Nu există o istorie a armenilor din România. (Așa cum nu există un Proces al Comunismului în Rusia și Armenia, deopotrivă. Dacă în Rusia crimele comise de regimul comunist au fost cel puțin demascate/studiate, nu știu ca în Armenia un astfel de proces să fi avut loc, pentru a comemora într-un fel oricât de modest, victimele represiunii și epurărilor staliniste). Doar studii parțiale, punctuale, despre un anumit aspect (biserică, negustori, artiști/cultură etc) sau personalități (Vasken Balgian, Ibrăileanu etc), dar care nu acoperă decât secvențial întregul material – uriaș! - întins pe secole, de când sunt pe pământ românesc, legat de armeni.

Cercetători precum H.Dj. Siruni sau un Kristoff Szongott au completat/acoperit parte din istoria veche, dar cea contemporană a rămas doar aproximativ studiată. Prin efortul și priceperea lor avem o panoramă a trecutului, dar o istorie completă a comunităților armene din spațiul românesc rămâne un deziderat al viitorilor – dacă vor apare – cercetători. Avizați. Și dublați de o competență/ expertiză profesională, dincolo de abordarea lipsită de idiosincrazii ideologice (x a fost comunist) etnice (y a fost ungur) sau religioase (z este catolic sau ateu).

Dacă o istorie a armenilor înainte de 1989 nu a fost scrisă – parțial doar Siruni a făcut așa ceva, dar nici azi nu știm bine ce conține arhiva lui confiscată de securitatea română – o așa zisa donație a cumnatei lui Siruni, Oirort (Domnișoara) Angel, a fost un act de forță majoră - în mod abuziv după moartea lui, episod consemnat de memoria comunității din București, încercările de după 1989, și ele punctuale, multe puțin câte au fost, au mistificat istoria comunității. Prin omisiunea unor fapte/ întâmplări/ evenimente/ acțiuni ale autorităților etc sau schimbarea accentelor în redarea lor. Bref, o istorie a comunităților armene din România rămâne o datorie a istoricilor din viitor. Cu atât mai valoroase și binevenite sunt cărțile care aduc mărturii directe despre fapte/întâmplări din trecutul nostru. Mai îndepărtat sau mai puțin. Ce se constituie într-un uriaș material documentar.

Despre ce este vorba... Vartan Matiossian (n.1964, născut în Uruguai, nu-i așa că sună straniu, dar armeni găsim și la Polul Nord și la Ecuator) este un distins istoric, traducător, eseist, profesor, nu în ultimul rând editor, postură în care am dat peste el. Cu o bogată activitate desfășurată prin diverse colțuri ale lumii – Argentina, Armenia, Statele Unite etc- el este cel care ne oferă un carte de excepție a altui armean. Gurghen Sarkissian.

Gurghen Sarkissian se naște la Kars în 1989.Moare în dimineața zilei de 23 aprilie 1972, la Philadelphia, Statele Unite ale Americii. Nu știam nimic despre viața acestui om, doar numele lui asociat cu grupul de armeni deportați din România în URSS în decembrie 1945. Despre care se știe câte ceva – frânturi și fragmente de informații care nu refac întreg tabloul unei drame. Și responsabilitatea pentru acest episod tragic din istoria unei colectivități. Individuale și colective. Poate într-o bună zi vom desluși tot ce s-a întâmplat și poate că adevărul va izbucni la suprafața tăvălugului istoriei imediate.

Mi-am tot zis, de-a lungul anilor în care și eu ajung la capăt de drum. Au nevoie armenii de adevăr? Folosește el la ceva? Acum câteva decenii aș fi strigat cu voce tare, DAAAA! Acum nu mai sunt atât de sigur. Despre ce este vorba. Despre o carte legată de numele lui Gurghen Sarkissian. De multe luni a ajuns la mine un volum, pe care l- am sucit în toate părțile. Care m-a emoționat, nu știu cum să spun, să nu fie nici patetic, nici exagerat, nici ridicol. Interesat în grad înalt și stârnind curiozitatea deopotrivă. L-am parcurs înfrigurat de mai multe ori.

Ducându-mă să caut prin mormanele de cărți din preajmă și alte volume. Un document de primă mână, istoric și politic deopotrivă, pentru armeni. Pentru armeni în general, cu istoria lor transnațională, pentru armenii din România, mai ales, care NU au – încă?- o istorie corectă, reală și atotcuprinzătoare, sub toate aspectele – o istorie a comunității lor. Repet ca să fie clar. Ce știm – sau doar parțial a ajuns la mulți dintre noi pe diverse canale, orale sau scrise( puține) – sunt doar fragmente disparate, cu destinul comunității, dar și al celor care l-au alcătuit.

Armenii pământeni – romanahaii – sau cei care au tot apărut prin România ultimelor două – să zicem, trei – secole. Parte din ei au devenit și ei pământeni, proces fluid, care continuă și astăzi. De unde și dihotomia dintre noii veniți de ultimă oră/decenii, mai mulți haianstantzii ( cei din Haiastan/Armenia,dar nu numai, au venit în România și armeni din Iran, Siria, Liban, de unde nu te aștepți apare câte unul – și cei deja împământeniți. Asimilați printre băștinași, cu cultura și tradițiile lor adaptate la situațiile nou create. Nu comisarii care urmează să-i trimită autoritățile de la Erevan pot reglementa gradele de patriotism, ci antropologii și istoricii specializați pe diverse segmente ale istoriei. Discuție lungă care, din păcate nici măcar nu a început, de dezbătut nici atât.

Unii armeni s-au stabilit în Țările Române – ulterior România, după nașterea Regatului României în 1877 și apoi în România Mare, după 1918, alții doar au tranzitat acest spațiu. Sub diverse forme. Nu lungim aceste considerații parazite – care oricum vin prea târziu pentru că mulți dintre contemporanii evenimentelor/ întâmplărilor (în marea lor majoritate, dramatice) au dispărut fără să lase mărturii scrise – dar și așa se pot găsi/apar urme acolo unde nici nu te aștepți. Paranteză. De exemplu, cum am dat peste niște armeni într-o carte despre masoneria română. De care, evident nu vorbește/pomenește nimeni, armeni care au avut conexiuni cu serviciile secrete britanice și turcești.

In „Masoni sub judecata comunistă. Grupul Bellu ”( Editura Corint 2019) dăm peste destule picanterii legate de nume precum Harutiun Kassasian – industriaș textilist ajuns în Argentina, mason) Mihail Noradunghian, consilier economic, refugiat din Turcia, Suveran Comandor al Masoneriei din România între 1945 - 1951) Nubar Bohceli, cetățean turc, având contacte cu serviciile secrete britanice și turcești, având legături și cu masonii italieni, pictorul Rad Abachian, a cărui soție era funcționară la Legația Americană și prietenă cu Melic Sukias, cumnatul lui Bohceli, nu e tare tot ce găsim ?, de Drtad Djumbuccian, comerciant și funcționar la Legația Iranului, ce locuia pe Str. Polonă nr.2, ce să mai vorbim, făcea schimb de valută și facilita vânzarea de medalii de aur pentru a emite pașapoarte iraniene unor armeni ( nu numai) apatrizi etc sunt încă multe aspecte de cercetat.

Din niște memorii scrise în închisoare de Radu Lecca ( „Memorii1931- 1944.Joc ambiguu. Între Fuhrer, mareșal și Evreii din România,” Ed. Paul Editions, 2020, ediție îngrijită de Alexandru V. Diță), comisar general pentru probleme evreiești în timpul regimului forte al lui Ion Antonescu dăm peste nume ca Tarasov (Tarasian, din Tiflis) sau Hlebnikian și Vartbaronian propietarii fabricilor de postav „Postăvăria Română” și „Delea Veche”, care au făcut afaceri pe picior mare cu nemții etc – iată încă destule povești încă necunoscute.

Cu și fără armenii din România. Sau cei care au ajuns pe aici, cum au fost și generalul Dro sau alți lideri armeni ai Primei Republici refugiați, chiar și temporar, prin România. Sunt încă enorm de multe documente de unde se pot extrage informații ca să încercăm apoi să deslușim câte ceva din conținutul cărții lui Gurghen Sarkissian. Nici nu știu cu ce să încep și cu ce să continui din propria memorie legată de armeni. O carte de memorii ale unui armean din Kars, trecut și prin România și prin Liban, Armenia , Praga și decedat, - nu ar fi singurul – prin vitregiile și răsucelile vieții – în Statele Unite. Este vorba de o ediție bilingvă, armeano-engleză, „My Memoirs.1914-1921 ”( SIS Publications, 2021, un volum admirabil editat, atent la nuanțe tradus și excelent adnotat de Vartan Matiossian, varianta în limba armeană conține și un indice de nume cu mici date biografice ce pot folosi celor care se vor înhăma la abordarea istoriei armenilor din România) ce aparține lui Gurghen Sarkissian.

Numeroase ilustrații – ce ne dau o idee despre cum arătau protagoniștii cărții – completează volumul și se alătură unei bogate și utile bibliografii menționate Mai avem și câteva scrisori, dintre cele mai interesante, și un necrolog la moartea lui Gurghen Sarkissian, comis de prietenul său S.Saruni, toate adnotate de editor cu utile note de subsol. O importantă apariție, nu doar sub aspect documentar-istoric. De ce? Pentru că abordează un subiect care m-a urmărit o viață întreagă. Ca armean din România, în primul rând, ca scriitor/intelectual român în al doilea rând. De copil știam/am auzit despre armenii duși/deportați în Siberia. Fără să cunosc amănunte, se vorbea în șoaptă despre acest subiect.

Se avansau și nume de madnogh/turnători, cei care au avansat liste Ambasadei URSS, cu armenii considerați dușmani de conaționalii lor având alte opțiuni politice. Abia acum, găsim pentru prima dată, datorită lui Vartan Matiossian nume concrete și fapte reale. Colecția ziarului armenesc Bahag din 1945, ce apărut la București, mai poate scoate la iveală mult mai multe detalii. Sar de la una la alta. Chiar am ajuns în casa inginerului Levon Harutiunian, fost coleg de politehnica bucureșteană cu tatăl meu, Ovanez Horasangian, care în acei ani când bunicii mei materni mă duceau în vizită pe strada Zmeului, undeva pe lângă strada Făinari, care dădea în Calea Moșilor - la familia Hatenesian – socrii lui Levon Harutiunian -, el era deja în URSS. Deportat, luat pe sus, cum se spune, de autoritățile sovietice – nu de cele românești, nota bene – în urma unui denunț la Ambasada URSS-ului și a unor acuzații de colaborare – false/ arbitrare, dar incriminatorii grav, conform legislației sovietice, încadrându-se în faimosul Articol 59 (dușman al poporului). Așa a ajuns Levon Harutiunian în Siberia. Așa a ajuns tot lotul numit al lui Siruni – am preluat lista dintr-un Asbarez, într-un articol din anii 90, publicat în Ararat-ul citat și de Vartan Mateossian.

Odiseea a celui grup rămâne să fie scrisă. Siberia – nu numai pe acolo au ajuns alde Vahan Ghemigian, Jirair Karakașian și Levon Harutiunian – pe care chiar i- am cunoscut - dar doar unii s-au întors și apucat să mai trăiască. Lista lor este înscrisă în placa de marmură de la Cimitirul Armenesc din București, realizată în urma inițiativei inimosului Gioni Baronian –la rândul lui un participant al repatrierii din 1946 în Armenia sovietică (Nerkaht) care, acum știm bine, nu s-a terminat fericit, așa că a revenit după decenii, în România, care i-a devenit iar casă și masă, ca pentru destui armeni, și-i adăpostește mormântul în cimitirul armean din București, pe care l-a administrat și îngrijit exemplar, la vârsta la care conaționalii lui citesc ziare și bombăne toată ziua că nimic nu merge bine pe lumea asta la armeni etc- cu banii, dacă nu greșesc, ai fraților Kârmăzian.

Pe acea listă apare și Gurghen Sarkissian, care, după reîntoarcerea din URSS, în 1965 a plecat în USA. Și se apucă să scrie despre aventura lui. Manuscrisul îngrijit de Vartan Matiossian acoperă doar anii 1914-1921. Atât a apucat Gurghen Sarkissian să povestească. Despre studiile lui la Praga și cei douazeci de ani de profesorat la școala Missakian din București nu a mai apucat. Punct cu punct, însă sunt detalii care mai de care interesante. Despre armenii din Imperiul Otoman, despre tot ce s-a întâmplat cu ei. Axor, crime, suferințe, care mai de care pe unde au ajuns, Republica Armenia, istoria a luat-o razna, ca și viețile oamenilor. Dar timpul nu a mai avut răbdare. Planul făcut pe puncte, pentru tot ce urma să scrie – începând cu punctul 68a și pregătindu-și traseul narativ până în punctul 219 – Plecarea în lumea nouă, 4 noiembrie 1965 și apoi The New World, unde urma să-și încheie periplul prin propria viață – ne ajută să înțelegem mai bine tot ce s-a întâmplat. Să refacem, precum acel faimos Gherasimov, care din câteva oase reușea să reconstituie mamutul rămas sub ghețurile Siberiei mii de ani, parte a istoriei armenilor.

Nu doar cu concerte și expoziții, aniversări și seri omagiale, ci cu suferință și drame adevărate. Multele note de subsol și extrem de atent formulatele explicații ale editorului dovedesc nu doar competență filologică, istorică și editorială, dar și o reală, profundă cunoaștere a istoriei armenilor din perioada ultimului secol. Un valoros studiu al lui Gaitz Minassian – istoric și eseist de mare suprafață intelectuală de la Paris – „Visul spulberat al armenilor” (Editura Humanitas, 2014, traducere din limba franceză de Mona Antohi) nu a avut nici un ecou în România. Păcat. Nu e singurul exemplu, nici singura ocazie de a bombăni despre activitatea și preocupările Maimarilor – nu e doar unul!- comunității armene din România.

Nici „Memoriile Ambasadorului Morgenthau” nu au avut o soartă mai bună. O lansare, totuși a avut loc. La sediul MAE român, cu zeci de diplomați și jurnaliști. Și uitasem. Cu acel prilej am donat arhivei diplomatice a MAE un pașaport românesc eliberat în 1887 unui negustor armean din Târgoviște. Am uitat cum se numea. Păcat că nu am făcut măcar o copie. Vorba prezidentului nostru, Asta e!. Profit de un excelent articol publicat de Eduard Jeamgocian în memoria fraților Sarkis și Vahakn Aglamishian – prietenii mei din copilărie – ca să menționez, dacă ar interesa pe cineva în mod special, că exemplarul din Memoriile Ambasadorului Morgenthau, după care am scos frumoasa ediție din 1997 – în traducerea lui Mihnea Gafița și cu – neașteptata –prefață a fostului Ambasador american la București, James Rosapepe – se datorează exemplarului trimis mie de Vahakn.

Ar trebui să mai existe, cam dezmembrat, în redacția Ararat. Voi scrie cât de curând voi putea fi în stare o călduroasă rememorare a familiei Aglamishian. Ne cerem scuze pentru salturile de la un subiect la altul în timp ce voiam să prezint câte ceva despre cartea de memorii a lui Gurghen Sarkissian. Care nu e doar un imens inventar de nume și întâmplări ce evocă decenii de istorie, dar și o radiografie a unei comunități. Vartan Matiossian ar fi fost extrem de interesat de toate cele cuprinse în volumul Siberia –Dus întors ( în fond o lungă scrisoare către mine…) a lui Levon Harutiunian, colegul de deportare și exil, doar citat ca titlu într-o notă de subsol. Așa cum la rândul nostru am aflat câteva date despre Harutiun Harutiunian (1891-1995) tatăl lui Levon Harutiunian, la rândul lui o figură marcantă și activă în rândurile armenimii de acum peste un secol.

A cooperat cu Misak Torlakian la lichidarea lui Behbud Kahn Jivanshir (fost ministru de interne al Azerbaigeanului) La rândul lui arestat în România și trimis în Siberia, ulterior după eliberare ajungând în Iran, unde și moare. Dintr-o scrisoare a lui Gurghen Sarkissian către fiul său Simon din 1956, aflăm și prin explicațiile lui Vartan Mateossian alte detalii. Precizăm că memoriile lui Levon Harutiunina au apărut antum, autorul având bucuria de a-și vedea carte în urma unei vizite la București.

Din păcate eram plecat atunci în Germania și nu ne-am putut întâlni. Ale vieții valuri, Khâsmet. Volumul lui Gurghen Sarkissian ar merita cu prisosință tradus în românește. Nu știu pe cine ar interesa, dar merită o atenție aparte, așa cum a avut în USA. Am găsit pe net detalii de la o călduroasă lansare, cu lume multă și binecuvântare a Arhiepiscopului Anoushavan Tanielian , tot tacâmul. Și, de ce nu, un june istoric să preia numele celor duși în Siberia și să restabilească întregul adevăr legat de ei. In memoriile lui Gurghen Sarkissian, dar și în studiul însoțitor, la fel de atent elaborat și extrem de bine documentat al lui Vartan Matiossian, „From Kars to Philadelphia’’, New York, December 2019 - February 2021, sunt suficiente date pentru a se pleca și (re) constitui o istorie a comunității armenești din România. Cu bunele și relele ei, mai puțin vehiculate. Sau chiar deloc știute. Memoria cărților se dovedește de fiecare dată mai tare decât cea a oamenilor.

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro