Istoria României este jalonată de un șir de evenimente controversate, care includ și nu puține trădări la nivel înalt, uneori provocate de pasiuni ieșite din comun. Bunăoară, Bogdan al II-lea, fiul din flori al lui Alexandru cel Bun și tatăl lui Ștefan cel Mare a fost uzurpat de propriul său frate, Petru Aron, fiind lichidat chiar de acesta după un chef monstruos, amețindu-l cu vin. Iar Vlad Țepeș a căzut victimă unui complot al propriilor boieri, care au trecut în tabăra lui Laiotă Basarab. Petru Rareș se trezește singur pe câmpul de luptă în fața turcilor, părăsit chiar de boierii săi „cei mai credincioși”, care se înțeleseseră în prealabil cu otomanii, așa că la începutul bătăliei pur și simplu și-au luat tălpășița împreună cu detașamentele lor înarmate...

Un caz aparte îl are însă în centru lui pe nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă (1506-1527). Acesta era fiul lui Bogdan al III-lea, zis „cel Chior”, şi a ajuns lpe tron în pragul adolescenţei, mare parte a domniei sale fiind pe mâna regenţei şi a puternicilor boieri din neamul Arbore, descendenții faimosului hatman omonim.Dar, la un moment dat, Ștefăniță se revoltă și preia singur frâiele domniei. Începe astfel o perioadă tulbure, marcată pe de o parte de conflicte sângeroase cu polonii, tătarii şi turcii, dar şi cu boierii autohtoni, nemulțumiți de subita emancipare a tânărului domnitor. Ştefăniţă intră în conflict culmea cu mulţi foşti colaboratori ai bunicului său, Ștefan cel Mare, producându-se un adevărat exod al boierilor respectivi către Polonia. Luca Arbore şi fii săi, practic tutorii lui din adolescenţă, devin dușmanii lui de moarte.    
 
Dar Ștefăniță ajunge să se lupte şi cu Radu de la Afumaţi, domnul muntean care se căsătorise cu frumoasa domniță Ruxandra, o fiică a lui Neagoe Basarab, dorită și curtată şi detânărul voievod moldovean. Sfarșitul lui Ştefăniţă, survine în 1427 - culmea, după o campanie de succes în Ţara Românească. El sucombă în chip misterios, de tânăr, în cetatea Hotinului. Cronicarii vremii afirmă că a fost otrăvit de soţia sa Stana, fiica cea mare a lui Neagoe Basarab, parte a unui complot al boierilor nemulţumiţi de politica autoritară a tânărului domn. Stana era motivată însă de o teribilă gelozie și ar fi dorit să plătească astfel umilinţa la care fusese supusă de Ştefăniţă. Acesta ar fi dorit să se căsătorească cu sora ei cea mai mică, care a fost dată lui Radu de la Afumaţi, rivalul muntean al lui Ștewfăniță. Stana a fost doar o soluţie de compromis, de care ea era cât se poate de conștientă. Domnița a trebuit să îndurecalvarul de a asista la războaiele soţului ei cu Radu de la Afumaţi strârnite în principal de o gelozie fără seamăn...

Nici Radu de la Afumați nu a avut până la urmă un destin fericit. Satisfăcut de liubovul cu chipeșa Ruxandra, acesta a ignorat cabala pe care marii boieri din Țara Românească începuseră să o urzească în jurul lui. După numeroase lupte pentru soţia sa cu Ştefăniţă al Moldovei, Radu de la Afumaţi părea să cunoască în 1528 momente de linişte. Sprijinit de puternica familie a Craioveştilor, se pregătea să reia politica anti-otomană. „Invidioşi pe relaţiile cu familia de boieri de peste Olt, dar şi de perspectiva a noi războaie cu turcii, o parte a marilor feudali munteni îi hotărăsc în mod mişeleşte sfârşitul. Neagoe vornicul şi Drăgan postelnicul strâng o ceată boierească şi îl iau prin surprindere pe Radu de la Afumaţi. Domnitorul fuge, dar este ajuns la Râmnicu Vâlcea, unde se petrece un eveniment unic în istoria românilor. Voievodul își găsește sfârșitul împreună cu fiul său, Vlad, în biserică, considerat în Evul Mediu, teritoriu sacru, unde nici măcar nu se intra înarmat. Boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea şi nerespectând nici lăcaşul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îi fac felul în bisericuţa de pe Dealul Cetăţuii, sub ochii îngroziţi ai preotului“, explică istoricul Constantin Giurescu..

O soartă tristă a avut și soacra lui Radu de la Afumați, Doamna Despina Milița, coborâtoare din stirpea despoților sârbi Brancovici și soția lui Neagoe Basarab. În anul 1504, la Curtea Domnească a lui Radu cel Mare din Târgovişte, se refugia mitropolitul Maxim Brancovici, cărturar de renume al vremii, împreună cu nepoatele sale Elena şi Despina Miliţa. Ambele s-au căsătorit cu viitori voievozi români: Despina cu Neagoe Basarab, iar Elena (zisă şi Cătălina) cu Petru Rareş. Pe Despina Miliţa, Neagoe o va lua în căsătorie după anul 1504. Din această căsătorie avea să se nască primul fiu, botezat Theodosie, căruia tatăl său îi va dedicafaimoasele sale  „Învăţături". După el au urmat alţi cinci copii: Ioan (botezat după numele bunicului său, Iovan Brancovici), Petru, Anghelina (după numele mamei lui Maxim Brancovici), Stana şi Ruxandra, ambele soţii de domni, prima a lui Ştefăniţă-Vodă al Moldovei, iar mezina a lui Radu de la Afumaţi.

Istoricul Nicolae Iorga o descrie pe Despina Miliţa drept „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora". În timpul domniei, Neagoe Basarab şi Despina Doamna, iubitori de artă, au strâns o colecţie impresionantă de obiecte religioase de mare preţ, printre care Constantin Gane prenumără „Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea". Podoaba cea mai de preţ a rămas, însă, biserica de la Curtea de Argeş. Legenda spune că Doamna Despina, pentru a săvârşi această costisitoare biserică, şi-ar fi vândut toate bijuteriile pe care le avea moştenite de la casa domnitoare a Serbiei. La scurt timp după moartea lui Neagoe Basarab, petrecută la 15 septembrie 1521, Despina, retrasă undeva în apropierea Sibiului, ţine să mulţumească sibienilor printr-o scrisoare, pentru faptul că i-au dat de ştire despre ocuparea tronului Ţării Româneşti de către fiul său Teodosie: „Şi iată am înţeles - scrie văduva Despina - ce mi-aţi scris graţia voastră şi bună veste mi-aţi dat a cunoaşte despre fiul meu, că i-a dat Dumnezeu Ţara Românească". A fost o bucurie efemeră, însă, deoarece tânărul Theodosie a fost chemat de turci la Poartă, pentru a fi recunoscut, şi nu s-a mai întors de acolo, dispărând în condiții misterioase.

După trecerea prematură la cele veşnice a fiului său, Despina a comandat o icoană în care este reprezentată Maica Domnului purtând pe braţe trupul Mântuitorului coborât de pe Cruce. În partea stângă a icoanei, în depărtare, „Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii". Dinu C. Giurescu remarca "durerea cu care Despina, văduva lui Basarab Neagoe, îşi plânge pe fiul ei Theodosie plecat la cele veșnice prea timpuriu". Nicolae Iorga avea să remarce și dramele prin care a trecut în continuare Despina Miliţa: „După doar nouă ani de căsătorie, se stingea şi soţul ei, încă tânăr. Singurul fiu al ei rămas în viaţă, Theodosie, desbrăcat de moştenirea lui, se sfârșea la Constantinopol. Apoi, ea fugi în lume, rătăcind multă vreme prin Ardeal, desbătându-se cu datornicii unui soţ risipitor pentru lucrurile frumoase". În 1525, pentru mâna fiicei sale celei mici, Ruxandra, s-a purtat război între domnitorul Ţării Româneşti Radu de la Afumaţi şi Ştefăniţă Vodă al Moldovei. Biruitor a ieşit domnul muntean, iar nunta a avut loc în mai-iunie 1526. Învinsul, Ştefăniţă Vodă, a luat în căsătorie pe Stana, cealaltă fiică a Despinei cu Neagoe Basarab. Având ambele fiice măritate cu domnitori de dincolo de Carpaţi, un Basarab şi un Muşatin, Despina Doamna a continuat să locuiască în Ardeal, la Sibiu. Soarta celor două fiice rămase în viaţă nu a fost mai blândă decât a sa. În anul 1527, Stana rămâne văduvă, iar în anul 1529 şi Radu de la Afumaţi o lăsă văduvă pe Ruxandra. Domniţele rămase singure se refugiază alături de mama lor la Sibiu şi, astfel, oraşul găzduia trei văduve de domnitori români în acelaşi timp. Doar că Ruxandra, „fiind încă tânără şi frumoasă", se mărită a doua oară, „tot c-un Domn muntean şi tot cu un Basarab, Radu Paisie". De data aceasta, Despina Doamna părăseşte Sibiul, pentru a locui la Curtea Domnească a ginerelui său. Revine, astfel, în Ţara Românească, după 20 de ani de pribegie. „Printre anii 1541 şi 1545 o aflăm în Bucureşti, unde nu mai găseşte din splendorile-i de altădată, decât un locşor în Curtea Domnească, o cameră a ei anume, în care, singură şi amărâtă, urmează a-şi plânge pe cei dispăruți”, notează Constantin Gane. Radu Paisie este mazilit în 1545, iar Despina Doamna hotărăşte să lepede grija lumească şi să îmbrace haina monahală. Cea care fusese fiica unui despot sârb, soţie, mamă şi soacră de domnitori români, era acum „o maică, Platonida, rătăcind de-a lungul zidurilor unei vechi mănăstiri, rememorând poate în bătrâna ei minte puţina fericire şi multele lacrimi de care a avut parte în viaţă, rememorând faptele războinice ale Despoţilor sârbi, cele bisericeşti ale lui Neagoe Basarab şi cele lumeşti ale frumoaselor ei domniţe". Avea să revină în Sibiul pribegiei sale, unde a fost și ea răpusă de ciumă, la 30 ianuarie 1554, iar un cronicar sas nota: „A lăsat aşa de mari bogăţii după dânsa la Sibiu, încât i s-a făcut o înmormântare măreaţă".

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro