Nu-i locuitor al urbei prăfuite care, măcar o dată în an, să nu calce prin oaza de verdeață din inima Bucureștilor care este bătrânul parc Cișmigiu. Sau om de lume care să nu fi dejunat sau măcar să fi auzit de faimosul restaurant Monte Carlo din parc! Aici, unde până și un cărturar de talia lui Eugen Lovinescu se lăsa uneori ispitit de o porție de ciorbă de burtă aburindă și cum se cuvine dreasă cu smântână grasă, s-au scris multe istorii culinare și s-au pus la cale, între un mizilic și o baterie de vin brumată, multe dintre marile afaceri ale orașului vreme de un secol și mai bine.

Numai că acest parc, Cișmigiul, cel înțesat cândva, prin interbelic, de landourile bebelușilor de familie bună, trase, sub supravegherea cuconițelor firoscoase, de Klari, Ibolya, Ildiko sau alte picante servitoare unguroaice de care se îndrăgosteau adjutanții ofițerilor de Mare Stat Major, n-a fost întotdeauna un locșor idilic, ba chiar dimpotrivă, povestește Aurora Nicolau în Plăcerile păcătoase ale gastronomiei. „Numele acestui parc vine de la termenul turcesc cişmea, ce s-a împământenit şi în limba română şi înseamnă izvor artificial. Înainte de construcţia grădinii, domnitorul Alexandru Ipsilanti a poruncit ca în zonă să fie realizate două cişmele, cu ajutorul cărora să-şi potolească setea. De aceste cişmele se ocupa o persoană, care avea funcţia de cişmigiu.”

Se afla aici o baltă plină de mâl, cu izvoare subterane, care nu secau niciodată. În ea, creşteau trestie şi papură, adăpost pentru raţele sălbatice. Când ploua mult şi se revărsa Dâmboviţa, apa din Cişmigiu ajungea până la zidurile Mânăstirii Sărindar, pe locul unde se înalţă astăzi Cercul Militar Naţional.

Pe la 1830, generalul Pavel Kiseleff dăduse ordin să se sece balta şi să se facă o grădină publică. Lucrul acesta va fi însă realizat mai târziu, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu. Astfel, un pas important a fost făcut la 27 februarie 1845, când locul pe care se află astăzi Cişmigiul a trecut în proprietatea Sfatului Orăşenesc, printr-un decret semnat de Prinţul Bibescu. În 1843, acesta chemase doi experţi în horticultură din Germania: arhitectul peisagist Wilhelm Friedrich Carl Meyer şi asistentul său, Franz Horer. Înainte de a fi amenajat așa cum îl știm astăzi de către arhitectul Meyer, în 1855, ne spun Nicolae Filimon și alți martori ai vremii, „Cișmigiul era un loc deloc frecventabil de către bucureștenii cu frică de Dumnezeu. Un spațiu al nimănui, dominat de smârcuri nesfârșite, urât mirositoare, și de răufăcători, care își duraseră fief într-o speluncă situată pe o mică insulă ce aducea aminte de Tortuga, republica piraților din Caraibe. În acea baracă sordidă, șuții și tâlharii vremii încingeau în noapte nesfârșite partide de cărți, în care-și jucau prăzile de peste zi. Se juca cu cuțitul în dinți, balta din jur înghițind multe taine sângeroase, pe care nicio autoritate nu se grăbea să le dezlege, natura fiind lăsată să-și regleze singură umorile. Iar prostituatele și ibovnicele ultimei șanse întregeau imaginea acestei bolgii a Bucureștilor, care era crâșma de pe lacul lui Dura Neguțătorul”, după cum ne istorisește și Eugen Marola.

Inspirat de aceste timpuri „păgâne”, Caragiale scria cunoscuta sa nuvelă La hanul lui Mânjoală, subiectul aflându-și obârșia „în dosul” Cișmigiului, unde, prin anii ’70 ai secolului al XIX-lea, ținea o cârciumă vestită prin vinul său nebotezat cucoana Marghioala, ale cărei famece le-a descris în narațiune – „Coana Marghioala era frumoasă, voinică, ochioasă”. Scriitorul, la tinerețe, când era „curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel”, făcea vizite dese în acest lăcaș al ispitelor patriarhale, unde vinul era adus mesenilor direct din pivniță. „Cel care îl aducea, mai vârstnicul soț al Marghioalei, era și el în vizorul neasemuitului spion de caractere – după ce bea direct din damigeana nouă, ferindu-se de privirea vigilentă a consoartei, acesta ofta invariabil, trăgând cu coada ochiului la tânărul Caragiale: Griu-i viața!. Neresemnat cu eschivele Marghioalei la încântările sale, nenea Iancu și-a luat revanșa în proză, unde dorința i se împlinește – aici, crâșmărița e o hangiță plină de farmec și de farmece, care devine ibovnica protagonistului masculin. Căsătoria religioasă a acestuia desface vraja ibovnicei, care dispare într-un incendiu misterios, ne spune povestea, în stilul romantic superstițios al vremii”, conchide Eugen Marola...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro