Numai vești rele mai aștept, mi-a rămas mie în memorie un vers dintr-un poem de Geo Dumitrescu, poet cu cotă valorică în deceniile trecute și studiat cândva și de școlerii români. Azi uitat/ignorat de noile elite cultural-literare, dispuse să modifice din mers ierarhiile și canoanele unei literaturi care propune mereu alte valori în funcție de cum bate vântul ideologico-politic. Numai vești rele ne livrează zi de zi și clipă de clipă toate mijloacele de informare din lume – cele autohtone mai abitir, cu detalii dintre cele mai spăimoase deseori – întreținând o atmosferă de temeri și frici de tot felul, isterii și psihoze, mai mult sau mai puțin placate pe o realitate mult mai nuanțată. Nu mai lungesc aceste anemice considerații generale, și propun câteva lecturi care să ne rețină atenția, fără să ne panicheze în nici un fel. Suntem deja preocupați și îngrijorați de ce se petrece în jurul nostru ca nu încercăm să ne păstrăm calmul și utilizăm cu folos măcar resursele pentru lecturi dintre cele mai interesante.
Niall Fergusson (n.1939) este un distins istoric britanic, cu un prestigios CV și o bogată bibliografie, peste 15 lucrări, care mai de care mai chichirisite. Abordând în general teme grave și legate de alegerea prafului de orice. Imperii, bani, autocrații, declinuri, dezastre, despre apocalipsă, ultima dintre ele. Câteva dintre lucrările lui au apărut și în limba română. Ultimul op, un soi de amurgul zeilor, „Apocalipsa. O istorie a dezastrelor ”( Editura Polirom, 2021, Traducere din limba engleză, îngrijită am putea spune, Justina Bandol, în bogata și diversa colecție Historia, coordonată de istoricul Mihai Răzvan Ungureanu) care vine mânușă pe ceea ce se întâmplă azi prin lume. Am putea oare învăța ceva și ne-ar folosi în vreun fel să luăm cunoștință de marile nenorociri prin care au trecut oamenii și omenirea?
Nu știu ce să răspund, și nici nu caut unul anume. Știu doar că dacă vrem să păstrăm distanță față de ororile care au traversat istoria omenirii, putem citi cu seninătate povestea amorului năbădăios dintre Dr.Codrescu – niciodată nu i-am reținut prenumele și Adela – nu mi-a intrat în cap numele de familie, ce chestie, am putea remarca - lui din romanul omonim al lui G.Ibrăileanu. Doar că în mentalul colectiv de azi, nenorocirile și tragediile de tot felul atrag mai mult decât orice. Dezastre vrem, dezastre am avut și avem. Berechet. Studiul lui Niall Fergusson se întinde pe multe secole și pe toate continentele. Nimic din ce a fost rău nu i-a scăpat, ideea principală fiind aceea că totul pleacă de la degradarea instituțiilor. În Egiptul, Grecia și Roma antică, în Bizanțul ucis de corupție și birocrația imperială, în Imperiul Otoman de disoluția economiei și finanțelor, în lumea modernă de ideologii și forme statale autoritariste. Că este vorba de Lenin și Stalin, de social-naționalismul nazist sau de deșertăciunea militarismului imperial nipon. Ce se întâmplă sub ochii noștri cu Statele Unite e ca un memento mori. Învață omenirea ceva din aceste dezastre? Evident, nu. Și atunci? Nu știu ce să adaug, eu doar citesc și i-au notă.
O carte pe cât de neașteptată – ce să mai spui despre Stalin când ne privesc tăcute rafturi întregi de cărți cu studii dintre cele mai documentat-comentate dedicate fostului lider sovietic?- pe atât de tulburătoare se dovedește volumul – eseu/cercetare aprofundată/analiză politică/roman la urma urmelor – pus sub genericul „ Koba cel cumplit. Râsul și cele Douăzeci de Milioane ”( Editura Pandora M, 2021, traducere din limba engleză și note de neobositul și harnicul eseist, scriitor și nu în ultimul rând atent cititor/traducător, Radu Paraschivescu) ce aparține nu unui istoric, ci unui scriitor. Martin Amis (Oxford, 1949 – nu multă lume vine pe lume într-un astfel de loc, de unde mai des se pleacă…) fiul scriitorului britanic Kigsley Amis, căruia a trebuit să-i facă față ca prestigiu și popularitate. Încet, încet Martin Amis s-a impus ca unul dintre cei mai importanți scriitori ai generației 80 britanice, alături de nume nu mai puțin clopoțitoare precum Julian Barnes, Ian Mc.Ewan și Salman Rushdie. Martin Amis nu se revoltă împotriva ororilor comunismului – incredibile și incomensurabile, oricum și oricât am căuta justificări și explicații.
Martin Amis nici nu se isterizează post eventum vizavi de ororile unu bolșevism revoluționar metamorfozat în sistem criminal-represiv, plecând de la detaliul biografic al propriului părinte, om de stânga și “tovarăș de drum” ani buni - între 1941 și 1956 – al comunismului sovietic. Nu a fost singurul intelectual din vestul Europei care a închis ochii, a făcut sluj – ca să nu spunem mai rău, a fost tovarăș de drum al lui Lenin, Stalin și pletora de lideri comuniști nu doar de la Kremlin, dacă e să-i punem la socoteală pe maoiștii de serviciu din deceniile trecute. Ce face Martin Amis? Încearcă să înțeleagă cum s-a ajuns aici. E un soi de răfuială incomodă – nu se simte în largul său pentru așa ceva – cu opțiunea ( oricât de vremelnică, dar întinsă peste 12 ani) prostalinistă a tatălui său. O scrisoare către părintele său– cu implicații multiple autobiografice asumate apăsat - din coada romanului-eseu cuprinzător-bilanț al marii tragedii care a fost represiunea brutală impusă de regimurile comuniste, în frunte, evident, cu crimele lui Stalin – nu a fost singur, mereu trebuie repetat – constituie miezul cărții. Și motorul ei. Martin Amis reconstituie ce s-a întâmplat cu tatăl lui, ce s-a întâmplat cu generația lui, vrea să găsească motorul/justificarea la ceva ce până la urmă nu are justificare. Sunt puse laolaltă numeroase mărturii – de la Soljenițîn la Șalamov și Primo Levi – cu studiile, devenite clasice ale lui Robert Conquest, despre crimele comunismului. Răul absolut produs de comunism – ca și cel emanat de nazism, deopotrivă de criminal – nu pot oferi decât explicații, nu justificări. O carte teribilă, care, sper, va intra alături de cele ale lui Robert Conquest – prieten bun cu Kingsley Amis - printre lecturile obligatorii celor interesați mecanismele terorii comuniste.
Voiam să comentez puțin istoria unei familii cu o sinistră reputație, despre care am aflat mai multe – și luat notă de multiple sinistre povești îngrozitoare - în volumul „Familia Borgia. Crime, nepotism, corupție”( Editura Corint, 2021) a britanicului Cristopher Hibbert), dar mi-am zis că pe fondul acestor acumulări de fapte urâte și nenorociri multiple să atrag atenția asupra unei pete de lumină. O carte de o cu totul altă factură. Fără să fiu o monarhistă militantă – un gen care s-a înmulțit vertiginos în anii de după 1989, mai mult sau mai puțin justificat, interesat sau că devenea, să fie cu iertare, de bonton – am avut mereu o anume simpatie pentru familia regală din România. Cu personalitățile ei de prim rang care au contribuit la modernizarea României, racordarea la marile familii regale ale Europei – toate înrudirile/încuscririle monarhice nu au fost o formă incipientă de integrare europeană ?- și nu în ultimul rând, realizarea României Mari, în 1918. Moment astral al națiunii românești, la care și-a adus contribuția– din plin, încă nu foarte apăsat recunoscut –și Regina Maria. Ei bine, avem la îndemână pentru o lectură mai mult decât agreabilă, istoria și politica, natura și oamenii, peisaje succesive decupate din fuiorul timpului regăsit. Ca o plimbare tomnatică prin Parcul Ioanid sau cărările ce împrejmuiesc Castelul Peleș de la Sinaia, volumul semnat de Regina Maria a României, „ Însemnări zilnice.1929 ( Editura Corint, 2021, traducere din limba engleză și introducere – excelentă, Meseria de regină, cine altcineva decât Georgeta Filitti, note – un volum uriaș și extrem de atent/competent elaborate, de istoricul Nicolae Pepene, un nume mai puțin ventilat, de la Brașov, care merită de asemenea gratulațiile nu doar ale cititorilor ) A nu se confunda cu Povestea vieții mele , trei volume cap-coadă, mult vehiculate în diverse ediții după 1989. Însemnările zilnice din 1929, sunt cuprinse într-un manuscris păstrat la Arhivele Naționale Centrale, Fond Regina Maria. Care reînvie un an din istoria familiei regale românești prin intermedierea impresiilor/ observațiilor/notelor/analizelor nu în ultimul rând sensibilității, emoțiilor, inteligenței și culturii unei femei. Regine, la urma urmelor. Cu tot ce implică un asemenea statut.
Obligații protocolare- audiențe la Cotroceni, dejunuri, oaspeți la masă de tot felul – de la Averescu la prietena Maruka Cantacuzino, contacte politice – nu prea bune relații cu Iuliu Maniu - care preferă să numească un comiliton de partid ( Sărățeanu) decât să ajungă regina Maria în consiliul de regență, ceea ce atrage furia și ironiile Reginei etc. - călătorii, prin țară – la Bran, Bicaz sau Balcik, fiecare reședință fiind o creație a reginei, sau prin străinătate – Constantinopol, Spania – unde nu se leagă un nou mariaj regal, Franța sau Serbia, peste tot e ca acasă printre numeroasele rude împrăștiate peste tot. Tonul însemnărilor e senin, Regina e o natură stoică, nu se plânge decât de ingratitudinea unora sau problemele ridicate de cele patru odrasle, care mai de care mai năbădăioase. Regina Maria, născută în 1875, în 1929 are 54 de ani.Foarte legată de principesa Ileana, fata cea mică. Ni se livrează multe detalii pentru cei interesați de picanteriile vieții regale din România interbelică. Cu bune și rele, cu tot ce s-a derulat prin acei ani. O lecție de viață intensă, am putea spune, ținând cont de personalitatea Reginei Maria. Poate Traian Băsescu, care a bântuit și el prin Cotroceni, să aibă alte impresii. Un volum care onorează pe deplin excelenta colecție Istoria cu blazon a unei edituri care scoate multe titluri în această zonă. Un volum tipărit pe hârtie velină, frumos machetat și împănat cu numeroase ilustrații – în mare parte necunoscute.
Pe fondul resuscitării memoriei legate de atâtea cataclisme ale istoriei să ne oprim puțin și asupra unei minuțioase cercetări de arhivă. Care devoalează istorii/întâmplări/informații mai puțin cunoscute legate de activitatea – într-o bună măsură – necunoscută ( sau deformat cunoscută) a activității Sf. Scaun de la Roma. „Biroul de la Vatican. Papa Pius al XII-lea și evreii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ”( Editura RAO, 2021, Traducere din limba franceză de Adriana Bădescu)este o minuțioasă cercetare a unor documente recent declasificate din faimoasa și misterioasa arhivă a Vaticanului. Documente și reinterpretări care aduc o altă perspectivă asupra acțiunilor întreprinse de Papa Pius al XII-lea în perioada mandatului său. Ales papă în 1929, Eugenio Pacelli, elogiat după Cel De Al Doilea Război Mondial ca salvator al Romei – nemții au avut de gând să atace Cetatea Eternă, britanicii au amenințat că bombardează Cairo, sinistră dispută diplomatică…- și al multor evrei, a fost acuzat apoi că a fost pasiv și a închis ochii în perioada Holocaustului. Considerat ca „Suveranul Pontif al tăcerii.” Despre ce a știut Papa Pius al XII-lea - și cei din preajma sa - despre atrocități și ce au făcut/întreprins pentru ajuta victimele barbariei naziste și i-a protejat pe evrei, sunt coagulate 18 narațiuni. 18 povești, cum le denumește autorul, cu real talent de story-teller, plecând de la indubitabile fapte reale.
Care vin să contrazică/nuanțeze, tot ce s-a tot scris/știut până acum despre jocul făcut Vatican cu autorităților fasciste Italiene și relațiile, oficial amiabile, germano-naziste. Johan Ickx – născut 1962, Leuven, Belgia, cu studii aprofundate în zona teologiei și istoriei Bisericii catolice - este arhivistul en titre al Secretariatului de Stat (Minister de externe…) al Sfântului Scaun. Considerat unul dintre cele mai autorizați experți în documentele Vaticanului legate de cele două războaie mondiale. Cercetătorul belgian, după ce trece în revistă numeroase informații legate de măsurile antievreiești întreprinse de diferite autorități locale( sau de ocupație)din diverse state europene – Slovacia, Croația, Ungaria, România – vine și devoalează prin documente nepublicate până acum – scrisori, fotografii, articole de presă etc- poziționarea Papei în fața nazismului și Holocaustului. Așa apare și o listă de nume selectate dintre miile de evrei care au primit în mod direct ajutorul Papei Pius al XII-lea și al Biroului și Secretariatului de Stat, care se regăsesc în așa numitele Serie Ebrei ( Dosarele Evreilor) Impresionante mărturii cu și despre oameni, o nouă Listă a lui Schindler, s-a spus bună dreptate. „Arhivistul Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun face lumină asupra unui episod controversat al Istoriei”, ni se transmite de pe coperta noului volum. Johan Ickx ne și convinge.