Un ținut mirific este și Țara Lăpușului, o regiune geografică și etno-culturală românească din partea de nord-vest a Transilvaniei, amplasată în depresiunea Lăpușului, pe cursul mijlociu și superior al râului Lăpuș, principalul afluent de dreapta al Someșului. Are o suprafață de 918 km². Cuprinde comunele Băiuț, Coroieni, Cupșeni, Groșii Țibleșului, Lăpuș și Suciu de Sus. E delimitată la nord, spre depresiunea Maramureșului, de munții vulcanici ai Țibleșului, Lăpușului și Gutâiului, la sud, spre valea Someșului, de podișul Boiului, peste culmea Brezei (Vârful Breaza 974 metri) și dealul Vima (777 metri), la est, spre județul Bistrița-Năsăud, de muscelele Năsăudului, peste Înșeuarea Largă (521m), iar la vest, spre Țara Chioarului, de masivul Preluca. Capitala Țării Lăpușului este orașul Târgu Lăpuș.

La ieşirea din Târgu Lăpuş, drumul spre Rohia trece printre nişte dealuri şi pâlcuri de pădure. La scurt timp după ce ieşi din oraş, pe partea dreaptă, pe un versant se iţesc nişte formaţiuni geologice bizare, care au stârnit curiozitatea multora. Din solul aparent moale, ies la suprafaţă rocile sferoidale despre care legenda spune că ar creşte singure. Oamenii de ştiinţă nu acceptă această explicaţie, însă chiar şi aşa, acestea apar ca nişte curiozităţi, fiind chiar o atracţie pentru turişti. Ioan Denuţ, managerul Muzeului de Mineralogie din Baia Mare, geolog de profesie, spune despre aceste roci că sunt formate prin consolidarea nisipului, însă nu se ştie cu exactitate de ce au această formă sferoidală. „Sunt mai multe teorii, dar lucrurile nu sunt lămurite clar din acest punct de vedere. Sunt nişte concreţiuni în rocă sedimentară de tipul gresiilor, care se formează prin consolidarea nisipului. Însă de ce capătă forma asta sferoidală, nu e foarte clar lămurit. În ţară mai sunt zone de genul ăsta“, explică el. „Ideea că «pietrele cresc» nu e acceptată“ Ioan Denuţ spune despre trovanţi că lumea ştiinţifică nu acceptă ideea că ar fi pietre care cresc, iar explicaţia ar fi aceea că, de fapt, solul se erodează în jurul lor, ieşind o parte tot mai mare din roci la suprafaţă. Astfel de formaţiuni mai sunt întâlnite şi în zona fostei mine Şuior, după cum spune managerul Muzeului de Mineralogie. El arată că, deşi sunt diferite în conţinut, au aceleaşi forme sferoidale, ceea ce le face la fel de misterioase. „Geologii le spun pseudoconglomerate. Dar acolo sunt roci magmatice, andezite, care au fost fisurate sub formă de coloane, deci fisuri orizontale şi fisuri verticale, iar acolo s-au format oarecum ca şi nişte paralelipipede. Apa, circulând pe fisuri, le-a erodat pe la margine şi astfel s-au rotunjit. Deci, să zicem că şi acolo există nişte formaţiuni de formă sferoidală, dar în conţinut sunt total diferite, fiind roci magmatice, însă, oarecum, tot eroziunea de la suprafaţă le-a scos în evidenţă şi le-a modela“, mai spune Denuţ. De asemenea, pasionatul de natură şi montaniard Ionică Pop spune că în Maramureş există mai multe locuri în care se află astfel de roci, ba mai mult, că există chiar roci care s-au format în jurul unor materiale vegetale.

O altă atracție – de o cu totul altă factură – a zonei este Mânăstirea Rohia, un veritabil pol al turismului ecumenic. De construirea lăcaşului de cult se leagă o frumoasă legendă, pe care majoritatea localnicilor o cunosc. Mânăstirea a fost construită de preotul din satul Rohia, Nicoale Gherman, în urmă cu peste 90 de ani. Preotul a avut zece copii, însă una dintre fetiţe, pe nume Ana, a murit la vârsta de numai zece ani. Legenda spune că pierderea fiicei l-a îndurerat atât de mult, încât el o vedea în vis. Într-un astfel de vis, Ana i-a spus tatălui ei să construiască o biserică, idicându-i şi locul unde s-o înalţe: Dealul Viei, locul unde se află acum mânăstirea. Temându-se să nu fie considerat nebun, preotul nu a spus nimănui despre visele şi frământările sale, însă legenda spune că într-o zi, o femeie credincioasă din sat, cunoscută ca Floarea lui Ilie, a venit la el şi l-a întrebat de ce nu ascultă glasul lui Dumnezeu, care-i porunceşte prin copila Anuţa, să facă o casă a Maicii Domnului. Nedumerit, Părintele a întrebat-o ce casă să facă, iar ea i-a răspuns: „Mânăstire să faci, Părinte!“. Legenda vorbeşte şi despre alte minuni, din perioada când s-a decis construcţia mănăstirii, când existau îndoieli cu privire la locul în care să fie amplasată. Pentru că locul indicat în vis era greu accesibil, preotul, împreună cu mai mulţi săteni, a vrut să schimbe amplasamentul, într-o poiană numită „La stejarul lui Pintea“, unde, potrivit obiceiului, a fost înfiptă o cruce. Însă peste noapte, crucea era luată şi mutată pe pintenul dealului, pe o stâncă. Legenda spune că au mutat crucea la locul ei şi peste noapte au pus un om de pază. Însă, cum a început să ningă, omul s-a dus acasă. Spre uimirea tuturor, dimineaţă crucea era din nou mutată, iar pe zăpadă nu se vedeau deloc urme de paşi. Acest lucru a fost, de asemenea, considerat un semn divin. Mai mult, se spune că la mânăstire există o icoană făcătoare de minuni, care a scăpat intactă dintr-un incendiu care a mistuit biserica. În timpul comunismului, atunci când s-a dorit închiderea lăcaşului de cult, călugării au scăpat ca prin minune punând cheia bisericii lângă icoana făcătoare de minuni, astfel niciun securist care a venit să pună lacăt biericii nu a îndrăznit să ia cheia bisericii de la locul ei, de teama unui blestem.

Mânăstirea Rohia a fost construită între 1923 şi 1926 şi, potrivit stareţului, a fost prima mănăstire construită în Ardeal după 1918. Până în 1990, Rohia a fost singura mânăstire cu rol misionar din partea de nord-vest a ţării. Tot în Ţara Lăpuşului, nu departe de Rohia, se află satul Rogoz, cu o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea, care pare că îmbrăţişează pământul. Datarea ei este susţinută de inscripţia de la intrare, care evocă invazia tătară din 1661.

Rohia își datorează renumele și unui mare intelectual, un călugăr cu totul aparte. În 1980, deși prigonit de Securitate, Nicolae Steinhardt este primit în Mânăstirea Rohia din Maramureş, de către Episcopul Iustinian Chira şi stareţul Serafim Man. El a fost călugărit la 16 august 1980 cu binecuvântarea Arhiepiscopului Clujului, Teofil Herineanu, fără aprobarea Departamentului Cultelor (deci „ilegal”!). La mânăstire, are sarcina de bibliotecar şi se ocupă cu citirea la strană, iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului (1921-2016), povestea cândva emoționant: „Pe Nicolae Steinhardt l-a copleșit Rohia. El nu mai întâlnise în alte mânăstiri atmosfera pe care a găsit-o aici. De aceea nu vorbește prea multe despre Mânăstirea Rohia”. „Mă sfiesc“, spunea Monahul Nicolae, „să vorbesc despre acest loc, care mă copleșește. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici, la Rohia, alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici. Am rătăcit prin toată lumea și am fost și în paradis și în infern, socotindu-mă foarte matur în toate, însă aici am putut să mă contopesc cu această obște, să mă simt una cu părinții și cu frații de aici, să mă rog, dar și să glumim împreună. Acești viețuitori m-au învățat că a fi creștin, a fi monah nu înseamnă să fii încrâncenat, nici speriat, nici ascet de dragul ascetismului, ci să fii om, așa cum Iisus Hristos, după ce a acceptat să se întrupeze, a acceptat condiția de om, a fost om în cel mai înalt înțeles al cuvântului. Ei, frații de aici, au învățat de la înaintașii lor să încerce în modul cel mai cinstit să fie și în fața oamenilor ca și în fața lui Dumnezeu. Aceasta a fost noutatea pe care am învățat-o la Rohia și aceasta m-a cucerit. Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alți ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul și bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în pușcărie și am devenit creștin“.

Episcopul Iustinian Chira își reamintea: „Nicolae Steinhardt a fost trimis la mine, la Cluj, de către Constantin Noica, ca să-i dau un răspuns la dorința pe care Steinhardt și-o mărturisise în fața prietenului său, și anume de a găsi o mânăstire în care să se facă monah. Venind la mine la Cluj, eu nu i-am spus prea multe, ci l-am trimis la Rohia, după care el avea să decidă. Doi-trei ani, toamna și vara, a vizitat mânăstirea”. După aceea, Steinhardt s-a întors la episcop și i-a spus: „Rohia își are farmecul și frumusețea ei. Prin fiecare anotimp își arată farmecul său. De aceea m-am hotărât să intru în această mănăstire, dacă îmi dați binecuvântare și aprobare să mă primească acolo“. Episcopul știa, însă, că intrarea în cinil călugăresc a lui Steinhardt era pândită de opreliști: „Eram conștient la ce mă expuneam și, în același timp, expuneam și mânăstirea. Dar am răspuns fără nicio ezitare că sunt de acord ca Nicolae Steinhardt să fie primit la Rohia. Sigur că un timp am avut probleme cu organele de ordine și de la Cluj, și de la Baia Mare, dar și în acest caz le-am răspuns autorităților să nu se îngrijoreze, pentru că la Mânăstirea Rohia toți bolnavii se fac sănătoși, toți oamenii bolnavi se liniștesc și prețuiesc libertatea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Așa că nu este cazul să se îngrijoreze nimeni că acest om, pe care, după cum se știe, îl prețuiesc mulți oameni serioși din țară și mai ales din străinătate, care ar fi foarte bucuroși să-l aibă în mijlocul lor – și chiar i-au și propus când a făcut o vizită în Apus să rămână într-o mânăstire de acolo, dar Nicolae Steinhardt a refuzat categoric și nu a acceptat să semneze o declarație de simpatie, cum i s-a cerut. (...) Un alt moment interesant al legăturii mele cu Nicolae Steinhardt a fost după ce a îmbrăcat haina de călugăr, el care știa regula din mănăstirile răsăritene și apusene că, după ce ai depus legămintele de monah, nu mai ai dreptul să faci ceea ce vrei tu, ci ceea ce îți poruncește Avva, care răspunde de sufletul tău”. Steinhardt, care era foarte riguros când era vorba de ordine și disciplină, a venit la Episcopul Iustinian și i-a zis: „Acum, după ce am îmbrăcat haina călugărească, mai am dreptul să scriu ca și până acum?“. La această întrebare i s-a răspuns: „Nu! (...) Nu, părinte, nu ai voie să scrii, cum zici, ca și până acum” și, ridicând glasul, Episcopul i-a strigat: „Nu ai voie să scrii ca și până acum, ci să scrii mult mai mult. Să scrii mereu, aceasta este ascultarea pe care ți-o dau eu“. Uluit aproape, și în același timp încântat, Steinhardt a mulțumit și l-a întrebat pe ierarh: „-Dar ca monah ce am voie să scriu?“. „-Ce dorești, ce te va îndemna cugetul tău, cu ce te va lumina Dumnezeu“, i s-a răspuns. „-De aceea, frate Nicolae, scrie nu ca și până acum, ci mult mai mult. Ce? Nu mă întreba pe mine. Scrie tot ceea ce te va inspira harul pe care-l ai.“

Peştera cu Oase de la Poana Botizii este o altă atracţie turistică a zonei, ceva mai cunoscută. Rezervaţia naturală a fost declarată arie protejată în 2000 şi se întinde pe o suprafaţă de jumătate de hectar. Aria naturală reprezintă o peşteră fosilă cu o importanţă speologică deosebită, datorită descoperirilor făcute aici de-a lungul timpului: oase de urs ce aparţin unei specii dispărute (Ursus spelaeus), oase de ierbivore şi urme de locuire. Peştera prezintă „săritori”, holuri şi galerii ascendente şi descendente cu forme concreţionare şi mici denivelări rezultate în urma dizolvării rocilor de către apele subterane. Este situată la 21 de kilometri de Târgu Lăpuş, în apropierea satului Poiana Botizii, la o altitudine de 665 de metri. Ca şi multe alte locuri din Maramureş, Peştera cu Oase are o legendă, care spune că aici ar fi fost ascunzătoarea haiducului Pintea Viteazul. Schitul Şatra lui Pintea sau Şatra Pintii, cum i se spune în Ţara Lăpuşului, are izvoarele făcătoare de minuni păzite de un munte sfânt şi o fântână cu apă tămăduitoare de pe vremea haiducului. Bătrânii povestesc cum apa se făcea odată „ca untul’” şi vindeca orice boală a celor ce veneau în lăcaşul de lângă Târgu Lăpuş.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro