Maramureșenii sunt fanatici ai gastronomiei tradiționale. Ei mănâncă bine, curat și sănătos, iar mesele lor copioase sunt de cele mai multe ori „stinse” cu horincă, dublul distilat din fructe – nu doar din prune! – care are darul de a „topi” grăsimile și, totodată, de a însufleți inimile. În Maramureș, horinca este considerată drept un „medicament universal”, care reglează și sufletul omului, nu doar metabolismul acestuia.

Adesea, horinca este mediatorul natural al iubirii. Bunăoară, în 1957, pe la începutul toamnei, un anume George Gogotă, aflat în iureșul vânătorii, a ajuns pe Valea Stejarului, urmărind un mistreț imens, de poveste. Ajuns aici, însă, a renunțat pe dată la goană când a întâlnit două fete ca două zâne, pe care le-a găsit adunând în coșuri de nuiele prunele bine pârguite. Răpit de frumusețea uneia dintre cele două surori, a luat-o numaidecât de nevastă și s-a stabilit în acele locuri fermecate, cu văi molcome și dealuri însorite, perfecte pentru livezi, cu gândul de a se apuca și el de făcut nobila băutură care pare să vină direct dintr-un trecut îndepărtat, de cel puțin șapte secole dacă nu și de mai mult. Astfel, integrând vechiul alambic din cupru roșcat, a apărut ceea ce se cheamă astăzi „La Horincie”, în timp aromele diversificându-se amețitor și de la prune ajungându-se la pere, mere, cireșe sălbatice, gutui, coarne ori afine.

Horinca merge de minune cu mai toate reperele de cultură culinară ale zonei, de la zămuri (supe și ciorbe) și cole(a)șă (mămăligă moale sau terci de mălai) până la tocăniţe din carne de mangaliță, chisăliță de poame cu mămăliguță, papricaş, balmoş, dulcețuri de ardei iute sau usturoi, sâlvoiț (magiun de prune), plăcintă de potrivește (cu felurite umpluturi: ceapă călită cu griș, varză murată etc.) gomboţi (găluşte cu prune) ori pancove (gogoșile locale – „Așa, fata tatii, să dănțuie pancovele la fript, că așa te-or dănțui și pe tine feciorii!”).

Nucleul tradiţiei culinare îl reprezintă lăptăria pastorală mobilă, pe care păcurarii o instalează vara, în munţi, pe perioada păşunatului turmelor de oi. Maramureşenii preferă, la mâncarea de dimineaţă o masă consistentă (coleşe cu brânză, lapte acru, slănină şi mâncăruşa – o papară din ouă). Gustarea mică se ia pe la 9.00-10.00, iar gustarea mare pe la 12.00-14.00. Ujina e programată în jur de 18.00, iar seara - cina.

Cei care trec prin Maramureşul trebuie să ştie, înainte de toate, că moroşanul îşi pofteşte oaspetele străin în casă, cu gândul că „i-o fi foame după atâta drum”. Oricine trece pragul unei case de aici va şti că întotdeauna oaspetele este așezat la masă „la loc de cinste”, la fel cum se întâmplă în cazul bătrânilor sau al oamenilor „cu vază” (preotul sau dascălul). Un alt obicei care se mai practică şi în ziua de astăzi este cel legat de faptul că stăpânul casei, bărbatul de regulă, va bea bea primul din băutură şi abia apoi oaspetele. Tot aşa în Maramureş se ştie că nimeni nu începe să mănânce până nu se face semnul crucii, cu faţa către Răsărit și până nu se rostește o rugăciune. Întodeauna, înainte de a tăia pâinea se face semnul crucii. Este bine de ştiut faptul că în Maramureş oaspetele trebuie să consume toate alimentele şi băuturile cu care este servit, altfel se consideră că el „vrea atâta rău gazdei cât a lăsat în blid sau în pahar”, după cum consemna marele etnograf Pamfil Bilțiu.

Reţeta veche a balmoşului este redată de Alexandru Georgeoni într-o carte a sa din anul 1936 în care-și publica teza de doctorat în medicină veterinară: „Se pun două găvane de jintuit în căldăruşe, apoi un găvan de lapte dulce şi un găvan de apă. Se gustă. Când e prea dulce se adaugă lapte acru, iar când e prea acru se adaugă lapte dulce. Căldăruşa se pune apoi la foc şi se fierbe în clocote ½ oră, mestecându-se mereu. Se adaugă la urmă făină de mălai «ca pentru coleşă» şi se mai fierbe, în clocote, 15 minute; apoi se amestecă în jur cu coleşerul, până ce iese untul de jintuit, de trece peste balmoş”.

Ion Bârlea nota, în 1924, alte două rețete tradiționale. Cașul: „Laptele de oaie îl strecoară printr-o sâtă țesută din lână și curge prin putină. Pune puțin cheag. După ce s-a închegat bine, ia jintălăul și bate laptele până se face iarăși în stare fluidă. Apoi, încetul, cu mâna, începe a-l aduna laolaltă și după puțin timp îl adună în forma unui caș. Când s-a consolidat bine cașul, îl scoate și-l pune în strecură ca să curgă jintuitul, pe care-l adună într-un vas, de scoate untul de oaie. După un timp oarecare, îl ia și-l pune pe comarnic, ca soarele să-l întărească”. Iar horinca „se prepară din cereale și din prune. Cea din prune se fierbe de două ori. Lichidul ce s-a scos după prima fiertură se numește suslă. Aceasta o pun din nou în căldare pentru a o fierbe, la început 30%, apoi din ce în ce mai slabă și, când lichidul nu mai conține mult alcool, desfac țevile ca să nu mai curgă. Acest rachiu are în medie cam 50 de grade. Spirtul de cereale are 30 de grade. La sărbătorile mari (Crăciun, Paști și Bobotează) o îndulcesc cu miere de stup și așa se ospătează”...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro