Ţara Zarandului înseamnă Ţara Aurului. Numele vine de la zăcămintele de metal prețios care se găsesc aici, din abundenţă. Comitatul Zarandului e atestat din 1214, iar pe meleagurile sale au trăit eroi naţionali precum Avram Iancu sau Horea, Cloşca şi Crişan. Iar Muzeul Aurului deţine o colecţie de aur şi minerale unică în Europa. „Descoperă strălucirea aurului” este brandul oraşului Brad. În prezent, se află 1300 piese din aur nativ din zonele Brad, Deva, Roşia Montana. În total, aproximativ 18 kilograme de aur expus sub diverse forme: pulbere, dendrite, filamente, bucăţi de aur brut, lamele, aur amestecat cu alte minerale.

Ţara Zarandului este un tărâm aproape la fel de mare cât Maramureşul, prea puţin cunoscut însă. Întinsă pe versantul vestic al Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Crişului Alb, Ţara Zarandului este una din cele mai bogate rezervaţii de tradiţii arhaice din România. Actualmente, se întinde pe teritoriul judeţelor Arad, Hunedoara şi Alba. Mai demult însă, în secolele XIV-XV, avea o întindere mult mai mare: de la „stânca Vulcanului” în hotarul Abrudului, până în judeţul Bechiş (Becheș, astăzi în Ungaria), cuprinzând oraşele Csaba şi Gyula, de-a lungul văilor Crişului Alb şi Negru, iar spre sud-vest până la cetatea Şiria şi chiar până în Banat la Lugoj. Capitala Ţării Zarandului este satul Ţebea, parte a comunei Baia de Criş.

Vechimea Ţării Zarandului – a comitatului, cum i se spunea – „se pierde in negura istoriei”. Se presupune că aceste meleaguri au fost locuite încă din vremea romanilor, care au exploatat aici bogatele zăcăminte de aur. Cert este că primele atestări documentare ale acestor locuri au avut loc în secolul X. În 1195, la Baia de Criş, Ladislau Iulius Nicolaus a fost numit primul prefect al Comitatului Zarand. Cele mai vechi documente descriu că organizarea şi administrarea comitatului Zarand există din veacul al XIII-lea, o dată cu începuturile de organizare feudală a Transilvaniei, dar se ştie că încă din secolul al XI-lea existau organizaţii prestatale. În Munţii Apuseni erau voievodate româneşti libere, în cadrul cărora au apărut, în secolul al XIII-lea, oşti româneşti separate de cele ungare. Românii transilvăneni au participat la luptele împotriva bulgarilor. Ei sunt amintiţi, de asemenea, şi în luptele de la Kreussenbrun, în anul 1260, împotriva lui Otokar al II-lea, Regele Boemiei. În partea vestică a Transilvaniei, obştile române, cnezatele şi voievodatele s-au bucurat de autonomie până în secolele XIV-XV. Informaţiile despre ţinutul Zarandului devin mai consistente în secolul al XVI-lea, din epoca ocupaţiei turceşti, care a durat, cu întrerupere, timp de 150 de ani, începând de la 1526, când turcii, în urma biruinţei de la Mohaci, au ocupat Ungaria şi când judeţul Zarand era compus numai din patru districte: Zarand (de la comuna cu acelaşi nume), Ineu, Hălmagiu, Brad, cu capitala Ia Ineu (Ienopole).

Fiind un ţinut de graniţă şi, din aceasta cauză mereu disputat, în 1741, judeţul Zarand a fost împărţit între Ungaria şi Principatul Transilvan, partea superioară, de la Blăjeni-Dupăpiatră pană la Gura Văii, cu plasele Hălmagiu şi Brad, păstrând aceeaşi denumire de Zarand, care se va menţine apoi în continuare, va fi anexată Principatului Transilvan, iar teritoriile dinspre apus, cu plasele Zarand, Şiria, Ineu, pană la Gurahonţ (inclusiv) rămânând Ungariei. În urma acestor delimitări teritoriale, capitala judeţului se stabileşte la Baia de Criş. Voievozii din Zarand apar în documente pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Primul voievod al Hălmagiului, amintit documentar, este „Bybarch Woevoda olahorum de Halmd” (Bibart, voievodul valahilor din Hălmagi). Într-un hrisov redactat în 1415 se spune că, între 1404 şi 1415, ţinutul a fost condus de voievodul român Bolca din Baia de Criş şi de fiii acestuia. Pentru o lungă perioadă, istoria Băii de Criş se confundă cu cea a Voievodatului Hălmagiului, din care făcea parte, şi a cărui capitală a devenit în secolul al XVI-lea. Voievodatul din Hălmagiu a ajuns la cea mai înaltă ascensiune în anul 1451. În anul 1441 el este amintit ca aparţinând cetăţii Şiria, pe care despotul sârb Gheorghe Brancovici o dăruieşte, în anul 1444, lui Iancu de Hunedoara, ca răsplată şi recunoştinţă pentru faptele sale de arme.

Voievodul Moga a devenit „primus inter pares” în anul 1445, iar apoi „nobilis vir”, şi a dobândit competenţa exploatării aurului la Baia de Criş. În anul 1448 el a participat, în fruntea unei armate de pe Valea Crişului Alb, la lupta de la Kosovopolie. A luptat împreună cu fiii săi Sandrin şi Mihail. Ca urmare, atât voievodul Moga, cât şi fiii săi, au fost confirmaţi în drepturile lor de către Ioan de Hunedoara, prin diploma semnată în Timișoara, la 10 aprilie 1451. Ei stăpâneau 120 sate, începând de lângă Gurahonţ şi până la Băiţa, adică voievodatele Căpâlna, Hălmagiu şi Băiţa. A fost o perioadă înfloritoare pentru Baia de Criş care, în 1519, a fost declarat Oraş Liber Regesc, printr-un decret al Regelui Ludovic al II-lea. Peste atribuţiile voievozilor locali stătea autoritatea comitatului. Până la lupta de la Mohaci (1526), comitatul Zarand aparţinea Ungariei şi cuprindea teritoriul de la stânca Vulcanului, de lângă Abrud, pe tot cursul Crişului Alb, învecinându-se cu comitatele Bihor, Bekes, Cenad, Arad şi Hunedoara. După ocuparea Ungariei de către turci, în urma dezastrului de la Mohaci, comitatul Zărand a fost alipit Transilvaniei, în urma păcii de la Oradea, din 1538. În 1566, turcii au ocupat cetatea Ineului. A urmat, apoi, o epocă de mare nesiguranţă pentru satele neocupate de turci, deoarece aceştia făceau dese incursiuni şi jafuri pe valea Crişului Alb, până în anul 1595. În 1605 s-a abătut o altă nenorocire asupra acestor locuri: Paşa din Timişoara a pustiit valea Crişului Alb, până la Baia de Criş.

În anul 1687, Transilvania a ajuns sub stăpânirea regelui Ungariei. În urma înţelegerii dintre acesta şi voievodul Transilvaniei, partea muntoasă a comitatului Zărand a rămas alipită Transilvaniei din punct de vedere administrativ, dar plătind dările Ungariei. În 1784, din dispoziţia Împăratului habsburgic Iosif al II-lea, comitatul Zarand a fost desfiinţat şi înglobat comitatului Hunedoarei, dar a fost reînfiinţat şase ani mai târziu, din necesitatea de a se supraveghea mai de aproape iobagii şi de a preîntâmpina orice încercare de răscoală a acestora.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Baia de Criş avea statut de oraş, ca şi Hălmagiu, şi era capitala comitatului, care mai cuprindea 102 comune. Baia de Criş a fost una din localităţile care au jucat un rol important în cele două mişcări revoluţionare din secolele XVIII şi XIX: răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi Revoluţia de la 1848, condusă, în Transilvania, de Avram Iancu. Istoria mai consemnează şi participarea locuitorilor din Baia de Criş la Războiul de Independenţă, la cele două Războaie Mondiale, la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Ansamblul istoric de la Țebea, numit „Panteonul Moţilor”, cuprinde obiective cu importanţă istorică, puternic fixate în conştiinţa moţilor şi în istoria poporului român. În cimitirul din Ţebea este înmormântat Avram Iancu. Tot aici, în ansamblul „Panteonul Moţilor”, se regăseşte şi biserica ortodoxă, ea însăşi cu vechime seculară. Pe teritoriul comunei Baia de Criş, chiar în centrul de comună, poate fi vizitată Casa – Muzeu „Avram Iancu”. Aceasta a fost ridicată pe locul în care s-a aflat brutăria lui Ioan Stupina, unde Avram Iancu s-a stins din viaţă la 10 septembrie 1872. Aici a fost amenajat un mic muzeu în care sunt adunate mai multe obiecte care amintesc de „Crăişorul Munţilor”. Baia de Criş iese în evidenţă, pe lângă istoria sa bogată, şi prin frumuseţea a două biserici aflate pe lista monumentelor istorice. Prima dintre ele, Biserica Romano-Catolică, fostă mânăstire, este cea mai impunătoare clădire medievală gotică de pe valea Crişului Alb şi a fost clădită la sfârşitul veacului al XIV-lea, mărturie a frumuseţii clădirii fiind ferestrele înalte gotice, cu rozete armonioase. Cealaltă biserică aflată pe lista obiectivelor turistice este cea reformată.

Casa Memorială Crişan se afla în localitatea care îi poartă numele eroului, aflat pe teritoriul din comunei Ribiţa. Casa se compune din două corpuri de clădiri executate din lemn de stejar. Caracteristic zonei Zarandului, casa este de plan dreptunghiular cu acces dintr-un pridvor deschis. Casa propriu-zisă, acoperită cu paie, este formată din două încăperi folosite azi ca muzeu. Clădirea a fost reconstruită după fotografia unei case ţărăneşti din secolul al XVIII-lea. Sunt valorificate aici exponate de etnografie din zona Ribiţa, obiecte de istorie locală, arme albe şi de foc din secolul al XVIII-lea, material foto-documentar legat de răscoala ţăranilor români din Transilvania de la 1784 – 1785.

Mânăstirea Crişan este cunoscută şi sub denumirea de Mânăstirea Vaca. Lăcaşul de cult ortodox este situat în satul Crişan şi a fost construit la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor prin eforturile localnicilor. După 1990, ieromonahul Visarion Neag, fost călugar la Mânăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, dar născut pe aceste meleaguri, a luat iniţiativa reînfiinţării mânăstirii de la Crişan.

Locuințele vechi sunt aproape la fel, peste tot în Țara Zarandului. „Casele tradiționale sunt construite din lemn festonat și îmbinat la capete cu meșteșug, iar fundațiile sunt înalte. Acoperișul este înalt și țuguiat, realizat la casele vechi din paie, cu grosimi de 50 – 100 cm. Locuințele au două încăperi, cu pivnițe la subsol și fațade cu coloane, stâlpi și arcade” precizează Dumitru Rus.
Portul popular este specific Văii Crișurilor. Costumul popular este destul de simplu, dar mai este purtat foarte rar, de bătrâni, în zile de sărbătoare. Caracteristice sunt broderiile nesofisticate cu flori, cruciulițe și benzi de culoare neagră. Femeile poartă pieptar negru din piele, acoperit cu broderii compacte, iar bărbații poartă „sarică” (bundă din piei de oaie). „Bărbații poartă vara pălării cu margini mai late ridicate în sus, împodobite cu fir aurit ori cu șnur întors de trei-patru ori în jurul găvăliei și apoi lăsat ciucuri îndărăt, sau pălării de paie. Iarna, unii poartă căciuli negre de oaie. Au cămăși făcute din pânză, bumbac sau giolghiu, cu gulerul ridicat în sus sau îndoit în jos, împodobit cu arnici roșu ori negru, sau cu ață. (...). Peste cămăși se încing cu curele șserpare) late, de piele. Peste curea poartă laibăr larg și lung până la șolduri, țesut din cânepa ori bumbac cu ochișori. Cioarecii, pantaloni strâmți pe picior, sunt din lână și cusuți simplu. (…) Fetele poarta pe cap cârpă (năframă, chișchineu), albă sau pestriță și legată îndărăt. Nevestele poartă pe cap învelitoare de bumbac. Au cămașă (iie) până la șolduri și deosebită de poale. Iia are de o parte și de alta a gâtului gureluș, cusut cu arnici negru sau roșu în brânele sau sălbănași. Gura cămășii e cusută cu arnici sau mătase. Mai poarta și laibăr de pânză, bumbac răsucit (misir) sau postav. Se încing peste mijloc cu brâne de lâna sau cu cingători. La spate, au opreg, catrință ori zadie de lână neagră sau de diferite culori, iar dinainte șorț. Ca veșmânt de iarnă au țundră, laibăr de lână sau șubă, ca și bărbații” spune Atanasie Bran.

Dansul popular tradițional este asemănător celui din Munții Apuseni, adeverind încă o dată că nu degeaba Țara Zarandului este numită și „Țara moților crișeni”. Dansul cel mai frecvent este țarina sau abrudeanca, dar se mai joaca și învârtita, jianca și sdruhăița. A prins rădăcini și călușerul, adus din alte zone ale Ardealului. Nedeile sunt serbari câmpenesti, asociate – de regulă – cu hramurile bisericilor din satele respective. Nedeia e una din cele mai mari sărbători ale satului. E ocazia cu care se întorc, pentru câteva zile, acasă cei plecași pe alte meleaguri. Familiile se reîntregesc în jurul mesei de sărbătoare, iar spre seara începe jocul, asemenea horelor de pe vremuri.

Ciorolița este un obicei unic, care se mai păstrează într-un singur cătun din satul Țebea. Ciorolița este un personaj colectiv care bântuie ulițele satului în noaptea ajunului de Bobotează (5 spre 6 ianuarie). Tineri mascați parcurg un traseu de aproape zece kilometri, însoțiți de aproape întregul sat. Procesiunea începe, însă, numai după ce preotul a dus Botezul și în ultima locuință. Straniul alai se oprește doar la două case: a preotului și a unei gazde care „omenește” măștile (le dă mâncare și băutură). Măștile personifică personajele negative: bețivul, hoțul, ucigașul, târfa ș.a., iar în arsenalul lor intra orice obiect care poate face zgomot. În noaptea respectivă, pare că tot satul arde. La toate răspântiile sunt aprinse focuri, în jurul cărora dansează, fac zgomot și scot chiote înfricoșătoare măștile și însoțitorii lor, ca să alunge spiritele rele din preajma satului. Drumul se încheie, în fiecare an, în cimitirul de la Țebea, la mormântul lui Avram Iancu. Măștile își fac jocul, dupa care toși cei care le însoțesc se descoperă și se roagă. Originile obiceiului nu sunt cunoscute. Deși este legat, ca dată calendaristică, de o sărbătoare religioasă, întreaga sa desfășurare sugerează un obicei laic și chiar cu note barbare. Unii spun că a fost adus din Bucovina, de pe lângă Rădăuți, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de către tineri care fuseseră jandarmi în acea zonă, aflată anterior sub stăpânirea austriacă.

Târgul de fete de pe Muntele Găina este cea mai mare sărbătoare anuală a locuitorilor din Munții Apuseni și de la poalele acestora. Zeci de mii de oameni se adună, cu o zi înainte, pe vârful pe care se întâlnesc hotarele a patru județe (Hunedoara, Arad, Alba și Bihor), petrec noaptea în jurul focurilor și așteaptă semnalul dat, în zori, de tulnicărese. Târgul de fete de pe Muntele Gaina are loc, în fiecare an, în cea mai apropiată duminică de Sfântul Ilie (20 iulie). Această manifestare etno-culturală a fost menționată prima oară în documente în anul 1816. Desfășurarea târgului are loc într-o frumoasă poiană, pe Vârful Găina, la altitudinea de 1467 m. Acolo se adunau, pe vremuri, locuitorii din diferite văi ale Apusenilor, pentru a schimba produse între ei. Târgul făcea posibilă întâlnirea și căsătoria tinerilor din zone îndepărtate, evitându-se astfel încrucișările consagvine dintre rude.
Dacă pe vremuri fetele veneau la târg pentru a fi pețite de feciori și se cununau chiar pe Muntele Găina, în zilele noastre târgul este prilej pentru moți și turiști de pe alte meleaguri de a petrece, a participa la concursuri de dansuri și gastronomie, concerte și spectacole populare și de a admira creațiile meșterilor populari. Încărcată de misticism și ipoteze, originea acestui târg, pierdută în negura timpului, nu face decât să ne fascineze „creând și acum în juru-i acel indefinit mister în care legenda și realul se întrețes la modul necesar și firesc”.

Una dintre legendele Muntelui Găina spune că aici locuia o crăiasă ce avea o găină care făcea ouă de aur, iar îndrăgostiţii care veneau să-şi mărturisească dragostea primeau câte un ou de aur. „Se spune că era odată, sus în Munţii Apuseni, o găină ce făcea ouă de aur. Moţii se mirară cât se mirară, şi-au început s-o ocrotească, să-i închine cântece. În tot timpul anului ea rămânea acolo sus fără să poată fi văzută, dar o dată pe an, de Sfântu Ilie, când moţii obişnuiau să se întâlnească laolaltă dând prilej copiilor să se întâlnească şi să se cunoască, găina noastră cobora, curioasă din fire, din cuibul ei nevăzut. Cobora cam până la Crucea Iancului, bătea o dată din aripi şi se transformă într-o zână fermecătoare. Se apropia de tinerii căsătoriţi ţinând un ou de aur în palme şi îl oferea acestora pentru fericire şi viaţa lungă. Aşa au trecut ani şi ani, oamenii erau atât de fermecaţi de găina cu ouă de aur, încât au pus numele acelui loc, Muntele Găina. Dar nu toţi oamenii erau la fel, erau unii care vroiau ouăle de aur ale găinii doar pentru ei. Astfel într-un an pe când găina era coborâtă din cuib, cum avea obiceiul de Sfântu Ilie, câţiva vizitatori au urcat la cuibul găinii, ajutaţi fiind de diavol pentru că nu era cu putinţă pentru un om obişnuit să-l dibuiască, şi au luat toate ouăle de aur din cuib. Odată reîntoarsă la cuib şi văzând cele petrecute zâna noastră a bătut o dată din aripi, s-a prefăcut în găină şi a zburat pe un alt munte, la Roşia Montană. Oricât s-au rugat oamenii, ea nu s-a mai întors. Dar nici moţii nu şi-au pierdut speranţa şi se întâlnesc an de an, de Sfântu Ilie într-un festival al iubirii şi încrederii, pe Muntele Găina cu speranţa că odată şi odată zâna fermecată va coborî din nou…”

Istoricii susţin că apariţia târgului s-a datorat necesităţii de comunicare între oamenii acestor locuri, care trăiau în aşezări izolate şi risipite. Târgul a antrenat, alături de relaţiile economice între locuitorii de pe Văile Arieşului şi Crişurilor, şi relaţii matrimoniale. Se spune că fetele nemăritate veneau pe munte cu familiile lor și își instalau aici un cort cu zestre spre deliciul feciorilor, care la rândul lor se pregăteau cu cele mai alese daruri pentru viitoarele mirese. Momentul-cheie era reprezentat de târguirea fetelor. Fata aleasă era invitată la joc şi apoi cântărită pe o scândură, la capătul celălalt fiind pusă zestrea. Nu s-a întâmplat niciodată ca vreo fată care a participat la acest târg să nu îşi fi aflat perechea, iar moţii cred că perechile care şi-au unit destinele în acest loc magic au parte de fericire şi noroc. Târgul a făcut posibilă întâlnirea şi căsătoria tinerilor din zone îndepărtate, iar cununia se oficia direct pe munte, în timpul nedeilor, de unde şi numele Târgul de Fete. Ceremonia era însoţită de cântece şi jocuri. Despre târgul de fete de pe Muntele Găina vorbeşte şi Ion Rusu Abrudeanu: „În cea dintâi duminecă după Sân-Petru liniștea din Găina încetează pentru o zi. Este ziua fantasticului târg de fete, în vederea căruia din zorii zilei curg de pe toate văile și dealurile moți și moațe, crișeni și crișene, toți în haine de sărbătoare, ca să ia parte la acest târg, unde cântecele lăutarilor asurzesc pădurile. Dis de dimineață, doi delegaţi din partea moţilor din Vidra de Sus şi doi din partea moţilor crişeni din Bulzeşti se întâlnesc, schimbă câteva vorbe de salut şi trag o linie de despărţire între moţi şi crişeni în timpul târgului de pe coama muntelui. Linia este trasă astfel că moţii se aşază cu merindele în partea de către răsărit, iar crișenii în partea de către apus. Până pe la ora 10.00 dimineaţa toţi sunt ocupaţi cu vânzarea şi cumpărarea uneltelor de casă şi agricole fabricate de ei după specialitatea locului. După ce s-a terminat cu târguirea celor trebuincioase, lumea începe să prânzească la iarbă verde şi să se adune în jurul lăutarilor care cântă lângă un butoi cu vin ori cu rachiu de cireșe. Apoi, deodată se încinge jocul peste întreg târgul şi vezi grupuri separate formate din moţi şi crişeni care, în sunetul viorilor, clarinetelor, cimpoaielor și fluierelor, joacă hora, adresându-se unii altora prin felurite chiuituri satirice, strigând crișanul către moț:
Ține moț de hastă straiță
Să mă hâț cu hastă moață.
Până mă hâțai cu moața,
Se duse moțul cu straița!
Iar moțul îi răspunde:
Măi, crișene, lapte în teoc,
Adă fata să ți-o joc!
De nu ți-oi juca-o bine,
Intre smerii în ea și-n tine!”.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro