În satul Perşinari, din județul Dâmboviţa, s-a descoperit, între anii 1954 -1962, un tezaur compus dintr-o spadă de aur ( greutatea iniţială 3 kg), însoţită de 12 pumnale scurte din acelaşi material (având o greutate cuprinsă între 230 şi 500 de grame fiecare). Vechimea acestui tezaur este estimată la 3500 de ani. Tezaure asemănătoare au fost descoperite la Tufalău şi Măcin (topoare şi pumnale de aur). Tezaurul, păstrat la Muzeul Național de Istorie a României, cuprinde 13 piese din epoca bronzului, (cca 1.500 Î.Hr.) și este alcătuit din 11 pumnale de aur, o sabie de ceremonie de aur și un pumnal de aur fragmentat. Piesele nu sunt din aur pur, ci dintr-un aliaj cunoscut ca „electrum”.
Electrum este un metal format din aur nativ, care conține o mare cantitate de argint, de culoare galben-deschis până la albă-argintie, maleabil și ductil, adică un aliaj natural de aur și argint. Aliajul a primit denumirea de la culoarea sa, asemănătoare cu a chihlimbarului, denumit în greacă elektron. Monedele bătute în Regatul Lydiei în secolele VI-VII Î.Hr. erau din electrum natural, constând din 75% aur și 25% argint. În acea perioadă, rata de schimb între aurul pur și argint era de 13,3 la 1, iar cea dintre electrum (care avea o calitate variabilă) și argint era de circa 10 la 1. Se cunoaște și așa-numitul electrum alb, care în antichitate a trecut drept argint, dar de fapt era un aliaj al argintului cu proporții mici de aur. Există și electrum obținut ca aliaj artificial. În perioada dinastiei merovingiene, mai precis în Regatul francilor, în secolul VII d.Hr, s-a fabricat un aliaj de aur și argint, pentru baterea monedei, care a fost numit tot electrum.
Alchimiștii au căutat îndelung așa numita Piatră filosofală, iar Paracelsus o numea Electrum Magicum. În scrierile sale apare și un mod de preparare a acesteia: „Se iau zece părți de aur curat, zece de argint, cinci de cupru, două de cositor, două de plumb, o parte de pilitură de fier și cinci de mercur. Toate aceste metale trebuie să fie pure. Acum așteptați ora când planetele Saturn și Mercur ajung în conjuncție și aveți grijă ca totul să fie gata pentru acel moment (...)Din acest electrum magicum se poate confecționa o oglindă în care pot fi văzute evenimente din trecut și din viitor sau prieteni și dușmani care nu sunt de față. Puteți zări orice obiect doriți, sau puteți urmări purtarea unor oameni pe durata zilei și a nopții. Puteți vedea în oglindă tot ce a fost scris, spus sau discutat în trecut, persoanele care au vorbit, și motivele pe care le-au avut. Asemenea oglinzi sunt făcute din electrum magicum, și au un diametru de doi inci. Ele se fabrică în timpul conjuncției lui Jupiter cu Venus”.
La Călărași, în județul Dolj a fost găsit un disc metalic, confecționat din electrum. Analizele au dus la concluzia că aurul este cu certitudine aur natural, provenit din râurile aurifere. Cantitatea mare de argint și relativ mică de cupru îl face foarte asemănator cu aurul din Munții Apuseni, de exemplu Baia de Arieș.
La Muzeul Național de Istorie a României de găsește un inel de origine germanică, confecționat prin cizelare din aur și electrum, cu diametrul 27,5 mm și o greutate de 10,72 grame. Veriga este goală în interior, aplatizată, iar în partea superioară are decupată o casetă în care este montată o gemă din electrum cu un cap de bărbat văzut din profil. Face parte dintr-un tezaur descoperit la Someșeni, Cluj-Napoca.
Pe teritoriul ţării noastre, arta aurului a atins în așa numita Epocă a bronzului, culmi necunoscute de alte neamuri. Aceste tezaure formate din obiecte din aur, foarte variate, tind să atingă perfecţiunea. Epocii mijlocii a bronzului (care începe prin anul 1700 î.Hr.), îi aparţine şi Tezaurul de la Perşinari, descoperit în judeţul Dâmboviţa, aproape de Târgovişte, veche capitală și Cetate de Scaun a Țării Românești. Aici a fost descoperită în mod întâmplător, în 1954, o spadă din aur, urmând ca, în anul 1962 să mai fie descoperite încă 11 pumnale, tot din aur, de tip micenian. E posibil să fi fost utilizate ca arme de paradă, fiind asemănătoare cu unele de bronz placat cu aur descoperite la Micene de Heinrich Schliemann. Specialiştii cred că tezaurul datează din epoca mijlocie a bronzului tracic, sec. XVII-XV Î.Hr. Cel ce le-a făurit se pare că a fost nevoit să le ascundă înainte de a le finisa. Sunt arme de paradă, arme emblemă, arme oferite unui zeu al războiului. Atât pumnalele, cât şi sabia, au câte o nervură centrală, care la sabie se desparte în mai multe fire, către mâner, şi au aripioare la bază.
Pentru a vedea cum putem încadra acest tezaur în epocă, vom merge la civilizația miceniană. Civilizația miceniană reprezintă prima epocă importantă a civilizației grecești, fiind opera aheilor. Până atunci nu se aude ceva despre greci în istorie, traco-geto-dacii fiind cei care populează împrejurimile Mării Getice (Marea Neagră). Termenul de „civilizația miceniană” este pur convențional (creat de către istorici), în sensul că nu presupune existența unei unități nici teritoriale, nici politice. Dintre numeroasele mici state ahee, cel a cărui capitală a fost orașul Micene era desigur cel mai puternic (urmat de alte orașe ca Argos, Tirint, Pilos, Atena, Teba). Aheii sunt atestați în Grecia de prin anul 1600 Î.Hr. (dar nu înainte de acestă perioadă). În curând ei vor ocupa parțial Grecia centrală, nordul Peloponezului cu insulele din zona centrală și sudică a Mării Egee. Înainte de anul 1400 î.Hr. cuceresc Creta și o jefuiesc de comori pe care le transportă la Micene. Nimeni nu spune pe cine jefuiesc grecii, pământurile cui le ocupă grecii (aheii). Ultima mare întreprindere războinică a aheilor a fost războiul contra Troiei – război a cărui importanță a fost mult exagerată de poemele homerice. La Troia, pe locul unei așezări datând din neolitic au fost construite succesiv începând din mileniul al III-lea Î.Hr. – de către o populație amestecată în această zonă – nouă orașe pe același loc cu acest nume. Troia era situată într-un punct care controla strâmtoarea Hellespontului și în plus poseda și un teritoriu foarte bogat, renumit și pentru creșterea berbecilor și cailor (creșterea animalelor în care excelau geții). O coaliție de 28 de state aheene, totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcați pe 1.200 de corăbii, cele mai mari ducând câte 120 de oameni, sub comanda regelui Micenei, Agamemnon, au asediat timp de zece ani Troia. Evenimentul este plasat de Eratostene în anul 1183 Î.Hr. După ce au cucerit orașul și l-au jefuit (la asta se pricepeau cel mai bine), aheii s-au retras.
Civilizația miceniană n-a durat nici șase secole. Rând pe rând, palatele și cetățile miceniene au fost jefuite și distruse. Singura cetate care și-a continuat existența încă multe veacuri a fost Atena. Orașul Micene a supraviețuit până către 1100 Î.Hr. Cauza prăbușirii civilizației miceniene a fost în principal determinată de invazia ultimului val de triburi grecești ale dorienilor, invazie în urma căreia va dispărea – pentru o perioadă de cinci secole – și scrierea în Grecia.
Sǎpǎturile inagurate în 1876 la Troia de cǎtre Heinrich Schlieman au dezvǎluit o civilizație impunǎtoare și bogată, deschizând calea cercetǎrii epocii bronzului în Grecia. Dar până să apară această epocă în Grecia, a apărut și dincolo de Dunăre, prin Tezaurul de la Perșinari, încadrat în perioada mijlocie a epocii bronzului, în perioada sfârşitului mileniului al III-lea și prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. Despre condiţiile reale de descoperire sau despre numărul iniţial al tezaurelor şi al obiectelor din care erau constituite acestea nu s-au păstrat informaţii sigure. Se pare că tezaurul este de fapt format din două tezaure descoperite la Perşinari. Unul a fost găsit în 1954 de către un localnic cu ocazia săpării unei gropi pentru scos lut de pe terasa pârâului din localitate. Acesta era alcătuit cel puţin dintr-o spadă scurtă de aur şi patru sau cinci topoare miniaturale din argint. Un al doilea tezaur a fost găsit în anul 1962, când un alt sătean a găsit un număr neprecizat de obiecte din aur, pe un teren situat la circa 50-60 m est de locul primei descoperiri. Acesta era alcătuit din cel puţin 12 pumnale din aur. Tezaurele de la Perşinari se datează în perioada mijlocie a epocii bronzului și se compun din: o spadă mare, masivă (din care lipsește vârful și mânerul), realizată prin turnare și finisată prin presare la cald, cu o nervură mediană ce se pierde într-un evantai în partea superioară; 11 pumnale simple, cu nervură mediană, turnate, aflându-se în diferite stadia de prelucrare, dar neterminate. De notat faptul că în vara anului 1976 au mai fost recuperate de la descoperitori fragmentele unui alt pumnal, identic cu cele de mai sus. O dată cu obiectele de aur au mai fost descoperite mai multe toporașe miniaturale din argint, asemănătoare cu cele din aur component ale Tezaurului de la Țufalău. Octavian Iliescu a publicat în volumul Cercetări numismatice VII (volum apărut sub egida Muzeului Naţional de Istorie în anul 1996) articolul intitulat Cum arătau banii primitivi. Tezaurul de la Perşinari, din care am extras informaţiile următoare. Cunoscutul şi respectatul numismat expune argumente serioase ce arată că aceste lingouri de aur sunt de fapt obiecte premonetare, ce ar fi putut fi utilizate pentru schimbul de produse. Cele 11 pumnale au fost clasificate în patru mari grupe, pe baza dimensiunilor şi titlului aurului folosit de meşterul aurar care le-a creat. Localitatea Perșinari din zona Munteniei, are dovezi arheologice ce atestă existența sa încă din neolitic. Prima atestare documentară scrisă a satului Perșinari datează din anul 1774, când Divanul Țării Românești dă ordin Mânăstirii Nucetu și ispravnicilor județului Dâmbovița să oblige pe locuitorii de pe moșia Perșinari să facă clacă și să plătească dijma cuvenită. Se pare că satul, ca așezare umană, are rădăcini mult mai vechi, dovada fiind chiar acest tezaur dacic din piese de aur. Tezaurul confirmă apariția unor centre metalurgice locale importante, iar piesele ce îl alcătuiesc prezintă acel stadiu premonetar din epoca bronzului. Lângă pârâul Nucițel, ce curge la apus de așezarea actuală a satului, s-au descoperit urmele unei așezări din aceeași epocă a bronzului, și anume o așezare civilă rurală, fortificată cu val și șanț de apărare pe latura de vest. Solul castaniu din zonă atestă existența anterioara a unei păduri sesizată și cartografic până la sfârșitul secolului al XIX-lea. În documentele vechi apar două denumiri pentru această localitate și anume: Tabăra de Jos și Tabăra de Sus, ceea ce corespunde cu ipoteza că satul ar fi avut mai întâi o vatră pe malul stâng al râului Dâmbovița. În anul 1697, la 21 ianuarie, o parte din moșia Tabăra de Jos (trei funii de moșie) este vândută de Neagoe Izbața lui Ianache Văcărescu. Mai există o ipoteză potrivit căreia locuitorii de pe malul stâng al Dâmboviței au fost mutați de boier pe deal datorită faptului că erau deseori inundați sau din dorința acestuia de a avea cât mai mult teren arabil. Denumirea satului Perșinari apare pentru prima oară în documentele scrise în anul 1774. Se presupune că satul și-ar fi luat denumirea de la o livadă cu piersici ce există în această zonă, sau de la numele unui boier ce a trăit în aceasta zonă și care se numea Stan Perșinaru.
Revenind la Tezaurul dacic de la Perșinari, piesele sale descoperite în 1962 au ajuns la început la Bucureşti, la Banca Națională a României, unde inițial au fost considerate ....aur dentar. Pumnalele au fost salvate de la topire de Octavian Iliescu, care le-a identificat ca fiind obiecte din epoca bronzului. În anul 1963, au intrat în colecţia Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. Actualmente piesele sunt expuse la Muzeul Naţional de Istorie a Românei, în sala Tezaur.
Un alt tezaur impresionant din aur a fost descoperit la Apahida, în apropierea oraşului Cluj, în trei morminte princiare atribuite gepizilor. Potrivit specialiştilor Muzeului Naţional de Istorie a României, primul mormânt a fost descoperit în 1889, în timp ce se lua pietriş dintr-o zonă mărginaşă a Apahidei. Din inventarul mormântului s-au păstrat mai multe obiecte din aur, o fibulă cruciformă cu butoni în formă de ceapă, o brăţară cu capetele îngroşate, trei inele, o cataramă de centură şi o a doua cataramă mai mică, cinci pandantive cu clopoţei, o bandă şi mai multe aplice. A doua descoperire a fost făcută tot întâmplător în octombrie 1968 de muncitorii care săpau groapa de fundaţie a unui stâlp de înaltă tensiune. Aceştia au găsit piese din aur cu o greutate totală de circa 900 de grame, pe care şi le-au însuşit. Abia în februarie 1969, autorităţile le-au aflat taina şi au recuperat o parte din obiecte, circa 800 de grame de aur. Arheologii au mai adus la lumină garniturile a două „gentuţe", 15 piese de joc şi câteva piese care decorau probabil mânerul şi teaca unei spade. Din cel de-al treilea mormânt, singura piesă păstrată este o cataramă mare din aur, găsită în 1979 de un copil în pământul excavat pentru fundaţia clădirii poştei din localitate... Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro
Istoria unei comori: pumnalele de aur de la Perșinari, „electrum” și piatra filosofală a lui Paracelsus
- Detalii
- Silviu Leahu
- Planeta