*
Micul aliniament al expoziției „Povestiri din Holocaust. Istorii locale” se află chiar sub geamurile blocului în care, o bună parte din anii ceaușiști și după Revoluție,au locuit Norman Manea (până la plecarea sa la București), apoi doar părinții lui Norman Manea, până ce și aceștia, unul câte unul, au plecat la Domnul (tatăl, în Israel, mama, în cimitirul evreiesc din Suceava). Exponatele ce evocă prima alungare (alungarea antonesciană) a evreilor din Suceava privesc, mut și trist, către ceea ce altădată era Centrul Sucevei, format din cartierul evreiesc, german și armenesc, de care era legată o bogată activitate economică și negustorească; acest cartier a fost demolat în totalitate cu buldozerele de către comuniști în anii ’60 - după cea de a doua alungare a evreilor și germanilor din Suceava, petrecută sub Ceaușescu - iar ulterior terenul fiind repede acoperit cu mostrele triumfaliste ale arhitecturii ceaușiste, reprezentate de blocuri tip cutii de chibrituri, kitsch și ornamente urâte.
*
La mică distanță de Expoziție se află azi unica sinagogă, din cele peste zece de altădată, ce a supraviețuit istoriei: Sinagoga Gah a fost construită în anul 1870 de către societatea de ajutor mutual (societate de binefacere, în ebraică גמילות חסדים) "Gmilut Hasadim" (abreviată Gah) din Suceava. Societatea mai sus amintită se ocupa, în epocă, de furnizarea de servicii și sprijin financiar pentru săracii și nevoiașii – numeroși după vremea pogromurilor din Răsărit și după Holocaust - din întreaga regiune a Bucovinei. Piatra de temelie a sinagogii a fost pusă de către rabinul din Cernăuți, Reb Haim Thirer, care a fost numit Chaim Czernowitzer. Prezența evreilor la Suceava este atestată documentar încă din anul 1473, iar după 1848, populația evreiască din Suceava a tot crescut. Astfel, la sfârșitul anului 1880, din 10.104 de locuitori ai Sucevei, 3.750 erau evrei (37,1%). În anul 1901 locuiau la Suceava 6.787 evrei, pentru ca în 1914 numărul lor să ajungă la 8.000. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comunitatea evreilor din Suceava dispunea de un templu și 8 case de rugăciune publică. Sinagoga "Beth Hamidrasch" a fost construită în 1860 de către Hersch Langer și Jakob Beer Weidenfeld. Cei doi rabini, Hager și Jankale Moskowitz, au avut propriile lor case de rugăciune. În afară de acestea, mai funcționau casele de rugăciune "Chewrath Thilim" (construită de Mosche Matian), "Sinagoga Croitorilor" (Eisig Rothkopf), "Wiznitzer Klaus" (Mordche Tennenhaus), "Klaus Sadagurer" (Mordche Leib Șafran, Jonas Schwalbach și Wolf Sigal). Comunitatea avea în grija sa și o școală de Talmud Tora (construită prin contribuția lui Ițic și Regine Vogel).
Mai existau organizația "Chowewe Zion" și organizația de femei "Ruth", care se ocupau cu activitățile sociale și culturale. Odată cu începerea Primului Război Mondial, mulți evrei s-au refugiat temporar în orașele din vestul Imperiului, în principal la Viena. Au venit apoi, din partea României, politicile antisemite și pogromurile peste cei rămași.
*
Lângă Sinagoga Gah, aproape de Expoziție, impozant și neschimbat ca alură de peste 100 de ani, tronează actualul Colegiu Național „Ștefan cel Mare”, unde am învățat carte și eu (1972- 1976), dar, înaintea mea, numeroase alte personalități, între care și Norman Manea, în anii ’50, și Traian Popovici (cel ce va deveni Primarul Cernăuțiului și Drept între Popoare la Yad Vashem), în anii ’40. Colegiul meu, de dascălii căruia mă mândresc, a avut bunul renume de fabrică de genii și de caractere. Biblioteca sa poartă numele lui Norman Manea. Istoria colegiului e legată de un proces de devenire ivit în condiții grele pentru Bucovina, ostatică a Imperiului Austro-Ungar. Generații întregi de români, dar și germani, evrei, armeni, ucraineni, ruteni, poloni, maghiari, rromi, ruși și alții au studiat aici. Cu mulți, am fost prietenă și colegă, pe drumul performanței școlare (eu am fost olimpică de două ori și bună colegă cu alți olimpici străluciți ai României formați aici).
La data de 4 septembrie 1860, ca urmare a eforturilor și solicitărilor românilor bucovineni de a avea școli în limba română, se inaugurează la Suceava, prin Ordinul nr. 14805 al Ministerului Învățământului din Austria, „Gimnaziul superior greco-oriental”, precursorul Colegiului Național „Ștefan cel Mare” de astăzi. Inițial, instituția de învățământ este găzduită de actuala clădire a Colegiului de Artă „Ciprian Porumbescu”, construită în 1859 și situată pe Strada Curtea Domnească, în imediata vecinătate a Bisericii Sfântul Dumitru. Corpul A al actualului Colegiu de Artă „Ciprian Porumbescu” a găzduit cursurile Gimnaziului superior din Suceava în perioada 1860-1895. Începând cu anul școlar 1881-1882, ia ființă prima clasă cu predare integrală în limba română.
În noiembrie 1895 este inaugurată noua clădire a școlii, situată lângă Biserica armenească Sfânta Cruce. La data de 2 ianuarie 1919, instituția de învățământ își schimbă denumirea în Liceul „Ștefan cel Mare”. De la înființare și până la 1918, în perioada în care Suceava se afla sub stăpânire austro-ungară, școala s-a impus prin rolul deosebit pe care l-a jucat în menținerea și dezvoltarea în rândul elevilor și al populației românești a cultului pentru limba și istoria națională.
*
Aproape de Expoziție, se află Palatul Administrativ Suceava (clădirea cea mai valoroasă de patrimoniu, în prezent grav deteriorată de incendul din 6 martie 2021 ora 8 AM, incendiu rămas până azi, la mijlocul lunii decembrie 2021 n.m., fără găsirea și pedepsirea autorilor piromani! și fără măsurile de reconstrucție!). Palatul Administrativ din Suceava a fost construit în stil baroc între anii 1903-1904 în perioada conducerii administrației orașului de către primarul Franz Des Loges. Clădirea urma să adăpostească administrația orășenească a Sucevei. Până atunci, Primăria funcționa în clădirea actuală a Colegiului de Artă Ciprian Porumbescu.
Proiectul clădirii Palatului Administrativ a fost realizat de arhitectul vienez Peter Paul Brang (1852-1925). După finalizarea construcției noului edificiu, Primăria orașului Suceava s-a mutat în decembrie 1904 în Palatul Administrativ. În această clădire au fost găzduite poliția orașului, casa de economii și muzeul de istorie, iar în perioada interbelică și Societatea „Ciprian Porumbescu”. Edificiul administrativ al orașului a fost folosit în epocă și de pompieri, care au amenajat în turnul central o cameră de observare a incendiilor. Este culmea ironiei că, la incendiul recent din 6 martie 2021 care a distrus Palatul, tocmai pompierii nu au găsit surse de apă în zona zero a Sucevei.
Vizavi de Palatul Administrativ se află Biserica „Sfântul Ioan Nepomuk” din Suceava este o biserică romano-catolică construită în anii 1820-1822 sau, după alte surse, în 1832-1836, în municipiul Suceava. Istoria spune că la cererea credincioșilor din Bucovina, prin decretul imperial nr. 16866 din 11 noiembrie 1811, emis la Viena de împăratul Francisc I (1792- 1835), au fost înființate cinci parohii: Siret, Suceava, Sadagura, Istensegíts (Țibeni) și Andrásfalva (Măneuți).
Tot în apropierea Palatului Administrativ, mai supraviețuiește, azi renovată, clădirea care în prezent găzduiește sediul Muzeului Bucovinei și secțiile de istorie și de artă ale acestuia. A fost construită la începutul secolului al XX-lea, în perioada în care primarul Sucevei era Franz Des Loges, după planurile arhitectului austriac Julius Bochner. Lucrările la noul edificiu încep în primăvara anului 1902, fiind finalizate în aprilie 1903. Inițial, destinația edificiului este de sediu administrativ al Căpităniei Districtuale (Kreisamt) Suceava. Pe lângă rolul de sediu al Căpităniei Districtuale în Ducatul Bucovinei, clădirea mai adăpostește Oficiul poștal și telegrafic și pe cel vamal. Ulterior, și Arhivele Naționale. Anii 1976-1979 și, respectiv, 2014-2016 au fost ani de renovări importante. La final, actualul Muzeu Național al Bucovinei este o instituție de prestigiu, la standarde europene. Una din secțiile istorice și de artă vorbește despre evreii Bucovinei de Sud și despre Holocaustul din Transnistria de sub regimul Antonescu. Este o premieră pentru Suceava, consemnată la re-deschiderea Muzeului din 2016. Până atunci, negaționiștii și antisemiții, istorici și culturnici de vază, interziseseră oficial subiectul. Știu toate astea pentru că m-am născut aici, am studiat aici în primii ani, am trăit în comuniune cu toate culturile, le-am înțeles și graiul, și firea, și cutumele, și vulnerabilitățile, de la cercul de expresie primar și până la cel academic.
*
Expoziția „Povestiri din Holocaust. Istorii locale” adaugă monumentelor supraviețuitoare ale Sucevei și tăcerea memoriei ce șoptește despre monumente umane și culturale ce au fost distruse cu intenție: este, în toate acestea, un simptom de civilizație și de civism. Așadar, către o istorie locală și regională densă și bogată (construită de multe etnii aflate în bună conviețuire și colaborare de secole) privesc azi cu tristețe chipurile din expoziția „Povestiri din Holocaust. Istorii locale”. La ordinele lui Ion Antonescu, evreii, care făcuseră parte integrală din devenirea Sucevei și a Bucovinei, erau alungați din casele, așezămintele și afacerile lor construite cu trudă. « Astăzi, 9 octombrie 1941, pleacă cu trenul populaţia evreiască din comuna Iţcani şi Burdujeni, precum şi cei din oraşul Suceava. Strada Ciprian Porumbescu până la strada Petru Rareş, colţ cu Biserica Sfântul Dumitru şi casa evreiască. Strada Regina Maria până la prăvălia de coloniale Reif. Strada Cetăţii. Prima stradă după hotelul « La Americanul » până la Gimnaziul industrial de fete. Strada Bosancilor până la terminarea ei ». (Norman Manea, Întoarcerea huliganului, ediţia a II-a, Ed. Polirom, 2008, citat un fragment din Ordinul Prefectului de Suceava din epocă, n.m.). Descrierea surprinde chiar miezul orașului vechi, unde astăzi este amplasată expoziția. Simbolic, locuitorii altădată persecutați sau asasinați în timpul Holocaustului din Transnistria se întorc astăzi acasă, la Suceava – care este și a lor - , dorind să fie ascultați și să li se dea din nou dreptul la memorie și la respect. Destinul lovise ca un trăsnet aceste numeroase familii de evrei nevinovați ai Sucevei: „La orele 5,30 dimineaţa am fost sculat din pat de un aprod al prefecturii, care mi-a spus să vin imediat în biroul subprefectului. Pe stradă am găsit câţiva evrei plângând, care auziseră că toţi evreii din Suceava urmează să fie evacuaţi în acea zi. N-am crezut şi i-am rugat să nu facă panică. Venind la orele 6 în biroul subprefectului Ioachimescu, i-am găsit acolo, în afară de acesta, pe maiorul Botoroagă şi pe primarii din Burdujeni şi Iţcani, judeţul Suceava. Subprefectul a deschis un plic, pretextând că l-ar fi primit abia atunci. Mi-a citit şi mi-a arătat ordinul de evacuare în care se dispunea, de către Marele Cartier General, că toţi evreii din Suceava urmează a fi evacuaţi, în două transporturi, şi anume: cei din Burdujeni, Iţcani şi jumătate din oraşul Suceava în două ore, iar cealaltă jumătate din oraşul Suceava a doua zi” [Mărturia preşedintelui Comunităţii din Suceava, Meir Teich (din anul 1946), cu privire la pregătirile şi executarea deportării. Cartea Neagră, III, p. 148].
*
Vernisajul Expoziției „Povestiri din Holocaust. Istorii locale” are loc la puțină vreme după ce Parlamentul României a adoptat proiectul care prevede includerea în planurile-cadru ale învăţământului liceal şi profesional a disciplinei «Istoria Evreilor. Holocaustul», ca parte a trunchiului comun, începând cu anul școlar 2023-2024. Proiectul de istorie și memorie prin banda desenată, care prezintă fragmente din istoria comunităților locale în perioada Holocaustului din România, aparține INSHR – EW - Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, finanțat de Fundația EVZ (Republica Federală Germania) prin programul „Local History”, derulându-se prin colaborarea cu Consiliul Județean Suceava, Primăria Suceava, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Suceava și Colegiul Economic „Dimitrie Cantemir” Suceava. Până în prezent, în 2021, din acest proiect, deopotrivă național și internațional, s-au vernisat doar expozițiile “Povestiri din Holocaust-Bacău”, pe 3 decembrie în fața Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, și, respectiv, “Povestiri din Holocaust-Suceava”, pe 4 decembrie (benzile desenate fiind realizate de ilustratorii Octavian Ungureanu, Ionuț Popescu, Anghel Șerban). La Bacău, proiectul s-a derulat în parteneriat cu Colegiul Tehnologic „Anghel Saligny” și Colegiul Economic „Ion Ghica”, cu sprijinul Consiliului Județean Bacău, al Primăriei Municipiului Bacău și al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”.
Anul 2022 va extinde proiectul INSHR – EW prin expoziții similare pe ruta: Vrancea, Galați, Argeș, Dolj. Povestirile de viață inserate în expoziții, cu concursul cercetătorilor INSHR, istoricilor, profesorilor și elevilor desenatori implicați în proiect, descriu realități tragice din viața evreilor și rromilor în România celui de al doilea război mondial: excluderea din viața socială, culturală, profesională, politică, deportarea în Transnistria, pogromurile, umilințele, exterminarea, discriminarea și ura îndurate în timpul Holocaustului, care a fost gestionat de statul român prin guvernul aflat sub comanda lui Ion Antonescu. Pentru multe dintre victime, suferința se prelungește și azi, prin activitatea negaționiștilor și a multiplelor forme publice de discriminare (tolerate, în ciuda legislației României!): este vorba despre multiple expresii publice, insidioase sau flagrante, de antisemitism (acceptat nu numai ca ură față de evrei, ci și, in extenso, ca ură a oamenilor față de oameni, cf. definiției filosofului Emmanuel Lévinas), de subversiune a identităților și de coliziune aplicate memoriilor regimurilor totalitare din secolul trecut.
*
Proiectul INSHR - EW „Povestiri din Holocaust. Istorii locale”, deschis când se împlinesc 80 de ani de la groaznicele deportări din 1941, este similar, ca intenție și miză – un target al educației, al eticii neuitării, al pedagogiei memoriei –, cu proiectul inițiat și derulat de mine timp de peste 15 ani, la Biblioteca Bucovinei și în media bucovineană, națională și internațională (2005- 2020): Memoria Holocaustului și Memoria Gulagului. Acest proiect a născut multe controverse și mi-a atras multă ură și mult discredit, distrugându-mi viața profesională, socială și publică, loviturile venind din partea autorităților publice antisemite, a corpului academic antisemit și a culturnicilor sau a propagandei ultranaționaliste, adesea împreună cu un segment clerical și unul din serviciile media-web și oculte. La vremea aceea, eram singură în fața unui colos politic- propagandistic-media-ocult puternic antisemit și impregnat cu strategiile de gândire exclusiviste ale extremismului (de dreapta și de stânga), ale populismului și ale unui veritabil ultranaționalism acționat cu mecanism de ură de tip neostalinist și neolegionar. În ciuda loviturilor primite, principiile mele au rămas ferme. Prin intermediul dezbaterii pașnice, al artei, al manulalelor acreditate, al jurnalismului cultural, al cărților, al comunicării și al lecțiilor de istorie, astfel de proiecte ne aduc mai aproape de istoria țării și a comunității în care locuim, încurajându-ne să o descoperim și să o înțelegem; iar acolo unde trecutul arată că s-au comis abuzuri și erori, cu grave încălcări ale Drepturilor Omului și Cetățeanului, ele trebuie cunoscute, asumate și înțelese, așa încât să nu se mai repete.
Occidentul face de multe decenii la fel, și a progresat mult în chestiunea educației și a pedagogiei memoriei. În 2004, acum 15 ani, la Amsterdam, după ce am fost la Sinagoga Portugheză și la Muzeul de Istorie Iudaică, ajungând la Casa Annei Frank, am comunicat cu zeci de grupuri de elevi și studenți, și profesorii lor, veniți organizat, în excursii de studii, din toate colțurile Europei: Belgia, Germania, Franța, Polonia, Spania, Portugalia. Cu toții învățaseră la școală, în țara lor, după manualul și lecția de istorie, povestea Annei Frank, ca lecție emblematică despre Holocaust, nazism și despre Soluția Finală a lui Hitler. Ajunși la Amsterdam, la fața locului, tinerii confruntau memoria din manual cu realitatea și se cunoșteau între ei, descoperind solidaritatea întru faptele bune. Numai la Amsterdam există și un monument al dreptului la vizibilitate și la toleranță: cea mai mică căsuță din lume, în care nu încape decât un singur om, și acela de constituție firavă, este trecută în lista evenimentelor de vizitat, proclamând dreptul tuturor culturilor de a exista și de a se exprima.
Memoria regimurilor totalitare din secolul trecut are nevoie de astfel de cărți și evenimente bazate pe conținut istoric și memorie, așa încât totalitarismul de stânga sau de dreapta să nu mai poată învinge în Europa noastră Unită. Nimic nu este mai puternic decât solidaritatea oamenilor prin educație, cultură, artă, comunicare, experiențe ale Binelui, trăite împreună, în admirație, spiritualitate și generozitate.
