Tezaurul de la Pietroasa este format din mai multe obiecte din aur, descoperite în anul 1837, în Postul Paștelui, pe Dealurile Istriței, după cum se arată în declarațiile celor care l-au găsit, țăranii pietrari Ion Lemnaru și socrul său Stan Avram, în localitatea Pietroasele, Buzău, undeva pe Valea Urgoaia, actuala Vale a Pietroasele, sub platoul denumit pe atunci Via Ardelenilor, sub un piemont de viță de vie, la circa un kilometru de situl castrului roman aflat în centrul satului Pietroasa. Din detaliile pe care le-au dat pietrarii și cei care au fost implicați în ascunderea obiectelor, a reieșit că tezaurul a fost compus din 16 până la 26 de piese, cel mai probabil 25. Autoritățile acelor timpuri au reușit să recupereze 12 obiecte, cele care sunt și astăzi expuse la Muzeul Național de Istorie a României: colanul elipsoidal, colanul cu inscripție runică, colanul simplu, patru fibule, patera cu figuri mitologice, două vase poligonale, un vas „oenochoe” și un taler, în greutate totală de 18,7975 de kilograme de aur și multe pietre prețioase ca granate, almandine, turmaline, smaralde, cristale de stâncă, safire și sticlă colorată. Tezaurul a fost supus încă de la descoperire unor ample acțiuni de distrugere, mutilare și compactare a pieselor componente, multe fiind distruse și tăiate cu toporul de către Anastase arnăutul, fapt ce a dus la dislocarea pietrelor prețioase, foarte multe fiind astăzi pierdute.


Atribuirea tezaurului și datarea lui s-a făcut prin analiza obiectelor componente, a detaliilor tehnice și stilistice prezente în modul lor de confecționare, precum și din studierea unor izvoare documentare. Punctul de plecare a fost colanul inscripționat cu caractere runice. Runele de pe colan au sugerat de la început atribuirea comorii unui neam de sorginte germanică. Acest colan este cea mai însemnată piesă a comorii, fiindcă este singura care are o inscripție. Din păcate, literele nu sunt evidente și nu se pot descifra ușor. Profesorul german Rudolf Neumeister, a pus tezaurul în conexiune cu momentele importante care s-au derulat în secolul al IV-lea în istoria universală. El a fost cel care a enunțat pentru prima oară teza atribuirii comorii lui Athanaric, conducătorul vizigoților, care a trecut prin teritoriile care compun astăzi România. Ipoteza a fost preluată de Alexandru Odobescu, cel care a făcut o pasiune din cercetarea tezaurului, fapt pentru care a publicat monografia Le Trésor de Pétrossa, apărută spre sfgârșitul veacului XIX. O mulțime de cercetători și specialiști europeni au ems fel și fel de ipoteze privitoare la originea comorii, la traducerea textului runic și la încadrarea stilistică a obiectelor componente. Dacă raportarea la izvoarele documentare și la argumentele de ordin arheologic indică o datare în secolul al IV-lea d.Hr., analiza stilistică a celor 12 piese care au ajuns în contemporaneitate spune că stilurile individuale de confecționare ale fiecărui obiect sunt dintre cele mai diverse. Astfel, cele trei colane au analogii ale unor obiecte descoperite încă din epoca bronzului, patera își trage obârșia din caracterele stilistice greco-romane, cele patru fibule în secolul al IV-lea, talerul are motive specifice din epoca bronzului și chiar din epoca neolitică, toartele late ale vaselor poligonale apărând în secolul I e.n. și forma vasului „oenochoe” este cunoscută din epoca romană. Caracterul stilistic care îndreptățește atribuirea comorii popoarelor germanice este capul de pasăre al fibulelor, el este indiciul care ar susține datarea fibulelor pentru secolul al IV-lea, precum și originea lor. Toate fibulele prezintă, pe lângă capul de pasăre sub formă naturalistă, ca și decorul policrom, o fază intermediară dintre modelele scito-sarmate și cele stilizate din ce în ce mai mult din secolul al V-lea și următoarele. Capul de pasăre este considerat a fi un element caracteristic al popoarelor germanice, deoarece aceste triburi au adoptat cu predilecție acest element de la motivele decorative zoomorfe central-asiatice și iraniene. Datarea cu un an exact al confecționării fiecărui obiect nu este posibilă, cum nu este posibilă nici identificarea unor ateliere de făurire a lor, considerându-se că arealul posibil ar fi dintre nordul Pontului Euxin și lumea mediteraneană. Pentru a fixa totuși o dată, s-a datat tezaurul în anul 381 în care Athanaric a ajuns la Constantinopol, de altfel, anul în care a și murit. Tentativele care s-au făcut pentru datarea tezaurului cu un sfert de secol mai târziu de anul 376, precum și ipoteza atribuirii lui populației ostrogote care a rămas sub autoritatea hunilor, nu au reușit să aibă succes în fața argumentelor vizigote. Acest lucru s-a întâmplat și din cauză că nu s-a putut demonstra documentar sau arheologic că ostrogoții ar fi populat aceste regiuni și nu există niciun temei pentru care ostrogoții să fie preferați vizigoțiilor, ca stăpâni ai Tezaurului de la Pietroasa. Pentru explicarea de natură istorică a tezaurului, nu se poate părăsi cadrul secolului al IV-lea. De aceea, doar despre vizigoți se știe că au trecut prin părțile Buzăului pentru a putea ascunde un asemenea tezaur sacru.
Timp de aproape un secol, comoara uluitoare descoperită în 1837 la Pietroasele și făcută cunoscută în Europa de Alexandru Odobescu a fost considerat cel mai important tezaur arheologic al lumii moderne, doar găsirea relicvelor din mormântul lui Tutankhamon în anul 1923 depășind-o ca semnificație și valoare.
Valoarea tezaurului era considerabilă chiar dacă jumătate din cele aproape 40 kilograme de aur descoperite inițial fuseseră pierdute, furate sau deteriorate (de pildă, tipsia de 7,6 kilograme fusese ruptă în patru și restaurată grosolan, iar 10 piese, cântărind aproape 21 kilograme, au fost furate de la bun început și n-au mai fost recuperate niciodată). Cel care a cercetat din punct de vedere științific „Cloșca cu puii de aur”, legându-și totodată numele de destinul ei internațional, a fost marele cărturar Alexandru Odobescu. Dar acțiunile sale i-au atras invidia și ura unor contemporani, cumplit de geloși pe realizările autorului lucrării Le Tresor de Petrossa, publicată la Paris în trei volume.
Odobescu, între altele profesor de arheologie la Universitatea bucureșteană, a fost și Ministru al Monumentelor în perioada 1863-1864. În această calitate, el s-a ocupat de restaurarea celor 12 piese recuperate în 1842, după cinci ani de trecere vicioasă a comorii din mână în mână (de la cei doi țărani analfabeți, Stan Avram și Ion Lemnaru, socru și ginere, care au descoperit-o, la ruda unuia dintre ei Gheorghe Baciu, apoi la antreprenorul albanez Anastasie Tarba Verussi și, parțial, la arendașul Gheorghe Frunză Verde, după care, în urma denunțului preotului Filotei, viitor episcop, piesele ajung în proprietatea statului, rămânând multă vreme în seiful din biroul lui Mihalache Ghica, Ministru de Interne și fratele domnitorului, cu mențiunea că, totuși, două piese se „rătăcesc” la vizitiul unui alt demnitar, postelnicul Dumitrache, iar altă rudă a lui Ghica-Vodă, Alecu Ghica, ține în custodie un număr nedeterminat de piese). Chiar și așa, descompletate și deteriorate, piesele care ajung, într-un final, la Odobescu sunt considerate de acesta suficient de reprezentative pentru arheologia și, în sens larg, cultura românească încât „valoroasa descoperire să fie expusă în standul României la Expoziția Universală de la Paris din 1867, fapt care s-a și întâmplat. Alături de alte exponate valoroase, Tezaurul de la Pietroasa a fost solicitat să fie expus și la Londra spre a fi vizionat de publicul de acolo. Prin urmare, Odobescu a dus tezaurul în capitala britanică, unde a rămas până în primăvara anului 1868. În acest timp, în țară, Cezar Bolliac, invidios probabil pe succesele lui Odobescu, a publicat în Trompeta Carpaților o serie de articole care de care mai bombastice și neadevărate, în care se spunea că „tezaurul ne-a fost vândut străinilor, iar Odobescu este un hoț al patrimoniului național”.
În fine, periplul european se încheie în 1868, iar „Cloșca cu puii de aur” ajunge să fie expusă din nou la Muzeul Național de Antichități din București. După câțiva ani, un alt eveniment tulbură destinul comorii. În dimineața zilei de 21 noiembrie 1875, tezaurul, care era expus într-una din sălile cancelariei Senatului, a dispărut. Deasupra vitrinei în care fusese expus se putea observa o gaură în tavan, suficient de mare pentru ca un om de constituție medie să se poată strecura prin ea, ceea ce se și întâmplase de fapt. S-a dovedit că „aurul străvechi găsit în coasta Muntelui Istrița a strălucit seducător în ochii lui Grigore Pantazescu”, un fost seminarist și lucrător la circ, care, pătrunzând prin acoperișul clădirii, a furat piesele. „Hoțul a fost descoperit după puțin timp, obiectele tezaurului s-au recuperat, inclusiv colanul și o bucata din taler pe care Pantazescu le pierduse în zăpadă, în noaptea furtului, 19 spre 20 decembrie 1875, zăpada fiind foarte mare în București. În acest nou periplu, unele piese din tezaur au suferit alte deteriorări. Autorul furtului a stat șase ani în pușcărie și, în mod misterios, cu doar câteva zile înainte de eliberare, a fost împușcat mortal în timp ce se pare că voia să evadeze”(?!?)..
Înaintea jafului, hoțul „stătuse toată ziua la ședința parlamentară. Când programul s-a terminat, s-a ascuns și a rămas în clădire. Noaptea, s-a apucat de lucru. A găurit tavanul și, ca să nu vadă gardienii nimic suspect, a lăsat molozul să cadă într-o umbrelă. Apoi, cu ajutorul unei frânghii, s-a lasat în gol și a furat tezaurul. La anchetă, sus-numitul Pantazescu a mărturisit că dorea să intre în istorie drept cel mai celebru hoț".
Numerele din 21 noiembrie 1875 ale ziarelor Pressa şi Telegraphul menţionau chiar pe prima pagină un ,,furt forte îndrăsneţ” de la Muzeul Naţional. Mașinăria mediatică se o pornise din nou, la fel cum va face, peste câțiva ani și în cazul banditului Iorgu Serdaru. Presa avea în mână un subiect fierbinte și era decisă să îl exploateze din toate direcțiile, variind unghiurile de abordare, fără a evita conotațiile politice: ,,Telegraphul prezenta ştirea detaliat, pe o coloană întreagă. De obicei, în perioada cu pricina, ştirile despre infracţiuni apăreau la pagina a doua sau a treia şi erau integrate secţiunii faptelor diverse. Mai mult, relatarea era precedată şi de un titlu care atrăgea atenţia: Hoţii la Museu!. Folosirea adjectivelor pentru a descrie furtul denota caracterul extraordinar al acestuia: <<O hoţia din cele mai curioase şi din cele mai cutesătoare>>. Articolul accentua apoi valoarea Cloştii cu puii de aur, care stârnise admiraţia străinilor la Expoziţia universală de la Paris din 1867. Cea mai mare parte a articolul descria modul în care fusese furată colecţia de obiecte preţioase. Camera în care se afla tezaurul era sub încăperea care servea ca bibliotecă şi cancelarie a Senatului. Se credea că mai mulţi hoţi au tăiat pardoseala din această ultimă încăpere, au spart tavanul camerei unde era ţinut tezaurul, au coborât pe o frânghie şi au furat tezaurul. În concluzia ştirii apărea un atac la adresa conservatorilor. Se preciza ironic că aceştia nu sunt capabili să conserve nimic şi, deci, că totul se fură. Telegraphul era însă un ziar care susţinea interesele liberalilor şi nu de puţine ori relatările infracţiunilor se transformau în atacuri politice”.
Când faptele erau, însă, consemnate de organele de presă apropiate partidului aflat la guvernare, relatările se canalizau pe aspectele pozitive ale anchetei, evidențiind reușitele poliției: „Peste doar două zile, în numărul din 23 noiembrie, Pressa publica ştirea intitulată Tesaurul de la Petroasa s’a găsit. Obiectele preţioase fuseseră recuperate, iar cea mai mare parte a articolului oferea detalii despre făptaşul furtului: Pantazescu, un pungaş de meserie, care comisese şi alte furturi. Acesta era considerat un hoţ îndrăzneţ şi un bun gimnastic”.
Iar personajul principal al acțiunii începea să fie, ușor-ușor, mitizat și relativ cauționat din perspectivă morală, fiind învinovățit mediul din care provenea făptașul, nu omul în sine …care mai avea un pic și era transformat într-o victimă a sistemului: „Trăsăturile lui Patazescu se aflau în prim-plan şi în articolul din 25 noiembrie, pe o coloană de la pagina a treia. Făptaşul avea 21 de ani, era blând, cu figura inteligentă, aplicată la rău şi cu calităţi de acrobat. Autorul articolului aprecia că Pantazescu ar fi putut avea o soartă mai bună dacă n-ar fi fost afectat de vicii”.
De altfel, și banditul Iorgu Serdaru, mai ales în perioada extrădării din Rusia, când fusese obligat să meargă pe jos, în lanțuri, de la Odessa până la granița cu Regatul Român, fusese etichetat onest de către ziare! Pantazescu capată și el un statut asemănător, mai ales că, din lipsă de alte subiecte, el devine vedeta incontestabilă a epocii, acțiunile sale fiind serializate foiletonistic: „El apărea în paginile ziarului şi în numărul următor pentru că reuşise să evadeze din arest, sărind de la o fereastră. În cadrul secţiunii Fapte Diverse, de la pagina a doua, se relata detaliat evadarea lui Pantazescu. Devenise deja vestitul pungaş Pantazescu şi avea un statut similar cu acela al celorlalţi răufăcători celebri”.
Fereastra pe care fuge hoțul tezaurului îl leagă încă o dată de jefuitorul inventiv al femeilor singure și bogate, fiindcă prin același loc va evada mai apoi și Iorgu Serdaru, banditul care-l fascina pe redactorul de la Timpul, Mihai Eminescu. Adepții teoriilor conspirației ar putea spune că înadins Poliția nu va fi pus gratii de metal ferestrei incriminate, numai ca să aibă presa ce comenta pe spații largi vreme îndelungată!
Teorii ale conspirației nu vor întârzia, totuși, să apară, mai ales că banditul cu poveste lacrimogenă (student sărac la Teologie, nevoit să abandoneze seminarul și să se angajeze la Circ etc.) putea fi folosit din nou ca vector al atacurilor politice: „Prinderea sa a fost anunţată într-un articol critic cu privire la modul în care ziarele de opoziţie prezentaseră furtul sau evadarea din arestul Poliţiei. În cuprinsul acestui articol, intitulat Pungaşul Pantazescu şi Politica Diarelor Oposiţiei, făptaşului îi era din nou alăturat adjectivul vestit”. (Cuvânt la modă în epocă: și Eminescu va folosi acest epitet pentru „Marele Vestit Banditul Sărdariu”, tâlharul care o jefuise pe Momuloaia, mătușa lui Caragiale.) Ideea esenţială a articolului o reprezenta critica severă a politicii editoriale a ziarelor liberale Românul, Telegraphul şi Alegătorul liber, care îi învinovăţeau pe conservatori pentru evadarea lui Pantazescu: „Relatările din Telegraphul arată, într-adevăr, că acest ziar, ca şi Pressa de altfel, se serveau de faptele criminale pentru a aduce argumente sau contraargumente în chestiunile politice. Furtul Tezaurului de la Pietroasa şi evadarea lui Pantazescu erau subiecte importante nu doar prin spectaculozitatea faptelor, ci şi prin potenţialele implicaţii politice ale cazului. În numărul din 26 noiembrie 1875, ziarul Telegraphul
prezenta cazul pe trei coloane pe prima pagină. Este cel mai amplu articol legat de acest furt sau de Pantazescu. Totuşi, tema centrală nu era reprezentată de furtul în sine sau de evadare, ci de confruntarea politică. Ziarul critica incompetenţa autorităţilor, care nu au asigurat o pază mai bună făptaşului, cunoscute fiind calităţile acrobatice ale lui Pantazescu. Se preciza că unul dintre ziarele conservatoare îl considera pe Pantazescu un agent electoral al roşiilor, al liberalilor”!
Dincolo de întorsăturile politicianiste absolut gratuite ale afacerii, star system-ul funcționa la fel ca în ziua de azi. Hoțul care furase (și, în grabă, deteriorase) Tezaurul de la Pietroasa se metamorfoza într-un adevărat erou, a cărui carieră promitea felurite divagații editorialistice, ceea ce, implicit, îl transforma în potențial subiect și pentru alte show-uri mondene: „La pagina a doua a ziarului Telegraphul apărea un alt articol amplu, care descria un furt anterior al lui Pantazescu. În final, autorul promitea că va fi prezentată biographia hoţului în numărul următor. În paralel, Pantazescu devenise o vedetă, ca şi alţi răufăcători. La începutul lunii decembrie, o reclamă din ziar îndeamna cititorii să-şi cumpere bilete la spectacolul intitulat Hoţulu de Cloşcă sau Furtul nereuşit de la Museu, din 4 decembrie 1875, dat de o trupă italiană de pantomimă”.
Pantazescu va trece, apoi, și în volumele de memorialistică, chiar dacă nebuloasa creată, în timp, în jurul personajului aducea după sine riscul inerent ca „legenda” construită în jurul său, o dată intrată în subconștientul colectiv, să perpetueze și anumite informații eronate. Bunăoară, lucrarea monumentală a lui Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1927-1932), inventariază numeroase evenimente notabile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar „autorul plasează totuşi furtul Cloştii cu puii de aur, comis de Pantazescu, în noaptea de Crăciun a anului 1877, deşi avusese loc în 1875. Potrivit lui Bacalbaşa, Pantazescu vânduse una dintre piesele furate unui bijutier-ceasornicar, iar acesta ar fi topit-o. De altfel, Alexandru Odobescu remarca, trist, că tezaurul, restaurat din iniţiativa sa, fusese deteriorat de Pantazescu”.
După ce hoțul este condamnat și trimis la închisoare, se părea că el va dispărea din atenția presei și a opiniei publice, ceea ce chiar s-a întâmplat vreme de șase ani, pe durata detenției. Numai că finalul tragic al întemnițării lui Pantazescu va da naștere unor noi teorii ale conspirației, în mare parte justificate de ciudățeniile petrecute la ocnă, când condamnatul pe cale să fie eliberat va fi efectiv lichidat!
Într-un noian de confuzii (despre care unii afirmau că ar fi fost intenționat de „sursele” din Ministerul de Interne!), saga este redeschisă spre deliciul publicului larg. Cercetările făcute de ziariștii de azi în colecțiile ziarelor din epoca respectivă scot la iveală amănunte absolut surprinzătoare: „După ce a fost prins din nou, Pantazescu a fost închis la penitenciarul Cozia şi apoi împuşcat mortal când ar fi încercat din nou să evadeze. Constantin Bacalbaşa preluase însă din presa epocii ideea, parţial greşită(?!?), că Pantazescu fusese asasinat din ordinul directorului penitenciarului, căruia îi spusese unde ar fi ascuns o parte din bunurile furate în timpul prodigioasei sale cariere”.
Ştirile legate de împuşcarea lui Pantazescu, în 1884, scoteau la iveală ezitările unor ziare din România. Informaţiile erau, de cele mai multe ori, nesigure şi apăreau la câteva zile de la întâmplările relatate: „În ziarul Resboiul din 22 august 1884 se preciza că vestitul fur al cloşcei cu pui de la Muzeu a fost împuşcat în timp ce încerca să evadeze de la penitenciarul Ocnele-Mari. Nu era menţionată însă data la care Pantazescu fusese împuşcat mortal. Peste două zile, o nouă ştire din Resboiul infirma zvonurile privind moartea lui Pantazescu. Sub titlul sugestiv Împuşcarea lui Pantazescu, se arăta că, de fapt, vestitul deţinut era închis la penitenciarul din Cozia şi nu la cel din Ocnele-Mari. De asemenea, conform unui corespondent al ziarului, cu câteva zile înainte, Pantazescu era sănătos. Trei zile mai târziu, împuşcarea lui Pantazescu revenea în prim-plan. Într-un articol din 27 august 1884 se preciza că el fusese, într-adevăr, împuşcat în seara zilei de 19 august. Articolul insista asupra faptului că ancheta trebuia să stabilească dacă el chiar încercase să evadeze sau fusese asasinat”.
Dar de ce, oare, s-ar fi putut întâmpla așa ceva, mai ales că tezaurul fusese, oricum, recuperat de la bun început și, măcar teoretic, nu mai era nimic de împărțit de către forțele mai mult sau mai puțin oculte din spatele asasinării sărmanului (de pe acum!) Grigore Pantazescu? „În numărul următor al ziarului Resboiul, din 28 august 1884, apărea clar ideea că directorul penitenciarului, un anume Orăscu, plănuise asasinarea lui Pantazescu. O serie de elemente sprijineau această ipoteză. Se părea că în timpul unor lucrări, mai mulţi deţinuţi găsiseră într-un zid al închisorii obiecte din argint şi o ladă cu monede de aur pe care directorul le-a luat acasă. Pantazescu i-ar fi îndemnat pe deţinuţi să-l denunţe pe director, iar Orăscu ar fi decis să-l ucidă pe Pantazescu, un potenţial martor incomod în cazul unui proces. Autorul furtului de la Muzeul Naţional mai avea însă de executat doar câteva luni din sentinţă, iar procurorul ceruse chiar graţierea sa. De asemenea, medicul care l-a examinat pe Pantazescu constatase că acesta fusese împuşcat în faţă, şi nu în spate, cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi încercat să fugă.”
Spre bucuria redactorilor din presă, care astfel găsesc noi subiecte pentru articolele lor, ițele afacerii se dovedesc mult mai complicate: „În timpul anchetei au ieşit la iveală noi amănunte, publicate în paginile ziarului Resboiul: în articolul din 7 septembrie 1884 se relata, de pildă, că soldatul care îl împuşcase pe Pantazescu fusese plătit de unul dintre gardienii penitenciarului.
În urma dezbaterilor de la procesul ucigaşilor lui Pantazescu, din iunie 1885, a reieşit că el nu încercase să evadeze, ci că fusese victima unui complot, iar gardianul Tudorachi Ionescu şi soldatul Gheorghe Grivăţ au fost condamnaţi la câte şase ani de închisoare. Totuşi, în mod curios, directorul penitenciarului nu a fost audiat decât în calitate de martor, deşi nu puţini erau aceia care îl bănuiau că ordonase asasinarea lui Pantazescu. Există indicii că autorul furtului de la Muzeul Naţional se schimbase în închisoare, devenind un deţinut model: s-ar fi ocupat de sculptura în lemn, fiind chiar premiat la un concurs în 1882. Cu toate acestea, chiar şi la mulţi ani de la sfârşitul scurtei sale vieţi, Pantazescu nu scăpase de eticheta de demult: vestitul pungaş care furase Cloşca cu puii de aur”...
Epopeea Tezaurului de aur, îngropat pe meleaguri buzoiene, la Pietroasa, de migratorii vizigoți sau ostrogoți în secolul al IV-lea, nu se oprește, însă, o dată cu asasinarea în închisoare a, în fond, măruntului pungaș Grigore Pantazescu.

La sfârșitul lunii noiembrie 1875, tezaurul fusese furat din Muzeul de Antichități din București. A fost recuperat în 1876, însă colanul cu inscripția a fost deteriorat. În anul 1884, trece printr-un incendiu, iar pentru a fi salvat a fost aruncat pe fereastră. În toamna aceluiași an, este din nou restaurat la Berlin de Paul Telge, un orfevrier german, și va căpăta aspectul pe care îl cunoaștem și astăzi.
În 1917, pe fondul ofensivei armatelor germane, care au cucerit Bucureștiul și amenințau să distrugă complet România, „Cloșca cu puii de aur” este trimisă în Rusia țaristă, aliată a României, împreună cu tot tezaurul național. După instaurarea puterii sovietice, Lenin și Stalin nici nu mai iau în calcul s-a înapoieze ceva. Abia după moartea acestuia din urmă, Gheorghiu-Dej reușește să negocieze retrocedarea parțială a tezaurului național aflat la Moscova. „Cloșca cu puii de aur” se întorc de acolo în 1956, dar numai 10 piese din cele 12 rămase din totalul de minimum 22 descoperite întâmplător de cei doi pietrari în 1837. În fine, din 1971 tezaurul este expus la Muzeul Național de Istorie al României: „o fibulă mare în formă de vultur, care poarta pe piept marele caboșon oval, mărginit simetric, în cruce, de patru caboșoane mici și rotunde, o fibulă mica, două fibule mijlocii, o tavă, o cană-oenoche, o pateră, doua coșulete poligonale, un colan cu inscripție, un colan simplu, un colan cu balama”. (Fibulă: „Agrafă (ornamentală) de metal, întrebuințată în antichitate pentru a încheia un veșmânt”; vaboșon: „Piesă prețioasă fără fațete, montată ca podoabă în metal filigranat”; oenoche: „Tip de vas grecesc, de dimensiuni mici, cu deschidere trilobată și cu un singur mâner, folosit pentru a turna vinul în cupe”; pateră: „Vas de formă circulară și puțin adânc, asemănător unei farfurii, folosit în antichitate la săvârșirea libațiilor”; libașie: „În practicile religioase din Antichitate, act ritualic care consta în gustarea și apoi vărsarea unei cupe de vin, lapte etc. ca omagiu adus divinității”. Sursă: https://dexonline.ro/)
Tezaurul de la Pietroasa, numit de catre cei care l-au descoperit „Cloșca cu puii de aur", datorită fibulelor în formă de pasăre, mai are acum doar 10 piese cu o greutate totala de 19, 820 kilograme de aur de înaltă puritate, multe dintre piesele sale fiind încrustate cu pietre prețioase.
Dar valoarea arheologică și, în sens larg, cultural-istorică a tezaurului nu se calculează în funcție de gramajul nobil și prin însumarea caratelor nestematelor. Practic, prin unicitatea sa, tezaurul este, la propriu, inestimabil, imposibil de cuantificat în bani. Cu atât mai mult, celor doi țărani needucați care săpau după piatră le-ar fi fost imposibil să înțeleagă importanța descoperirii lor! Și nici nu au înțeles mare lucru de fapt: „Ce vor fi simțit ei la vederea ciudatelor lucruri care au sărit dintre lespezi? Au bănuit probabil că trebuie să fie ceva valoros din moment ce le-au ținut în podul casei vreun an, dar nici prin cap nu le-a trecut că acolo ar fi aur. Necunoscând valoarea obiectelor, unul dintre ei a dat unui țigan o bucată dintr-o piesă pentru a-i cârpi un vas din gospodărie, crezând că e de aramă, iar țiganul a zvârlit cât colo bucata de metal, zicând stăpânului ei că nu e bună de nimic, aflăm din însemnările lui Alexandru Odobescu. (…)Nu vom ști niciodată cu precizie din ce era compus inițial tezaurul, dar din ceea ce au declarat pietrarii instanțelor după denunț s-a dedus că erau 22 sau chiar 24 de piese. Cert este că, pe mai nimic, antreprenorul Verusi a luat de la cei doi pietrari în jur de 40 de kilograme de aur și pietre prețioase. Poate că Verusi este cel care a făcut cel mai mult rău tezaurului. În graba lui de a nu fi prins de autorități, el a tăiat pur și simplu cu toporul tava de aur masiv cântărind opt kilograme, spărgând însă și alte piese și deteriorându-le. Cum câteva obiecte aveau încastrate pietre prețioase, la manevra disperată a antreprenorului, acestea s-au răspândit prin ogradă, constituind o hrană ciudata, dar nobilă, pentru puii țăranilor”...

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro