Cu aproximativ un veac și jumătate în urmă, într-o noapte de toamnă pâcloasă, prinţul sârb Miloș Obrenovici (căsătorit cu și apoi divorțat de frumoasa moldoveancă Maria Elena Catargiu, viitoarea amantă a lui Alexandru Ioan Cuza), a îngropat o comoară uriaşă, într-o peşteră din Munţii Mehedinţi. Trei sute de soldaţi şi 80 de cai au dus, pe potecile abrupte, jumătate din tezaurul Serbiei, pe care prinţul fugar îl punea la adăpost de fratele său, Mihailo, cu care se duşmănea. Ajutat de meşteri italieni şi de un boier craiovean, pe a cărui frumoasă fată o ceruse în căsătorie, prinţul a zidit o peşteră uriaşă din inima muntelui, în care şi-a ascuns aurul, podoabele scumpe, giuvaerurile pline de nestemate, mantia princiară, ba chiar şi coroana şi sabia de domnitor.

Ucis de turci, la porunca fratelui său, locul şi planul de îngropare a comorii i-au rămas boierului craiovean, „socrul” său, care înainte să-şi dea, şi el, obştescul sfârşit, le-a zidit într-o firidă a casei. Moartea celor doi n-a îngropat, însă, şi povestea comorii. De-a lungul istoriei, pe urmele ei au pornit zeci de împătimiţi. Găsită în firida de piatră, harta ascunzătorii a dispărut, nu înainte să ajungă la câţiva vânători de comori, de la simpli ţărani, la gradaţi, mai mici sau mai mari, ai Securităţii lui Ceauşescu. Într-o noapte de toamnă la fel de ceţoasă ca aceea din urmă cu două sute de ani, alţi soldaţi, îmbarcaţi de data asta în camioane mari, militare, au pătruns în ascunzătoarea al cărei cifru fusese găsit, făcând să dispară, pentru eternitate, tezaurul Prinţului Miloș Obrenovici. Dar, deşi au trecut multe decenii de atunci, poveştile oamenilor de prin satele mehedinţene sunt încă vii şi fierbinţi. E de-ajuns să le dai bineţe, să stai o clipă pe pragul casei, cu ei, pentru ca legenda să iasă din ceaţă şi să se transforme într-un crâmpei de istorie adevărată, constată și jurnalistul Cătălin Manole de la revista Formula As, care a investigat fenomenul.
Pe la 1900 şi ceva, Popescu Ion era jandarm în satul său, Zegujani. Cu banii strânşi din simbrie s-a hotărât să îşi cumpere o casă mai acătării şi, în cele din urmă, a bătut palma pentru vechea casă a preotului din Lupoaia, satul vecin. Nu era o casă urâtă, dar era veche, nelocuită de ani buni şi necesita renovări. Primul lucru pe care a vrut să îl schimbe jandarmul a fost soba din camera principală, sau „căminetele”, cum se zice în zonă. Nu mică i-a fost mirarea, când în peretele din spatele vetrei, Popescu a văzut strălucind o cutiuţă mică de argint. Inima i s-a oprit de emoţie. Ce să fi fost înăuntru? De ce-o ascunsese părintele în zid? Deschizând-o, n-a găsit însă nicio podoabă de aur în ea. În cutie se afla doar o bucată de hârtie îngălbenită, pe care scria, cu litere frumoase şi rotunjite: „Planurile peşterii de la Valea Părului se află în conacul boierului Boboiceanu, la intrarea pe sală, zidite în firidă. Dumnezeu să-ţi ajute!”. Jandarmului Popescu începură să-i curgă sudori reci pe spate. Hârtia din cutia de argint era drumul spre comoara Prințului Obrenovici. Iar până la moşia pe care trăise acesta la un moment dat era doar o aruncătură de băţ.
...Pe faţa arsă de soare şi brăzdată de cute adânci a martorului contemporan, păstrător al legendei, ochii mijiţi se mişcă repede şi şiret. Avea 78 de ani la momentul investigației jurnalistice, şi când îi prindeai privirea, îţi dădeai seama imediat că în ea licăreşte nebunia aurului. E ca o flamă despre care se spune că, o dată ce te-a atins, mori cu ea în suflet. A mai fost văzută și în ochii unor ţărani din Munţii Orăştiei, în apropierea cetăţilor dacice. N-are leac. Pe om îl cheamă Crăciun Constantin, şi din cauza vârstei, picioarele nu-l mai ajută să umble şi să urce în munţi, în căutarea comorilor. Însă mintea îi e tot acolo, scormonind prin peşteri, la rădăcinile fagilor seculari sau pe sub lespezi cu însemne. „Păi, pe Popescu ăsta l-a apucat moşu-meu. Se ţinea cu fata lui Ion Neagu, de stătea aici, în capu’ satu­lui. Neagu a fost mare căutător de comori şi, după ce Popescu a găsit planurile lui Obrenovici, a venit la el să îl ajute, aşa s-a luat cu fata lui. Pe Valea Părului sunt zeci de peşteri, nu una. Cum să o găseşti pe-aia care e bună, că nu mai ştia nimeni unde s-a lucrat? Pe baza planului din cutia din casa popii, Popescu şi Neagu au găsit însemnele – piatra pătrată, snopul de grâu şi şarpele. Astea le-am văzut şi eu, erau dăltuite în piatră, dar mai târziu cineva le-a şters. Au găsit peştera, iar Popescu şi-a adus 30 de oameni de la Runcşor, cu care a lucrat doi ani, să scoată pământul din galeriile înfundate de ostaşii lui Obrenovici. După aia a venit războiul şi oamenii au plecat la armată. Popescu a plecat ultimul de aici şi se spune că a plecat cu un car plin de ferigă. N-a fost ferigă în carul ăla, da’ nici comoara lui Obrenovici nu a fost. Popescu a găsit doar momeala, aşa, o cantitate de aur pusă anume să crezi că aia e comoara şi să pleci. Nici nu era în peşteră, era pusă la Piatra, ca o vacă culcată. Eu ştiu, am ţinut în mâinile astea planul lui Popescu”, spunea Crăciun, arătând palmele sale bătătorite, ca de miner. „Acum, au trecut toate… Popescu şi fata lui Neagu au avut un copil. Era cam damblagiu, trăia în Zegujani. Am mers la el şi, până la urmă, ne-am înţeles şi mi-a dat planurile lui Popescu, adică alea vechi, ale lui Boboiceanu. După aia, cineva a ştiut şi m-am trezit cu Securitatea acasă. Au confiscat tot. Dar le am şi acum aici”, zice bătrânul şi îşi duce degetul arătător către tâmplă.
Prima oară când Securitatea a început să cerceteze comoara lui Obrenovici a fost în 1984, printr-un trimis special: Bebe Băcanu. Era unul dintre cei mai pătimaşi căutători de comori şi se spune că ar fi câştigat încrederea comuniştilor, după ce a predat 15 kilograme de „turte” dacice din aur, descoperite în Munţii Motrului. Timp de trei ani, Băcanu a cercetat zona, a strâns informaţii de la oameni şi s-a apucat să sape în peşteră. Nici de Crăciun nu pleca de acolo, ci făcea doar un foc mare, în gura grotei. În 1987, Băcanu a luat legătura cu Muzeul Militar din Bucureşti şi şi-a continuat prospecţiunile împreună cu maiorul Mutu, ca reprezentant oficial. Un an mai târziu, a venit o echipă de zece militari, care au recrutat oameni din sat şi au început săpăturile sistematice, în peştera comorii. Constantin Crăciun a fost şi el unul dintre oamenii de bază care au participat la lucrări. „Să cauţi după comoară nu e, dom’le, ca în filme. Acolo îţi arată o joacă de copii. Eu ştiu ce vorbesc, că am săpat luni de zile cu militarii. Galeriile erau înfundate, am scos tone de pământ de acolo. Câteodată, mă băgam pe vreo galerie îngustă cât mine şi pe acolo trebuia să scot bolovani. Sunt şi capcane, pietre puse pe-o dungă, şi dacă te-mpinge păcatu’ să o mişti, acolo rămâi: cade peste tine sau se huruie tavanul galeriei. Aşa am ajuns într-o cameră mare, din peşteră, unde era un lac. Lacul ăla era artificial, se făcuse din cauză că meşterii italieni ai lui Obrenovici au zidit galeriile şi apa nu a mai avut pe unde să se scurgă. Dar conform hârtiilor, exista «camera din pod», adică o galerie pe verticală, ce ieşea din camera comorii, deasupra muntelui. Se vedea sub lac zidul construit şi, fie îl spărgeam pe ăla, fie spărgeam pe sus. Când ne-am dat seama de asta, a venit un zvon că ne paşte beleaua. Se spunea că era ordin «de sus», ca după ce scoatem comoara, pe noi, muncitorii, să ne termine. Adică, să avem aceeaşi soartă ca soldaţii lui Obrenovici. Atunci a fost revoltă şi nimeni nu a vrut să mai lucreze. Aşa am înţeles că aurul scoate din om tot ce e mai rău. A sosit după aia Ilie Ceauşescu cu elicopterul, la Izverna, şi a venit la noi, să liniştească oamenii. Am vorbit personal cu el şi mi-a zis să îi dăm bătaie, că nu se întâmplă nimic, dar nimeni nu a vrut să mai intre în peşteră. S-a lucrat mai departe doar cu soldaţi, dar eu zic că nu s-a găsit nimic, pentru că a fost sabotare. Tot dintre ei… Securitatea… mai multe probleme care nu se pot discuta… Nu se poate divulga deocamdată. Nu am semnat nimic cu ei, dar nu se poate divulga.”
Conform mai multor mărturii ale oamenilor din Cerna Vârf, într-o noapte din vara anului 1989, câteva maşini ale armatei au urcat la peştera din Valea Părului. A doua zi, peştera era abandonată şi toate galeriile unde se săpase fuseseră distruse. În timpul lucrărilor din acel an, şi-a pierdut viaţa un soldat care manevra dinamită. Din motive neștiute, Bebe Băcanu a fost condamnat la închisoare, s-a îmbolnăvit şi a murit la scurt timp după ce a fost eliberat.
Profesorului Cornel Boteanu, un mare iubitor al plaiurilor Cloşanilor, deține câteva date noi despre comoara lui Obrenovici. „Eu eram profesor la Ponoarele, în 1989, şi vedeam că treceau zilnic maşinile armatei, mergeau să supravegheze, probabil, lucrările. Cred că ei aveau informaţii mult mai multe decât deţineam noi, că altfel nu veneau. Au făcut o treabă mai serioasă atunci, s-a săpat sistematic. Dar se pare că eforturile lor nu au fost îndeajuns pentru a scoate la lumină ceea ce s-a îngropat, cu 300 de soldaţi, în trei ani, pe vremea lui Obrenovici. Unii spun că nu s-a găsit comoara, alţii spun că s-a găsit, dar nu s-a recunoscut, de teamă ca statul sârb să nu aibă pretenţii la tezaurul care le aparţinea, de fapt. În mod curios, însă, după revoluţie, cineva a venit la mine şi, cu promisiunea de a-i păstra anonimatul, mi-a înmânat o descriere a camerelor comorii şi o hartă, în ideea că le pot folosi într-o viitoare carte. Nu ştiu dacă sunt reale sau nu, pentru că şi astăzi se comercializează hărţi false, ca fiind adevărate, pe bani destul de mulţi. Domnul respectiv mi-a înmânat însă această hartă şi această descriere bătută la maşină: «În galeria de şase metri lăţime şi opt metri înălţime curgea izvorul. Acolo era o piatră mare, în formă de cizmă, de la care porneau cele două galerii, în stânga şi în dreapta. Ele au fost zidite sub formă de camere, la amândouă capetele, şi aici s-a îngropat cea mai mare cantitate de aur. În camerele 1 şi 2 s-a pus cea mai mare cantitate de aur. În camera 3 s-au băgat coroana, sabia, perlele şi diamantele şi costumul de voievod. În camera 4 sunt arme şi aur. În camera 5 s-a băgat aurul din vistieria Craiovei. După aceea, s-a făcut un zid gros de doi metri, în galeria principală, unde ieşea izvorul şi s-a adunat apă în acest bazin zidit, încât comoara a rămas sub apă şi aici s-a format un lac. Pentru a scoate comoara, trebuie să găseşti piatra pătrată, snopul de grâu şi şarpele». Acestea au fost pe galeria mare, dar a mai fost şi galeria mică prin care se ajungea la camera de sus, numită şi camera din pod. N-am folosit niciodată scrisoarea. O ţin ca pe un document preţios”.
Sus, pe unul dintre dealurile ce înconjoară Cerna Vârf, într-o casă de lemn veche de două sute de ani, trăia un bătrânel singur şi senin ca un sihastru: Dinică Pârvănescu. Cu o barbă până la brâu, încins cu o curea lată, din piele, şi încălţat cu opinci („că aşa m-am pomenit cu ele”), bătrânul cosea şi doinea.
„– Moşule, de la cine ai învăţat să cânţi?
– De la tata, că el de micu’ lui umbla cu cetera şi cânta. O murit bietu’. Era la Motru şi i s-o făcut rău, aşe, din nimic. L-or dus la spital. Din salon mi-a zis că s-a ridicat din pat şi a înjurat că Dumnezeii mamii voastre, ce mi-aţi făcut? Mă mâncarăţi! Şi a murit, a pchicat la uşă, când a vrut să plece. Pe el nu îl interesa comoara, dar ceva ce nu trebuia să afle, a aflat, că el cânta la multe petreceri şi ştia multă lume.
– Comoara lui Obrenovici?
– Aia. El atât mi-a spus mie, că atunci când se va scoate aurul de pe Valea Părului, nu va şti nimeni.
– Dumneata ce ştii despre comoara asta?
– M-au chemat la Bucureşti, la Editura Militară, şi m-au ţinut trei zile acolo. Atunci am văzut şi harta şi era aşa, desenat… parcă am văzut casa mea, aşa era făcut, cu camere, şi acolo arăta 12 vase. Eu mai văzusem desenul la unu’ din Dâlma. Era pe hârtie de pergament şi lui i l-a luat la muzeu. Şi îmi aduc aminte cum erau camerele, de treceai din una în alta, şi capcana: şarpele cu capul roşu. Ne-a chemat să ne interogheze Ilie Ceauşescu, şi cum el aştepta în ziua aia delegaţie la aeroport, ne-a primit Ioan Talpeş. Cu Talpeş am avut discuţii la Editura Militară şi am fost şi la el acasă. A zis că dacă găsesc ceva, să nu dau peste hotare, să dau la stat, şi el are grijă şi ies cu fruntea sus din toată treaba. Da’ nu am găsit. După Revoluţie, a venit unul scundac, împreună cu profesorul Pera, de la Severin. Or stat la mine. Scundacul era de la Bucureşti, da’ nu ştiu cine era, că nu mi-au zis nimic. Cred că era Ilie Ceauşescu şi îmi aduc aminte că eu aveam putina cu brânză la ei în cameră, şi tot scădea brânza, şi eu, când am văzut aşa, am mutat-o de acolo şi le-am zis că la mine pe teren să nu lucreze, să caute unde vor.
– Unele comori sunt puse cu blestem. Nu e periculos să umbli după ele?
– Unele sunt cu blestem, altele doar cu legământ. Dar oricum ar fi, înainte să umbli la ea, comoara trebuie desorocită. Tata ştia cum să facă desorocirea. Se făcea cam aşa, că trebuia să roieşti un stup de trei ori, să îl muţi în trei stupi într-un an. Şi cu ceara din stupul roit a treia oară, făceai cumva, da’ nu mi-a spus tata niciodată cum, da’ el ştia. Îs tot felul de vrăji pe lumea asta, că o ţigancă în Severin mă luă şi zise către mine: -Vrei să vezi pe Dracu’? şi aduse un castron cu apă şi nu ştiu ce bolborosi deasupra lui, că numa’ ce mi se arătă ceva aşa, ca un pui de balaur, în apa aia. Ăştia îs de-ăia de clocesc oul de găină neagră trei săptămâni la subţioară, ca să îl aibă pe dracu’ cu ei. Să ne ferească Dumnezeu! A mai fost unu’ pe-aci, de-a stat la mine, şi avea plan, şi a mers la comoara îngropată sub un fag. Numa’ că, el când a ajuns acolo, era un şarpe ca un balaur încolăcit pe fagul ăla. A venit, şi-a luat lucrurile de aici şi a zis că el a terminat-o cu căutatul de comori. Vedeţi că e şi periculos, că de la o treabă de-asta rămâi cu minţile rătăcite. Unele sunt puse cu jertfă, şi duhurile lor sunt acolo şi ele se alimentează din asta şi te pot înnebuni, schilodi sau omorî. Şi de-aia, şi dacă găseşti şi iei, tre’ să faci pomeni şi sărindare ca să scapi. Au mai fost cazuri la noi, de-au visat să pună la loc ce-or găsit şi au mers şi au pus la loc, că nu-i de-a te juca cu lucruri de-astea.”

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro