedicat o altă melodie lui Duke Ellington la o zi de naștere a acestuia sărbătorită la Casa Albă în 1969 și a acompaniat-o pe Pearl Bailey în timp ce ea ea cânta, tot la Casa Albă, în 1974.

Faptul că toți acești președinți erau dansatori competenți a contat și nu a contat întotdeauna prea mult, deoarece toate privirile erau îndreptate, de obicei, către partenerele lor. Betty Ford a fost aproape sigur cea mai bună dansatoare care a locuit la Casa Albă vreodată. Ea s-a antrenat încă din copilărie ca să devină dansatoare profesionistă și a performat odată la Carnegie Hall alături de compania condusă de legenda dansului modern Martha Graham. Problemele de sănătate i-au limitat prestațiile de acest gen la Casa Albă, dar cu o zi înainte ca soțul ei să-și încheie mandatul, a dansat un pic pe masă în camera rezervată întrunirilor de lucru ale Cabinetului. Betty Ford a recunoscut nu o dată că „Dansul a fost fericirea mea” și a studiat aproape fiecare stil de dans, inclusiv baletul clasic și stilul legat de jazz. În ceea ce-l privește pe Gerald Ford (succesorul lui Nixon în anii 1974-1977), un biograf l-a descris ca pe „un dansator foarte bun”, dar, din păcate, nu întotdeauna inspirat în alegerea bucăților muziciale care urmau să fie interpretate de către trupă. În timpul unei fastuoase cine de stat pentru Regina Elisabeta a II-a, în 1976, fanfara Marinei a început să cânte un set de trei melodii. Președintele, într-o ținută elegantă la care a sortat o cravată albă de mătase, s-a îndreptat împreună cu Regina, care purta o tiară, spre ringul de dans chiar când formația a început a doua melodie, care întâmplător era intitulată Doamna este un vagabond („The Lady Is a Tramp”, a lui Tony Bennett). „A fost doar o coincidență”, a spus un martor, explicând că formația nu și-a dat seama de gafă până când un reporter al Associated Press a remarcat nefericita suprapunere. „Nimeni nu s-a prins de eventuala semnificație peiorativă la momentul respectiv”, a recunoscut, totuși, acesta. „Cei doi mari oameni de stat dansau și nu păreau să fi băgat ceva de seamă!”

Jimmy Carter a părut că se simțea destul de confortabil dansânnd împreună cu Prima Doamnă Rosalynn Carter la una dintre petrecerile sale inaugurale – în acest cazm „balul” sună prea elegant și formal – dar cuplul nu a avea parte de prea multe seri de dans la Casa Albă. Un „bal” memorabil a fost organizat de starul de operă Beverly Sills în 1978 și a implicat o mulțime de valsuri și foxtrot-uri. Deci, Carter putea valsa și se descurca inclusiv la foxtrot? „Sigur că făcea față!”, au confirmat alți participanți. „Oamenii importanți nu dansează cu adevărat - umblă”, a spus cineva. Numai că unii președinți aveau cu siguranță mai mult ritm decât alții.

Fostul actor de la Hollywood, Ronald Reagan a reînviat dansurile „stil vechi, de înaltă societate” la Casa Albă, iar Nancy Reagan chiar a insistat ca membrii Cabinetului să li se alăture, a spus David G. Wright, care cânta la fagot și la saxofon în trupa de acompaniament invitată adesea la reședința președintelui, faimoasa Marine Band care i-a încântat pe mulți dintre președinții americani, de la Richard M. Nixon prin William „Bill” Jefferson Clinton. „Cei doi Reagan au făcut cu adevărat risipă de glamour”, a confirmat Anita McBride, care a fost directorul personalului Casei Albe în timpul administrațiilor Reagan și George H.W. Bush. Reagan „se simțea foarte în largul lui când trebuia să danseze... Se vedea că are experiență de scenă”. Cea mai memorabilă seară de dans din timpul celor două mandate ale lui Reagan la Casa Albă a avut loc în noiembrie 1985, când președintele și Prima Doamnă i-a avut ca invitați pe Prințul Charles și Prințesa Diana. „Nancy Reagan a vrut foarte mult să-i ofere tinerei și frumoasei Prințese Diana o seară cu adevărat minunată”, a declarat McBride. Prima Doamnă a chemat zeci de invitați de top, precum Clint Eastwood, Gloria Vanderbilt și Tom Selleck. Și l-a însărcinat pe unul dintre ei, John Travolta, să o invite la dans pe Diana. (Dacă Travolta nu ar fi fost disponibil, Mihail Baryshnikov era și el pe acolo!) Fotografiile din acea seară de poveste îi arată pe toți invitații ca pe niște figuranți într-un film, în timp ce Prințesa și zeul disco dominau podeaua, dansând pe muzica din Saturday Night Fever, pe care Marine Band a învățat-o special pentru această ocazie, a spus David Wright. „Toată lumea a dansat ca la un bal de absolvire a liceului”, scria Reagan în jurnalul său. Și nu s-a făcut nici el de râs, dansând cu Diana, deși, în acea noapte, fostul actor nu mai era personajul principal.

La balul său inaugural din 1989 ținut la Union Station, George H.W. Bush s-a adresat colocvial mulțimii: „Puteți spune că l-ați văzut, aici, pe un dansator neăndemânatic, care încerca să danseze primul său dans cu Prima Doamnă a Statelor Unite ale Americii”. Și se pare că nu s-a înșelat deloc. Și nici nu prea a recidivat, preferând să scurteze cât mai mult reprizele de dans în timpul cinelor de stat pe care trebuia să le organizeze periodic. La rândul său, doisprezece ani mai târziu, fiul său, George W. Bush, avea să petreacă fix 29 de secunde la primul său bal inaugural pe acordurile de la Waltz Across Texas, potrivit lui Jim Bendat, care a scris o carte despre acele zile. „Dacă există un dansator mai rău în America decât mine, acesta este guvernatorul Floridei”, a spus George W. Bush la unul dintre balurile sale inaugurale din 2001. Guvernatorul Floridei la acea vreme era fratele său mai mic, Jeb. Deci George Jr. și Prima Doamnă Laura Bush au încercat și un vals? „Probabil”, a răspuns Bendat, „dar nu cu mare succes”. Reporterul de la The Washington Post, Ann Gerhart, a asemănat momentul cu „Marșul morții pus pe altă muzică”. Din fericire, Bush a moștenit și simțul umorului de care a dat mereu dovadă tatăl său, împreună cu cele două picioare stângi ale acestuia. „Vreau să știți că e teribil greu să dansezi pe covor”, a declarat Bush Jr. de mai multe ori atașaților de presă. „Aceasta este prima mea scuză. A doua mea scuză este că sunt un dansator proat.” Fostul președinte George W. Bush a făcut, însă, furori pe internet când a dansat la Casa Albă în aprilie 2007. În timpul unui eveniment de promovare a Zilei de Conștientizare a Malariei, Bush s-a alăturat unei festivități ritmate performate de KanKouran West African Dance Company în Rose Garden de la Casa Albă. Au fost o mulțime de sunete de tobă dar și niște mișcări inedite ale fostului președinte, acele imagini continuând să-i bântuie multă vreme pe martorii oculari ai evenimentului!

Bill Clinton s-a alăturat literalmente trupei la câteva dintre balurile sale inaugurale. Deși el și Hillary Clinton păreau să se simtă minunat dansând pe melodii precum „It Had to Be You”, noul președinte era mai în largul lui când cânta la saxofon. Bill Clinton a dansat la balurile sale inaugurale, dar a profitat de toate șansele pe care le-a avut ca să poată cânta cu trupa, așa cum, de pildă, s-a întâmplat la balul din Arkansas (statul unde fusese guvernator) în 1993. El n-a renunțat la „Your Mama Don't Dance” la acest bal desfășurat la Little Rock, Arkansas, a emoționat cu „Night Train” susținut de E Street Band și Bruce Springsteen la arena DC Armory, din Washington, și s-a alăturat trupei Coral Reefer a lui Jimmy Buffett pentru „Changes in Latitude” la balul din Tennessee. De departe, oamenii care se distrau cel mai mult la orice bal inaugural din 1993 păreau a fi vicepreședintele Al Gore și soția sa, Tipper Gore, care au vibrat cu Paul Simon la „The Boy in the Bubble” și, desigur, „You Can Call Me Al”.

Un moment imposibil de uitat a fost cel în care Michelle și Barack Obama, primul cuplu prezidențial de culoare al Americii, au dansat pe piesa lui Etta James, „At Last”, cântată de Beyoncé la balul său inaugural. Prima Doamnă Michelle Obama a excelat, de altfel, pe ringul de dans de mai multe ori în cei opt ani petrecuți alături de soțul ei la Casa Albă. Ea nu s-a dat în lături nici să-și antreneze și fetițele, Malia Ann și Natasha, în astfel de momente, spre deliciul întregii asistențe emoționate. „A încurajat într-adevăr acest tip de comportament amuzant la copiii mici”, a confirmat și Anita McBride pentru Inițiativa First Ladies a Universității Americane. În timpul celor două mandate ale lui Barack Obama, Michelle a dansat ori de câte ori a avut ocazia, inclusiv la emisiunea lui Jimmy Fallon, The Tonight Show, unde a avut un asemenea succes încât, peste ani, s-a impus o reluare a acestui moment special. Când Dansa, Michelle Obama făcea să pară totul foarte natural și distractiv. Barack Obama a fost și el contaminat de frenezia și spontaneitatea soției lui și a improvizat cu mult farmec la rândul său, astfel încât, în timpul unei vizite din 2018 în Africa, a permis camereu să-l surprindă în timp ce dansa cu bunica sa vitregă în Kenya. Mai târziu, în aceeași călătorie, președintele sud-african Cyril Ramaphosa l-a comparat pe Obama cu Nelson Mandela, dar a spus: „Din păcate, Obama nu poate dansa la fel de bine”. Prefăcându-se uimit, Obama a respins în glumă această teză: „Sunt un dansator foarte bun. Vreau să fie foarte clar acest lucru!”, înainte, totuși, de a admite că... „Michelle este puțin mai bună”. Președintele Barack Obama a arătat lumii mișcările sale rafinate de dans la Buenos Aires, în Argentina, pe 23 martie 2016, la o cină oficială de stat. Împreună cu o dansatoare profesionistă, Obama, atunci în vârstă de 54 de ani, s-a descurcat minunat pe ringul de dans, dansând un tango pasional.

Donald Trump a dansat rar în public în timpul mandatului său. Dar a profitat de coregrafia de la „YMCA” de câteva ori în timpul campaniei sale electorale și a făcut o figură interesantă la balul său inaugural, dansând cu Prima Doamnă Melania Trump pe melodia definitorie a lui Frank Sinatra, „My Way”.

Joe și Jill Biden au dansat un pic pe „I Can’t Stop Loving You” după cea de-a doua inaugurare a vicepreședinției saledin 2013. Iar în 2012 a stat o oră pe ringul de dans la nunta fiicei sale Ashley. În prima sa seară ca președinte, el s-a învârtit de câteva ori prin fața camerei cu nepotul său, Beau, în brațe, în timp ce Demi Lovato a cântat melodia clasică a lui Bill Withers „Lovely Day” în timpul „extravagantei” transmisiuni televizate care, pe fondul pandemiei de Covid-19, a înlocuit balul inaugural. 

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro