Țara Oașului este o romanie populară, adică o regiune geografică, istorică și etno-culturală veche românească alcătuită din Depresiunea Oașului și din munții care o delimitează, Munții Oaș și Munții Gutâi cu ramificațiile lor. Este aflată în nordul Transilvaniei, în actualul județ Satu Mare. Capitala și cel mai mare oraș al Țării Oașului este Negrești Oaș. Oașul este vestit pentru tradițiile sale specifice, care s-au conservat în forme originale până aproape de zilele noastre. Asupra etimologiei Țării Oașului există mai multe păreri. Gustav Weigand presupune că este vorba de numele unui voievod local, Oașu sau Basil Hoșan. Alexandru Doboș îl pune pe seama cuvântului avas, care înseamnă „păduri vechi, seculare”; alții că ar deriva de la cuvântul maghiar havas, care tradus înseamnă loc înzăpezit. Nicolae Iorga credea că „Havasalföld” , adică „Ţinutul de munte” s-a transformat de mult în româneasca „Ţară a Oaşului”. Ion Mușlea îl derivă din avaș, care derivă din cuvântul maghiar avas, și înseamnă loc liber, curățat de arbuști și mărăcini.

Țara Oașului se întinde pe aproximativ 755,30 km², de la Turț - Gherța Mare - Gherța Mica (în limita vestică) pâna la pasul Huta - 640 m alt (în limita estică) și de la Cămărzana (în nord) coboară în sud pâna la munții ce împrejmuiesc localitățile Orașu Nou - Racșa - Vama. Țara Oașului cuprinde următoarele comune și sate apărținătoare: Orașu Nou, Prilog, Racșa, Orașu Nou-Vii, Certeze, Huta Certeze și Moișeni, Vama, Vama Bai, Călinești-Oaș, Lechința, Coca, Dumbrava, Târșolț, Aliceni, Trip Băi, Boinești, Bixad, Cămârzana, Bătarci, Tarna Mare și Negrești-Oaș. Referitor la întinderea ţinutului, părerile oşenilor sunt împărţite. Cei mai mulţi susțin că ţinutul lor se opreşte la Călineşti. Cu privire la acest aspect, în unele scrieri este specificat faptul că numirea de „oşan” aparţine doar locuitorilor din cele 16 sate inițiale. O altă părere a cetăţenilor din zonă este că tot „oşeni” sunt şi oamenii care îşi duc viaţa de zi cu zi în satele din plasa Ugocea şi anume: Gherţa Mică, Gherţa Mare, Turţ, Batarci, Comlăuşa, Valea Seacă şi Tarna Mare.

Depresiunea Oaș prezintă altitudini maxime de 400-500 metri. Localitățile sunt așezate de-a lungul văilor ce străbat Țara Oașului. În partea de nord, este bazinul Lechincioarei care cuprinde Valea Mare, Valea Semănaturii și Valea Lechincioarei. În partea de sud, Țara Oașului este străbătută de râul Tur și afluenții Alb și Rău. Închisă de Carpați la nord, est și sud, depresiunea Oaș prezintă o importantă a suprafeței către vest, unde se desfășoară și cea mai largă deschidere formată de părțile Turului și Talnei. În această zonă, depresiunea ia contact cu câmpia Someșului și Tisei, primind influența directă a maselor de aer umed, în timp ce înălțimea Carpaților Orientali împiedică pătrunderea curenților reci de nord-est.

Un act al cancelariei ungare din 17 noiembrie 1270 face cunoscut că „prin scrisoarea Regelui Ștefan dată în anul Domnului o mie două sute șaptezeci, în ziua de 15, înainte de calendele lui Decembrie, iar în al domniei sale în anul întâi, se arată că moșiile Livada, Orașu Nou, Vama, Prilog și Ovaș care au fost odinioară ale lui Benedict numit Ur, mort fără moștenitor, care au fost date pentru totdeauna, de către acel Rege Ștefan, suzeranului Nicolae, fiul lui Maurițiu pentru serviciile sale credincioase”. În 1452, când cetatea Satului-Mare era a familiei Huniazilor, Negreștiul este pomenit ca aparținător al acestei familii. Pe la 1490 este citat ca fiind încadrat în domeniul Medieșului Aurit. În următoarea perioadă, până în secolul al XVIII-lea, domeniul Oașului, deci și Negreștiul, trec din stăpânirea Habsburgilor în cea a principiilor Transilvaniei. Oașul este menționat și în Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche. Oașul era în vechime un rai cinegetic. În secolul al XV-lea vânătorii mai găseau încă în Oaș brebi (Castor fiber), bouri (Bos primigenius) și zimbri (Bison bonasus).

Pe la 1800, Antal Szirmany, cel care a scris prima monografie a ţinutului, nota că „dacă Roma e aşezată numai pe şapte coline, Negreştii – cea mai mare localitate a ţinutului – e pe şaptezeci şi şapte, deşi are numai 300 de case”. Date despre întâia numire oficială a Ţării Oaşului se găsesc într-o diplomă de donaţie a lui Leopold I, din 1668, prin care acesta dăruieşte contelui Ştefan Csaky „Districtus Avassagh”, care pe atunci aparţinea cetăţii Sătmar.

În 1918 prin Unirea proclamată la Alba-Iulia, Țara Oașului intră în componența României, dar în 1940 trece înapoi la Ungaria, prin cedarea Transilvaniei de Nord, conform Dictatului de la Viena, pentru ca în toamna anului 1944 să-i revină României de fapt (și de drept în 1946 la Tratatul de Pace de la Paris). În 1952, devine raion al regiunii Maramureș, iar în 1975 redevine o parte a județului Satu-Mare.
Certeze, cea mai bogată şi printre cele mai frumoase comune din România, e la o aruncătură de băţ de Negreşti Oaş. Când intri în comună nu ştii pe care parte a drumului să te uiţi mai întâi şi ce construcţie să admiri mai mult. Certeze este cunoscută ca localitatea care contribuie cu unu la sută la veniturile RomTelecom prin numeroasele convorbiri telefonice cu Occidentul pe cap de locuitor şi locul în care cel mai amărât om era primarul, iar numărul autoturismelor străine întrecuse demult numărul vitelor. Goana după bani declanşată în anii *70 – în care nici unul nu s-a lăsat mai prejos, adică fără casă enormă şi maşină în ogradă – îşi are rădăcinile în felul „nealcoş” (fudul) de a fi al oşeanului. Faima comunei este adusă de casele construite cu banii obţinuţi în special în străinătate. Încă de pe vremea comunismului, aici întâlneai case cu un etaj, cu două şi chiar trei, cu mansarde din lemn, acoperişuri de ţiglă sau tablă, cu fundaţii sau stâlpi din piatră, ferestre moderne sau uşi din lemn sculptat, balcoane cu o arhitectură neobişnuită şi garduri din beton sau fier forjat, toate construite în stiluri moderne şi rafinate. Una dintre cele mai impozante case din comuna Certeze aparţine milionarului Dan Vasile, care s-a mutat la Bistriţa şi a lăsat palatul său pe mâna femeilor de serviciu. Soţii Dan şi Maria Vasile locuiesc însă la Bistriţa-Năsăud, iar vila, cât e ea de mare, stă goală aproape tot anul. În august însă, proprietarii se întorc acasă, la fel ca şi cei plecaţi în străinătate. În Huta și Moișeni, cele două sate ale comunei Certeze, oamenii poartă numele de Ciocan sau Ciorbă (dar insistă să nu-i consideri rude și să-i deosebești după porecle). Puțini fac variație cu câte un Mihoc, Pop sau Oros (maghiarizare pentru „rusul”). Legenda spune că la începuturi au fost doar două familii în zonă și din ele se trag cu toții.

Pe seama vilelor din Certeze s-au născut numeroase legende. Încă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, oşenii plecau la muncă pe cele mai grele şantiere ca să câştige cât mai mulţi bani. Sumele obţinute cu multă trudă erau investite în casele care fac fala proprietarilor. Locuitorii din această zonă au fost printre primii români care au plecat peste graniţă. Destinaţia lor a fost Franţa, unde oşenii au întemeiat adevărate colonii. Există nenumărate poveşti despre oşenii care au făcut avere prin vânzarea de ziare în metroul parizian sau care au muncit la ridicarea vilelor din „fauburguri", suburbiile capitalei franceze. Alţii au muncit să ridice zgârie-nori care să se întreacă în înălţime cu cei din cartierul parizian La Defense. De asemenea, există poveşti legate de mafia oşenilor, care ar controla reţele de prostituate, bordeluri clandestine şi care fac trafic de droguri în Franţa. Însă, potrivit celor plecaţi la muncă în străinătate, realitatea este mult mai prozaică. Oşenii au muncit pe brânci şi au ales cele mai grele locuri pentru a câştiga bani. În general, vilele din Certeze se înalţă pe parcelele pe care oşenii le stăpânesc din multe generaţii. Aceasta este explicaţia pentru faptul că noile vile cu vitralii se înalţă în curte cu casele bătrâneşti, care mai păstrează elemente din arhitectura tradiţională din Tara Oaşului.

Oamenii și-au permis asemenea case pentru că înainte de ’89 erau probabil cel mai bine plătiți muncitori din țară. Toate despăduririle, desțelenirile, desecările și alte lucrări de amenajări teritoriale din România poartă în ele amprenta „țapinarilor”. Petre Ciorbă’ a Deacului și Ion Ciocan al lu’ Nicoară se laudă că nu e colț în țara asta prin care să nu-și fi bătătorit palmele, în mine, la păduri sau în agricultură. „Am făcut producții record de roșii și ardei la hectar în serele din Hunedoara și am fost cei mai buni tăietori de lemne”, își amintesc cei doi cu nostalgie. Un certezean era plătit atunci cu până la 300 de lei pe zi, dormea în barăci sau sub cerul liber, dar strângea ban cu ban pentru casa din satul în care se întorcea doar de sărbători, la familie. „Acuma, ce să mai lucrăm în țară? Am lucra, da’ nu vedeți că nu mai curăță nimenea pășunile, animalele’s aproape moarte, acuma tot îi o pârloagă. Dacă te duci spre București încolo e vai de capul lor”, comentează Ciocan al lu’ Nicoară. Înainte oșenii creșteau vite și oi pentru lapte și lână și îngrijeau de pomii fructiferi din care-și făceau vestita pălincă. „Cine mai crește animale acuma? De ce să te mai chinui când un kil de lapte-i 1,5 lei și nu-l cumpără nimeni. Mie dacă-mi trebui brânză sau unt mă duc la unguri și ies mai ieftin”, ilustrează scurt Ciocan concurența ungurească la economia românească. Cum vremurile bune în care aveau de lucruacasă s-au dus, certezenii s-au reorientat. „În ’90 am fost la turci, ca tot românu’. Prin ’91 am început să muncim pe la sârbi, că nu se cerea viză. Câștigam cam 15-20 de mărci pe zi”, povestește Ciocan. Astăzi, aproape 2000 de certezeni, din cei 5987 câți are, oficial, comuna, sunt împrăștiați prin Franța, Italia, Belgia, Portugalia, Germania și chiar America. Fac orice muncă, dar sunt specialiști în renovări de apartamente, lucrări în lemn, construcții, zugrăveli. Femeile lucrează ca menajere și câștigă uneori mai bine decât bărbații. „În trei-patru ani de muncă afară poți să-ți construiești o casă ca asta”, apreciază Ciocan, proprietarul a patru viloaie din Certeze. Toți certezenii plecați la muncă în străinătate, aproape fără excepție, se întorc cu banii acasă. Numai un băiat mai sărac și câteva fete frumoase s-au căsătorit cu străini și au îngroșat rândurile diasporei românești.

Nunţile la oşenii din Certeze sunt pe măsura renumelui lor. Localnicii petrec trei zile şi trei nopţi într-un adevărat spectacol de muzică şi culoare, de la care nu îţi poti lua ochii. Îmbrăcaţi în straie populare colorate, nuntaşii roiesc în jurul miresei, că doar ea este cea mai importantă. Mireasa nu poartă o rochie albă asa cum se obişnuieste, ci un costum tradiţional alcătuit din fustă, cămaşă cu mâneci cusute cu mii de mărgele şi cizme lăcuite. Pe cap nu are un voal din dantelă, ci o cunună bătută în pietre scumpe, care îi lasă doar faţa la vedere. La gât poartă aproape două kilograme de mărgele, înfăşurate unele peste altele. Chiar dacă sunt tereibil de grele aceste podoabe, tradiţia trebuie respectată. Nici ginerele nu e mai prejos! El poartă tot costum popular lucrat manual. Clopul e piesa de rezistenţă, împodobit cu mărgele, dantelă şi o pană mândră de păun. După ce mireasa este jucată aşa cum se cuvine, alaiul merge cu steagul la mire, semn că de acum e om însurat şi fiu de nădejde al satului. După nunta tradiţională urmează nunta domnească, aceea în care invitaţii renunţă la costumele populare şi se îmbracă la patru ace.

Pe lângă casele impunătoare cu care certezanii s-au făcut cunoscuţi în toată România, un alt element care face să se vorbească de această zonă este un obicei ancestral , numit Sâmbra Oilor. Pe dealul de la Huta Certeze, situat la graniţa dintre judeţele Maramureş şi Satu Mare, are loc sărbătoarea Sâmbrei Oilor. Este vorba de o sărbătoare, cunoscută şi ca Ruptul Sterpelor, similară cu măsurişul laptelui. Sâmbra Oilor este cea mai mare sărbătoare câmpenească din judeţul Satu Mare. Termenul sâmbră semnifică o înţelegere, o reglementare gospodărească, un protocol asupra treburilor majore ale oieritului. Încă de la Sângiorz (Sfântul Gheorghe) şi până la sărbătoarea Sf. Constantin şi Elena, crescătorii de oi din toate cele 23 de sate oşeneşti se adună în fiecare localitate pentru a stabili împreună unde vor face stânile în acel an, cine le va fi baci şi pe cine vor angaja să le păzească pe timpul păşunatului. Tot acum se calculează recolta de lapte care va fi distribuită echitabil pe toată durata stânii, proporţional cu numărul şi calitatea ovinelor aduse de fiecare sâmbraş. Activitatea începe în preziua sâmbrei cu mulsul „pa ştimb": fiecare oier mulge oile altuia, în aşa fel încât să nu rămână strop de lapte în „pulpa" niciunei „mulgări". Întrucât a doua zi acestea trebuie să-şi dovedească înzestrarea, în funcţie de care se stabileşte apoi dreptul individual la produsele stânii, mulsul „pa ştimb" din ajun trebuie să fie - şi este, fără excepţie - o elocventă probă de corectitudine. Sâmbra se încheie cu o mare sărbătoare câmpenească, care atrage, anual, zeci de mii de oameni (20.000 este media anuală întregistrată în ultimii ani), localnici şi curioşi veniţi de pretutindeni.
În fiecare an, în locul numit Huta-Certeze are loc mulsul oilor. Ciobanii încep pregătirile pentru însâmbrarea oilor la stână devreme, de îndată ce s-a pornit vântul dinspre munte şi pâraiele au dat a bolborosi înciudate. Însă aceştia s-au pregătit pentru acest moment încă din ajun, când au mânat oile la deal, au ridicat staulul şi coliba şi au ales oile cu lapte de sterpe.

Cașul se prepară respectând regulile seculare: „După ce strecurăm tot laptele pentru ca acesta să fie curat începem prepararea caşului. Punem cheagul, care este natural. Acesta este unul dintre multele secrete pe care le respectăm pentru a fi siguri că va ieşi caşul şi urda foarte bună”, dau asigurări oierii. Pregătirile nu sunt deloc simple. Ciobanii duc mioarele la stână încă de la începutul lunii mai. Înainte însă, pentru ca animalele să fie sănătoase şi să dea lapte mult, sunt binecuvântate de preot. Însă nu acesta este secretul pentru ca oile să dea mult lapte. Ciobanii spun că mioarele trebuie dezmierdate. Din laptele lor gospodarii vor face caş şi alte soiuri de brânză. Reţeta nu este complicată, dar presupune obligatoriu șase litri de lapte la un kilogram de caş. Acesta este pus la stors, iar dupa ce treaba este terminată, toata lumea trece la dănțuiala de Sâmbra Oilor.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro