Spre deosebire de multe alte mari familii de boieri din Țările Române, neamul Bibeştilor a fost unul românesc pur sânge. Ridicaţi din rândul moşnenilor olteni, au dat ţării doi domnitori şi multe alte personalităţi politice şi culturale. Însă nu le-a fost dat să rămână pe pământ strămoşesc, au plecat până la urmă toți în Franţa.
Bibeștii s-au ridicat, pe propriile puteri, din Oltenia. Din Gorj, mai precis, se arată într-o sinteză realizată de Alexandra Șerban pentru Adevarul.ro. De altfel, aici se află un sat care se numeşte chiar aşa: Bibeşti. Se spune că primul strămoş al familiei, ce poate fi confirmat de izvoare, pe la 1520, era un anumit „Micul Potârcan” din Bibeşti, iar mai târziu se pomeneşte şi de un anumit Udrea din Bibeşti, care ar fi ajuns la Curtea lui Matei Basarab. Apoi, la o aruncătură de băţ înspre nord, se găseşte comuna Jupâneşti, unde istoria a consemnat că s-a născut Ioan, care l-a avut fiu pe Ştefan. Pe la 1700 a trăit micul boier, despre care Nicolae Iorga scria că „provenea dintr-o boierie aşa de mică, încât abia de se ridica mai presus de lipsa desăvârşită a boieriei“. Aşa că fiii, nepoţii şi strănepoţii săi au tot urcat pe scara socială prin alianţe matrimoniale cu alte familii boiereşti. Însurătorile avantajoase financiar ori social erau o regulă pe atunci. Abia două generaţii mai târziu, Dumitrachi Bibescu, mare vornic în Bănie, a reuşit să ducă numele familiei în rândul boierimii de rangului întâi.
După Pacea de la Kuciuk-Kainargi, aşadar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Dumitrachi era om bogat, cu influenţă politică şi socială. Avea puterea. În 1794, s-a căsătorit cu Ecaterina Văcărescu, fiica lui Iorgu Văcărescu şi strănepoata Saftei Brâncoveanu, şi a intrat pe deplin în ceea ce era atunci crema societăţii. Cuplul Catinca Văcărescu - Demetrius Bibescu (aşa cum le spunea într-o biografie Prinţul Gheorghe Bibescu, nepotul lor) a avut doi fii: pe Barbu Dimitrie (1799-1869) şi pe Gheorghe (1804-1873). Vieţile celor doi fraţi se vor despărţi, însă destinele, nu. Amândoi au fost numiţi domni munteni. Gheorghe D. Bibescu s-a suit pe tronul Ţării Româneşti la 1 ianuarie 1843. Venea în vremuri tulburi, în care Principatele române erau câmpul de luptă al ruşilor şi otomanilor, în care abia se impuseseră Regulamentele Organice, în care holera încă făcea ravagii, în care Poarta numea după bunul plac căimăcămii interimare la conducere. Totuşi, în ziua alegerii sale ca domn a fost sărbătoare. Manualele de istorie au trecut, în general, destul de rapid peste domnia lui, având în vedere că a fost marcată de Revoluţia paşoptistă, pentru care a existat dintotdeauna, şi pe bună dreptate, o atitudine părtinitoare. Totuşi, Bibescu avea câteva detalii biografice comune cu revoluţionarii. Era om şcolit în străinătate, la Paris, trimis de tatăl său în 1817. S-a întors în 1824, doctor în drept. Însă Bibescu-Vodă nu se mândrea cu toate titlurile, funcţiile şi, în general, cu starea de bine în care se afla. În perioada implementării Regulamentelor Organice, s-a implicat în politică Gheorghe Bibescu. Pricină pentru care unii l-au acuzat de rusofilie acută. Bibeştii, chiar şi până la Gheorghe-vodă, se revendicau din dinastia Brâncovenilor. Este o genealogie demonstrabilă, însă foarte complexă pentru o redare succintă. Gheorghe Bibescu s-a căsătorit cu Zoe Mavrocordat, adoptată de Banul Grigore Brâncoveanu, care nu avea copii. Împreună, au avut primul copil, pe Grigore, născut în 1827. Însă a divorţat cu mare scandal de Zoe (care avea grave probleme psihice, în 1845, şi s-a recăsătorit tot cu o boieroaică, Maria Ghica, născută Văcărescu, înrudită cu mama adoptivă a primei soţii. Neşansa lui a fost să-l prindă revoluţia pe tron. Sub oblăduirea sa, s-au adoptat înainte vreme câteva măsuri oportune, precum sporirea efectivelor armatei ţării şi ordonarea finanţelor. Când a venit momentul 1848, Bibescu a fost prins într-o situaţie fără ieşire, între revoluţionari şi ruşi. Ce era de făcut? Mai ales că a avut de dat socoteală personal pentru că fiul său cel mare, Prinţul „Georges Basarab den Brancoveni”, studia la şcoala militară Saint-Cyr din Franţa, unde fusese înscris prin intervenţia directă a Regelui Ludovic-Filip al Franţei, care tpcmai fusese înlăturat de paşoptiştii francezi. Public, a ţinut partea ruşilor, însă nu s-a opus Revoluţiei. Ba chiar a semnat Proclamaţia de la Izlaz, pe 11 iunie 1848, şi a acceptat guvernul revoluţionar provizoriu. A abdicat a doua zi şi s-a retras la Câmpulung Muscel, apoi la Braşov, cu gând să ia drumul străinătăţii. Înainte de a urca în trăsură spre exil, Bibescu, C.A. Rosetti şi pictorul Carol Szathmari se îmbrăţişau scurt şi-şi vorbeau în şoaptă. „Peste trei zile vor veni ruşii!“, i-a spus Bibescu lui Rosetti, în loc de rămas bun. S-a dus la Paris domnitorul, unde l-a urmat aproape toată familia ulterior. Numele boierilor români avea să devină faimos în oraşul luminilor: Bibesco.
Fratele mai mare al lui Gheorghe a fost Barbu Dimitrie Ştirbei. Acesta fusese înfiat de bunicul său, bogatul Barbu Ştirbei, care se temea că lipsa urmaşilor va duce la dispariţia numelui său istoric. La fel ca şi fratele său, Barbu a studiat la Paris dreptul, şi tot acolo şi-a şlefuit spiritul reformator, orientat către transformări politico-sociale. Întors în ţară, în 1821, s-a căsătorit cu Elisabeta Cantacuzino, din ramura moldovenească a Cantacuzinilor. A deţinut mai multe funcţii de conducere în stat, iar în 1833 a fost numit mare logofăt al treburilor bisericeşti. Un fel de ministru al cultelor, funcţie care i-a permis să restaureze o serie de mânăstiri medievale, intrate în patrimoniul ţării. Doi ani mai târziu, s-a implicat activ în Eforia Şcoalelor, de unde a insistat pentru introducerea limbii materne în şcoală. A urcat pe tronul Ţării Româneşti în vara lui 1849. Acelaşi context ca şi în vremea lui Gheorghe: Rusia prevala în afacerile interne ale Principatelor. A fost numit „înalt funcţionar“ cu mandat de şapte ani. Numai că de această dată n-a mai fost rost de sărbătoare, de fast. A mers la mitropolie fără alai. Totuşi, domnia sa n-a fost neînsemnată: printre altele, a realizat dezrobirea completă a ţiganilor – mare lucru! – şi a dat o lege agrară prin care a mai eliminat câteva dintre dările ţăranilor. Peste ani, la inaugurarea statuii lui Barbu Ştirbei în Craiova, Regele Ferdinand spunea: „Judecând în mintea lui clară, care pătrundea şi viitorul, că o ţărănime slobodă, mulţumită şi tare este unul dintre stâlpii cei mai puternici şi siguri ai unui stat trainic, Vodă Ştirbei a depus o neobosită solicitudine pentru regularea chestiei rurale, prin măsuri de ocrotire pentru munca ţăranilor, şi a pregătit terenul pentru reformele ulterioare. Alături de aceasta s-a gândit şi a lucrat la reorganizarea armatei. Prin întemeierea şcolii militare, a creat pepiniera de ofiţeri din care au ieşit şefii care au condus aproape treizeci de ani în urmă vitejii noştri la izbândă“.
...În seara zilei de 14 februarie 1873, Teatrul Mare din Bucureşti găzduia un concert de binefacere pentru săraci. Audienţa era, totuşi, selectă, încununată de însuşi cuplul regal Carol şi Elisabeta. În acea seară, Prinţul Alexandru Bibescu, fiul domnitorului Gheorghe Bibescu, a cerut-o în căsătorie pe Elena Kostaki Epureanu, care tocmai ce debutase ca pianistă pe scena teatrului. Elena Bibescu a fost considerată una dintre cele mai mari pianiste din Europa secolului al XIX-lea. A studiat pianul la Viena, unde Conservatorul Imperial i-a oferit o medalie de onoare, apoi a învăţat pe lângă Anton Rubinstein – director al Concertelor Imperiale Ruse şi al Societăţii Muzicale din Sankt Petersburg. Concertele susţinute în saloanele bucureştene şi pariziene adunau cele mai de seamă personalităţii ale culturii şi aristocraţiei, de la Franz Liszt, Richard Wagner, Camille Saint-Saëns, Claude Debussy până la Marcel Proust. Era, bineînţeles, prietena Reginei Elisabeta, iar la unul dintre concertele patronate de aceasta, l-a prezentat lumii pe George Enescu. De altfel, tânărul compozitor român a fost principalul său protejat, pe care l-a introdus atât în cercurile de la Paris, cât şi din Bucureşti. Iar Enescu i-a recunoscut meritele în consacrarea şi i-a dedicat întreaga sa operă de până la Oedip. Însă Elena Bibescu a fost forţată să părăsească şi ea România, fiind considerată de Regele Carol I ca o complice la perpetuarea idilei dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu. În Franţa, fiii ei, Anton şi Emmanuel, au fost personalităţi de seamă ale societăţii, remarcaţi şi prin prietenia care îi lega de Marcel Proust. Anton – prinţ, avocat, diplomat şi scriitor – era un nelipsit al saloanelor selecte de la Paris. Compania fusese deja asigurată de anturajul mamei, însă între toţi se distinsese o personalitate aparte, un prieten apropiat, Marcel Proust. Anton şi Marcel au fost camarazi de cursă lungă (...și, posibil, chiar mai mult decât atât, fiind sugerată chiar o legătură amoroasă!). S-au cunoscut în tinereţe, când, din joacă, au format o societate secretă, cu un limbaj codificat, cunoscut numai de ei. Proust era Lecram, iar Anton Bibescu, Telephas Ocsebib. Ştiau ei de ce. Mai târziu, când Proust a scris În partea dinspre Swann, Anton a încercat din răsputeri să publice volumul sub egida lui André Gide, însă n-a reuşit. A publicat, ani mai târziu, Scrisorile lui Marcel Proust către Anton Bibescu, aşa, ca un tribut al prieteniei de-o viaţă. Din poveştile depănate ani la rând, Marcel Proust a rămas cu un singur dor neîmplinit: să ajungă măcar o dată la podgoria familiei Bibescu din Corcova, judeţul Mehedinţi. Aici era paradisul privat al Prinţului Bibescu, de unde curgeau spre Paris vinurile cele mai parfumate, şi îi promisese prietenului său o vacanţă de vară la liniştea salcâmilor.
În Belle Epoque, Prinţul Anton a fost trimis la legaţia României de la Londra. Aici, a intrat în cercul de apropiaţi ai premierului Henry Asquith. Aşa a cunoscut-o pe fiica premierului, Elizabeth. Diferenţa de vârstă – el, 40, ea, 21 – n-a stat în calea dragostei. S-au căsătorit şi, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, au rămas în România, unde Elizabeth a murit, în 1945. Apoi au venit comuniştii, au confiscat averile familiei şi a început prigoana boierilor. Anton a plecat înapoi în Franţa. A murit în 1951, la Paris.
Poate cea mai cunoscută membră a familiei Bibescu este, însă, Ana Elisabeta Brâncoveanu, fiica lui Grigore Brâncoveanu (fiul Zoiei Mavrocordat) şi a Ralucăi Musuruş. Numele său, până la căsătoria cu Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles, a fost „Ana Elisabeta Bibesco Bassaraba de Brancovan”. În Franţa, Anna a devenit una dintre cele mai cunoscute scriitoare ale începutului de secol XX. A intrat chiar şi în marea Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi în Academia Franceză. A fost prima femeie-comandor a Legiunii de Onoare. A fost admirată de Maurice Barrès, Jean Cocteau şi Pierre Loti şi a stat în compania lui André Gide, Frederic Mistral, Paul Valéry, Max Jacob ş.a. Însă după Primul Război Mondial a rămas sinistrată pe scena literară de avalanşa de avangardă, dadaism şi suprarealism artistic. Se ridica André Breton, iar „regina literară neîncoronată a Franţei, cum se considera Anna, cădea, răpusă de tradiţionalismul din Belle Époque”. La moartea sa, din 1933, la Paris s-au adunat toţi marii politicieni şi oameni de litere ai vremii. A fost înmormântată în Cimitirul Père-Lachaise, la numărul 6.
Femeia fatală a familiei a fost, însă, alta. Povestea ei începuse spre sfârșitul veacului al XIX-lea, când o fetiţă de șapte-opt ani stătea ascunsă în patul ei şi plângea singură în noapte. Simțea cu toată fiinţa ei că ar vrea să fie o „Ioana d’Arc a României”. Are o criză acută de misticism patriotic: „Aş fi dorit să fac pentru România ceea ce a făcut Jeanne d’Arc pentru Franţa, fără să mă întreb dacă era cu adevărat necesar, iar cauza disperării mele provenea pur şi simplu din asta: credeam că n-am să fiu niciodată favorizată de sfinţi, cum fusese Jeanne d’Arc, pentru că tatăl meu nu era ţăran. Am reflectat mult, dar ajungeam mereu la aceeaşi concluzie: nu, tata Martha, căci aşa se numeşte fetiţa, era de viţă nobilă şi o ştia. Era o prinţesă – şi în felul ei avea să devină o războinică. Martha s-a născut în familia Lahovary – mama, Smaranda Mavrocordat , iar tatăl, Ion Lahovary, diplomat de carieră, multă vreme ministru plenipotenţiar al României la Paris. N-a fost un copil ca toţi copiii. Şi-a urmat tatăl la Paris, Biarritz şi Cabourg, însă a trăit într-un fel de izolare sentimentală. Era fiica cea mai mică, mama sperase să nască încă un băiat, iar George, singurul fiul al familiei, murise în copilărie. Smaranda Lahovary era profund dezamăgită, devastată şi, mai ales, dezinteresată de soarta copilei. Martha a crescut lângă bonele sale. Era stăpânită de o mare curiozitate şi citea mult, îşi punea probleme, nu se cenzura de la nimic. Trăia, de mică, cu această convingere de nezdruncinat că ea e franţuzoaică, pentru că fusese concepută la Paris, crescuse prin Franţa şi pentru că „prin venele ei curgea sângele acelor misterioşi Millo, veniţi din Provence în România“, cum îi exprimă părerile scriitorul Ghislain de Diesbach în volumul Prinţesa Bibescu: Ultima orhidee. Fusese crescută de două bone, Anica – „gata să râdă sau să plângă“, atât era de neliniştită în preajma copilei – şi Maria, o bătrână văduvă din Praga, al cărei soţ murise după ce căzuse de pe un acoperiş. Îi povestise Marthei de atâtea ori tragedia, încât fata începuse să-şi imagineze că a fost acolo, la locul faptei: „Acoperişul alunecos, căderea, zgomotul oribil al capului care se sfărâma pe pietrele ascuţite“, îşi „amintea“ totul. Ataşamentul Marthei faţă de servitorii cu care-şi petrecea zilele şi jocurile şi învăţăturile era amestecat cu sentimente fruste de distanţare de rang social, de deosebire a fineţii obrazului, chestiune care mai târziu avea să o urmărească continuu, ca o stafie emoţională: „Acest miros, greu de definit, pe care îl simţeam de mică pe veşmintele bonei mele atunci când se întorcea de la părinţii ei duminică seara. În timp ce mă întreba de ce mă foiam în jurul ei cu grijă şi neîncredere, în loc să merg şi s-o îmbrăţişez, eu i-am răspuns cu ferocitatea subtilă a copiilor: «Miroşi a sărăcie!»“, i se confesa Martha într-o scrisoare, în 1905, vărului său Emmanuel.
Martha s-a căsătorit foarte tânără. Avea doar 17 ani! Intrase pe piaţa măritişului de ceva vreme, însă fusese mereu terifiată de perspective. Pe la 1900, l-a cunoscut pe George Valentin Bibescu, îmbrăcat frumos în uniforma cafenie a celui de-al doilea regiment de artilerie, în lumina pâlpâind din salonul palatului Ştirbei. I-a furat minţile: „Cuvântul «înfiorare» este singurul care se potriveşte pentru a descrie sentimentul încercat atunci când l-am văzut prima oară şi am fost «înfiorat㻓, scria ea mai târziu. S-au căsătorit la scurt timp după logodnă, în 1902. A fost însă o căsnicie eşuată. „Să dai o fecioară pe mâna unui bărbat este ca și cum ai da un Stradivarius pe mâna unei maimuțe”, avea să scrie ea mai târziu Înclinaţiile ei artistice, sensibilităţile şi iuţeala minţii s-au pus de-a curmezişul geniului său mecanic, spiritului aventurier, impulsivităţii lui. Au rămas până în ultima clipă împreună, dar pe drumuri separate, mai ales după naşterea fiicei lor, Valentina, în 1903. Intrarea în familia Bibescu, şi în special apropierea de Anton şi Emmanuel, i-au deschis larg uşile saloanelor pariziene. Intra în crema înaltei societăţi europene. Iar nepotrivirea cu George a fost compensată de prezenţa altor domni cu butoni de aur la manşetă: după o dragoste neîmpărtăşită pentru Emmanuel Bibescu, au urmat Prinţul Wilhelm al Germaniei – care o considera „cea mai frumoasă şi mai inteligentă femeie din România“, franțuzul Charles Louis de Beauvau Craon, lordul Christopher Birdwood Thomson, ataşat militar la Legaţia Angliei, și însuși Regele Ferdinand.
Martha a fost în continuă mişcare între capitalele europene. Alături de George, a avut ocazia să ajungă până în Persia, călătorie care a prilejuit şi debutul său literar. Volumul Cele opt paradisuri, publicat în 1908, a surescitat imediat societatea franceză. A fost un bestseller! După ce a primit un exemplar al cărţii de la Emmanuel Bibescu, Marcel Proust îi scria Prinţesei Bibescu, aflată la Posada, în România: „Ce nume se poate da acestei opere de nouă artă, care se adresează în acelaşi timp tuturor simţurilor, încântându-le pe toate, pe toate, chiar şi inteligenţa filosofică, în acelaşi timp cu simţul mirosului şi al pipăitului (mă adresez unui filosof), ceea ce se numeşte pe scurt simţuri, incluzând până şi, dacă se poate da un nume neplăcut unor lucruri frumoase, o critică literară. Prinţesă, sunteţi un scriitor perfect şi asta nu-i puţin atunci când, la fel ca dumneavoastră, prin scriitor înţelegem atâţia artişti reuniţi: un scriitor, un fabricant de parfumuri, un decorator, un muzician, un sculptor, un poet“.
Martha Bibescu s-a aflat în legătură cu toţi marii artişti europeni ai vremii, dar şi cu lumea politică. A stat la masă şi cu regi, ambasadori, militari, dar şi cu pictori, muzicieni, poeţi. A cunoscut culisele lumii în care trăia, cu toate războaiele ei mondiale, cu dictatorii ei monstruoşi, cu aroganţele şi neîndemânările oamenilor de stat şcoliţi în Belle Époque şi-n interbelic. A fost mai mult decât o intelectuală burgheză, decât ultima aristocrată în literatură, cum se mai spunea, pentru că a dărâmat dogmele de clasă, de etichetă. A avut curaj în vorbă şi gândire. A fost şi un personaj monden, cu toate aventurile şi amiciţiile ei. Ba chiar, timp de câteva decenii, a fost imaginea Casei Dior, care croia special pentru ea faimoasele tunici lungi. A fost înaintea timpului său şi a fost conştientă de asta – într-o scrisoare spunea că va fi înţeleasă abia prin 1998...
Aventurile soțului ei, Prinţul George Bibescu, pe uscat şi în aer, au concurat ca notorietate legăturile sentimentale ale Marthei. În 1900, vara, George Valentin Bibescu, alături de mecanicul şi şoferul său personal, Keller, şi de cumnatul său Nicolae Cantacuzino, pleacă din Geneva, cu destinaţia Bucureşti. 1.827 de kilometri în maşină. Nu era un voiaj oarecare, era chiar primul raliu realizat pe bătrânul continent. Era, totuşi, vremea în care termenul de automobil – în acest caz, un Mercedes, construit în atelierele Daimler – nu se împământenise în limbajul universal. Era încă timpul trăsurilor şi al şaretelor. La fel, şi drumurile erau adaptate pentru copitele cailor. „A II-a zi. De la Basel la Stuttgart, 238 km. – 11 ore de drum; 9 ore de mers, 2 ore oprire. La Stuttgart am dus trăsura în atelierele Daimler, unde fusese construită, ca să o inspecteze cu scrupul“, explicau temerarii în jurnalul de bord. Au trecut prin Ulm, Salzburg, Viena, Pesta, Arad, Sibiu, Predeal, Posada şi Bucureşti. „Mergem câteva minute – drumul fiind foarte drept – cu o iuţeală de 64 km. pe oră, şi cei 21 de km. ce despart Predealul de Sinaia îi facem în câteva minute. Deja am lăsat Sinaia în urma noastră şi, după o cotitură, zărim în depărtare turnul Castelului de la Posada, luminat a giorno. Este negreşit o atenţiune a bunei mele mume pentru mine...“, scria Prinţul Valentin despre revederea casei părinteşti. Pe drumul de la Posada spre Bucureşti, s-a petrecut o nefericire, care a mai întârziat puţin încheierea traseului: „O femeie venea cu o căruţă cu boi şi auzindu-ne, se coborî din car spre a opri boii şi a ne face loc; nenorocita cade însă în cap. O roată a carului îi trece peste picioare şi leşină. Noi ne oprim imediat, cumnatul meu şi cu mecanicul se grăbesc a ridica pe nenorocita femeie care-şi revine în fire“. La ora 19.50, cei trei aventurieri au ajuns în Bucureşti. Toată expediția a durat 73 de ore şi 45 de minute. Timp record! Primul, dintr-o serie lungă de aventuri pe care tânărul Bibescu nu şi le-a refuzat.
Tânărul George Valentin, a cărui ispravă a rămas prim subiect de discuţie prin cafenelele bucureştene, provenea din marea familie a Bibeştilor, fiind fiul lui Gheorghe Bibescu (fiul domnitorului Gheorghe Bibescu) şi al Valentinei de Riquet. S-a născut la Bucureşti, în 1880, şi a copilărit sănătos, în provincie, la Posada, în castelul rămas de la bunic. La puţin timp după această veritabilă cascadorie cu automobilul prin Europa, s-a logodit cu Martha Bibescu. S-au căsătorit în 1902.
Prinţul George Bibescu are o listă nesfârşită de reuşite, demnă de un semizeu din Grecia Antică. Iată: începând cu 1903, a câştigat în fiecare an premiul „Lanţul Regelui“, trofeu oferit celui mai bun ţintaş la concursul de tir, organizat de Societatea de Dare la Semn; în 1904, a înfiinţat Automobil Clubul Român; în 1905, a cumpărat din Franţa un balon cu hidrogen, pe care l-a numit „România“. Acest balon – deţinut împreună cu Eugeniu Asachi, cu care a înfiinţat Societatea Aero-Club din Bucureşti – a contribuit la realizarea câtorva premiere în anul 1906: primul zbor peste Munţii Carpaţi, primele zboruri nocturne şi prima fotografie aeriană a Bucureştiului! În 1910, a obţinut la Şcoala de pilotaj din Paris, condusă de Louis Bleriot, brevetul internaţional de pilot aviator cu numărul 20. A fost primul aviator al României. Prestanţa obținută în societate de toate aceste acţiuni l-a determinat, în 1905, pe Regele Carol I să-i încredinţeze o misiune diplomatică importantă: să-i ducă noului şah al Persiei insigna „Steaua Dunării“. S-a îmbarcat în Mercedes, alături de Martha şi de Claude Aunet, şi s-a dus. Primul român care a mers cu maşina pe ruta Bucureşti-Bagdad-Teheran, alt succes! Un an mai târziu, la sărbătorirea a 45 de ani de domnie a Regelui Carol I, Prinţul Bibescu a băgat în sperieţi audienţa. S-a întâmplat aşa: făcea demonstraţii cu balonul „România“ – nimic ieşit din comun, ascensiuni de rutină – iar oamenii se îmbulzeau ca la urs să vadă, iar unii – să urce. Când, la un moment dat, apare un bărbat cu haine modeste, dar cu multă râvnă să ajungă-n slăvi. L-a luat Prinţul în balon. L-a lăsat în nacelă şi au tot urcat, până pe la 200 de metri deasupra Bucureştiului. Când, de sus, omul începe să urle cât poate, agăţându-se de Bibescu ameninţător: „Du-mă sus, la Dumnezeu, nu mă du jos la nevastă-mea!“. Ca să nu fie debarcat în aer de cetăţeanul descreierat de pasiunea pentru văzduh, Bibescu i-a aplicat un pumn în faţă, să-l liniştească. Omul a căzut uşor inconştient, iar la sol a fost revendicat în grabă de o cucoană: „Daţi-mi bărbatul! Sunt soţia lui“. N-a mai luat Prinţul oameni în balon o vreme dar a rămas totuşi cu marea sa pasiune de a zbura şi de a populariza toate activităţile conexe. În 1912, a înfiinţat Şcoala de Pilotaj de la Cotroceni, în cadrul căreia a pus bazele escadrilei de recunoaştere – prima din lume care avea să decoleze în vreme de război, în Războiul Balcanic. Cele două escadrile şi-au continuat activitatea cu maximă eficienţă şi entuziasm şi în timpul Primului Război Mondial, aşa încât generalul Berthelot se referea la aviatorii români cu apelativul „veselii maniaci ai sinuciderii“.
În 1929, s-a mai înfăptuit o premieră: George Valentin Bibescu a fost primul om care a traversat Sahara cu maşina, din Dakar până-n Oran. Cum s-ar zice azi, offroad. George Bibescu a revenit în Africa în februarie 1939, când a traversat iarăşi Sahara, din Alger până în Ciad. Aceea avea să fie ultima sa aventură pe uscat. Sfârşitul s-a ivit prematur. În 1931, Bibescu era preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale, care organiza Cupa Bibescu, zboruri ample, pe trasee complexe. Iar pe 10 aprilie, George Bibescu, maiorul Traian Burduloiu, locotenentul Radu Beller şi mecanicul Hunt s-au urcat la bordul unui Fokker, cu destinaţia Saigon. Plecarea se făcea din Paris, cu o escală scurtă, de trei zile, la Calcutta. Pe 17 aprilie, când au ajuns deasupra oraşului indian Jodhpour – unde nu mai fusese vreodată vreun echipaj românesc –, un grup de vulturi a atacat avionul, la o înălţime de 2.500 de metri. O poveste de necrezut! A luat foc aeronava în timpul aterizării forţate. Ajunşi la sol, cei patru oameni erau cuprinşi complet de flăcări. Cu excepţia lui Radu Beller, au scăpat ca prin minune, doar cu arsuri de gradul doi. Două luni mai târziu, încă în convalescenţă, George Bibescu a vrut să se înscrie pe listele PNL la alegerile parlamentare. Martha Bibescu îşi amintea că liderul liberal I.G. Duca ar fi argumentat împotrivă, în maniera sa mereu diplomată: „Totuşi, nu este cu putinţă să-l plebiscităm pe George Bibescu!“. Martha n-a crezut în lacrimile aristocraţiei partidului: „Intriga urzită împotriva lui de bătrânii liberali a fost încununată de succes (George Bibescu şi-a retras candidatura). Dar şi Nemesis, zeiţa răzbunării, a avut succes. Şi cât de repede! Cine a fost ales la Piatra Neamţ în iunie 1931, în locul lui George Bibescu? Corneliu Zelea Codreanu. Iar Codreanu nu a dat ordin ca Duca să fie asasinat?“.
George Bibescu a murit în 1941, la Spitalul Elias, răpus de cancer pulmonar. În jurnal, Martha se plângea: „George are cu 300.000 de globule roşii mai puţin. Vestea mă copleşeşte. El nu va şti nimic, nu trebuie să ştie“...
Dan-Silviu Boerescu