Bunicul meu, George Boerescu, a fost un spărgător de nunți. Împreună cu un prieten al său, de asemenea tânăr învățător, se specializase în furatul mireselor de la nunțile de pe Valea Buzăului prin 1929-1930. Obiceiul era unul tradițional și, în primul rând, era vizată obișnuita „răscumpărare” a miresei de către proaspătul ei mire. Uneori, însă, tânăra femeie era înapoiată, după vreo oră-două ceva mai îmbujorată decât s-ar fi cuvenit. Euforic, de obicei mirele nu băga de seamă acest detaliu ușor controversat.

O dată, numai, s-a întâmplat ca ginerică să fie mai lucid decât prevedeau uzanțele unei astfel de petreceri și, cu ochii pe ceasul de buzunar elvețian din aur pe care tocmai îl primise cadou de la socrul mic, să constate că aleasa lui fusese ținută într-o dulce captivitate liber consimțită ceva mai mult decât ar fi fost decent de către acești Owen Wilson și Vince Vaughn valahi („The Wedding Crashers”), probabil și cu anumite beneficii, vai, erotice! Așa că, ultragiat, nu a mai așteptat proba cearșafului din zori și a recurs la obișnuitele represalii practicate în astfel de momente delicate: a încărcat-o pe miresică în roabă dimpreună cu zestrea ei și a returnat-o familiei în isonuri triste de diblă dezacordată, oprind nunta spre uimirea oaspeților bârfitori, care au avut ce povesti, râzând cu gura până la urechi, generațiilor următoare.

Bunicul meu și  amicul său avuseseră grijă să o șteargă șmecherește din vreme și nici că au mai fost zăriți la vreo nuntă o perioadă. Mirele înșelat înainte de primul soroc nu i-a acuzat de rele și pârdalnice făptuiri, ci a dat vina pe caracterul ușuratic și pe lipsa minimei educații ce ar fi trebuit s-o primească în casa părintească, așa că păstrat, sub formă de necesară reparație morală, piesa de orologerie fină ce dovedise omeneasca altminteri cedare în fața preaomeneștilor tentații.

George Boerescu avusese, cu un veac înainte, un predecesor ilustru, un mare craidon de București, pe dumnealui Scarlat Bărcănescu, fratele la fel de năbădăiosului duelist Dumitrache Bărcănescu, tovarăș de isprăvi ero(t)i-comice și, apoi, dușman de moarte al lui Iancu Caragea.

Craii începutului de secol XIX îşi condimentau viaţa cu dansuri şi desfrâuri cu „podărese” şi cinzeacă de trăscău, în zona Cişmigiu. „O tavernă din zona podului Cişmigiu era folosită ca locuri de comemorare a orgiilor de către aventurieri nocturni precum Scarlat Bărcănescu, cel care făcea parte din generaţia imediat următoare regimului fanariot şi care cultiva <<arta>> de a fi golan şi de a cheltui banii părinţilor încă din timpul liceului. Învăţa pe-atunci la Sfântul Sava şi obişnuia că în momentul în care îi cădea o fată cu tronc - iar asta se întâmplă des- să se dueleze pentru ea”, povesteşte istoricul Adrian Majuru. 

La fel s-a întâmplat şi atunci când consulul austriac Herr von Liehmann, prezent într-o vizită la Bucureşti, a curtat-o pe Elena Caragea, una dintre marile cuceriri ale lui Bărcănescu care, pentru a se răzbuna pe nobilul străin că s-a dat la femeia lui a scris un pamflet defăimător la adresa sa, pe care l-a pus în circulaţie în timpul unui bal. După ce i-a căzut şi lui în mână un astfel de bileţel, Liehmann l-a provocat la un duel cu pistoale pe care tânărul crai l-a acceptat fără să clipească. Lupta urma să se dea în Grădina lui Scufa, unul dintre cele mai tradiţionale locuri ale vremii dedicate protipendadei bucureştene. Toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură duelul, doar că Bărcănescu, din laşitate, nu s-a mai prezentat. 

Cea mai mare ispravă a lui Scarlat Bărcănescu a fost însă s-o răpească pe Elena Caragea în noaptea nunţii ei cu tânărul logofăt Ion Bălăceanu şi s-o ducă la Bărcăneşti, un sat de pe lângă Bucureşti. „Până acolo a mers cu trăsura, timp în care, până la ieşirea din oraş descărca gloanţele unui revolver spre mirele lăsat de izbelişte. O luptă care s-a lăsat fără vărsare de sânge. Ajuns în satul natal, acesta a luat cu forţă un preot şi l-a obligat să-i căsătorească”, completează Adrian Majuru, citat de www.adevarul.ro.

Ca şi astăzi, Bucureştii se puteau mândri cu o colecţie impresionantă de eroi locali, amatori de aventuri galante, care însă, spre deosebire de jalnicii omologi ai lor apăruți în timpurile prezente, apăruţi de nicăieri, direct în paginile tabloidelor, „erau reprezentanţii unor elite în adevăratul sens al cuvântului. Fie ea o elită nobiliară, aureolată de aventurieri nocturni ca Scarlat Bărcănescu, Barbu/Bărbucică Catargiu, Ionel Isvoranu sau Costică Paciuris, fie o elită intelectuală, afişând o atitudine dandy, în ton cu spiritul boemei bucureştene de la cumpăna dintre veacuri, care aduna nume ca Duiliu Zamfirescu, Mateiu Caragiale, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu. Singurul punct comun care li s-ar putea găsi crailor de ieri şi de azi este pofta sau abilitatea cu care ştiau şi ştiu (mai abitir azi decât ieri) să risipească banii părinţilor. Dar, spre deosebire de tinereii contemporani, pentru care arta de a fi golan este cheia principală a succesului, cei vechi (cu câteva excepţii) adăugau apetitului nestăvilit pentru aventură şi plăceri patru însuşiri astăzi desuete: cavalerism, distincţie, onoare şi galanterie.

Dintre aceștia, Scarlat Bărcănescu şi Bărbucică Catargiu făceau parte din generaţia imediat următoare regimului fanariot. Erau contemporani cu primul domn pământean al ţării Româneşti, după mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, Grigore al IV-lea Ghica, şi la fel de dornici să-şi potolească setea de aventură, în ciuda eforturilor domniei de a-i disciplina pe neastâmpăraţii boiernaşi, stipendiindu-i pentru a se educa în Apus. Vom vedea că tinerii aceştia au plătit fiecare un preţ mai mare sau mai mic al păcatelor tinereţii… preţ care i-a maturizat în cele din urmă.

Scarlat Bărcănescu s-a afirmat drept un cuceritor precoce, încă din anul 1816, anul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, când a sedus-o pe tânăra Elena (Elenchi) Caragea, convingând-o să fugă împreună cu el din Bucureşti. Evenimentul s-a consumat chiar în noaptea nunţii acesteia cu tânărul logofăt Ion Bălăceanu, fiul banului Constantin Bălăceanu şi al Sultanei Pârscoveanu. Ştirea de senzaţie, care ar fi colorat azi paginile unor ziare de scandal, se afla inserată într-o scrisoare cu caracter confidenţial adresată de un anonim cavalerului austriac de Gentz, neobositul corespondent al fanariotului Caragea. Fiind vorba de o rudă a domnitorului, anonimul autor al epistolei a păstrat discreţia asupra faptului, fără să reziste ispitei de a evidenţia caracterul scandalos al aventurii Elenei, prin menţiunea <<fugi din casa bărbatului ei>>.

Curajosul <<act de emancipare feminină>>(Al. Alexandru, O iubire romantică şi un duel din 1827, Magazin Istoric, Nr. 8, noiembrie 1967) nu a rămas fără urmări. Tinerii şi-au găsit un refugiu temporar la Braşov, unde erau aşteptaţi de mama lui Scarlat, Ecaterina, şi de fratele acestuia, Dumitrache. Imprudență fără margini, ştiind cine erau fraţii lor, prieteni de arme şi aventuri galante şi unii dintre cei mai temuţi mânuitori de arme din Bucureştii începutului de secol XIX”(www.historia.ro).

Ne informează Ion Ghica, într-una dintre scrisorile lui către Vasile Alecsandri, că Iancu Caragea şi Dumitrache Bărcănescu „nu lăsau să le scape niciun prilej de a se îmbrăca cu poturi, cu mintean şi cu cepchen, a se lega la cap cu tarabolus şi a-şi încărca sileahul de la brâu cu pistoale şi cu iatagan, precum şi a-şi atârna pală de gât. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încât din paşnici ce erau mai înainte, deveniseră arţăgoşi şi turburători”. Iar Ulysse de Marsillac, fin observator al realităţilor româneşti de secol XIX, le descrie succint vestimentaţia, o combinaţie de lux oriental şi eleganță apuseană, în care jambierele arnăuţeşti brodate încă mai supravieţuiau, dar locul giubelei incomode purtate de boierii fanarioţi fusese luat de „tunică strânsă pe talie, împodobită cu galoane de aur”.

Răpirea Elenei de către Scarlat, fratele prietenului său Dumitrache, nu era pentru turbulentul Iancu Caragea un „mic lucru”.  Oricum ar fi stat lucrurile, „afacerea s-a aranjat fără vărsare de sânge. Poate tulburările pricinuite de mişcarea lui Tudor Vladimirescu, poate asprimea cu care primul domn pământean Grigore al IV-lea Ghica pedepsea aspru <<lesnirea de a da cu pistolul>>, cum se exprima foarte plastic Ion Ghica,  au liniştit temporar spiritele. Oricât ar fi fost de agitat, tineretul acesta nu era lipsit de oarecare măsură sau… mai bine zis… tremura de frica celor doi şefi de arnăuţi care conduceau garda principelui, Negreanu şi Măciucă. Ştiau ce însemna bătaia la tălpi, pedeapsa aplicată uneori chiar de domnitor, în persoană, căutătorilor de gâlceavă. Toţi cei care îi cunoşteau însă pe protagoniştii dramei aflate încă în faşă puteau fi convinşi că răfuială era doar amânată. Aceasta, deoarece nici Scarlat nu ţinea să se astâmpere, gata de a-şi înfrunta orice rival care ar fi râvnit la inima şi mâna Elenchii. Şi… spre nenorocul lui… acest rival s-a dovedit a fi un străin. Şi nu orice străin… ci chiar consulul Austriei la Bucureşti, Herr von Liehmann.

Ce motiv putea să-l îndemne pe Iancu Caragea, fratele Elenei, să-l provoace la duel pe Dumitrache Bărcănescu, fratele lui Scarlat, în anul 1827, adică la exact cinci ani de la consumarea scandalului cu pamfletul şi la unsprezece de la fuga celor doi îndrăgostiţi la Braşov?  Nu-l putem decât bănui şi anume… încăpăţânarea celor doi iubiţi de a persista într-o legătură care, având în vedere antecedentele scandaloase ale acesteia, precum şi reputaţia de „chercheur de noises” (căutător de ceartă) pe care şi-o crease Scarlat pe seama Elenei, era condamnată din start de prejudecăţile timpului.

Mai mult, în seara de 30 ianuarie a anului 1827, în timpul unui bal dat de domnitorul Grigore Ghica în casa boierului situată pe acelaşi Pod al Mogoșoaiei, deşi atâtea nobile femei ale protipendadei ca Maria Ochioasa, fiica lui Nae Golescu, Nastasica, fiica lui Grigore Filipescu, văduva Catinca Slătineanu sau Zinca Farfaroaica, soţia lui Dinicu Golescu, aşteptau invitaţii la dans, cunoscute drept <<dănţuitoare>> dintre cele mai pasionate, Scarlat a dansat toată seara numai cu Elena, <<fata Moruzoaiei>> (cum ne informează Ion Ghica).

Poate această observaţie ori poate altă necunoscută nouă l-a îndemnat pe domnitor să părăsească brusc balul, însoţit de garda sa de arnăuţi şi edeclii condusă de baş-ciohodar Măciucă, spărgând petrecerea tocmai în momentul în care dansatorii se înfierbântaseră mai bine. Cert este că, într-o zi de sfârşit de martie a aceluiaşi an, <<la una din petreceri, pe când se întorceau în Bucureşti, într-o căruţă cu patru cai, se găseau trei tineri: Iancu Caragea, Dumitrache Bărcănescu şi Iancu Crețulescu, poreclit Ursu mai târziu, pentru că o ursoaică îi dezmierdase obrazul cu labele ei. Cei doi dintâi, luându-se la ceartă, trag cu pistoalele unul într-altul şi căruţa intră în Curtea Moruzoaiei ducând pe fiul şi pe nepotul ei înecaţi în sânge. Peste trei zile, două dricuri se urmau unul după altul, ducând la locaşul cel veşnic pe doi din tinerii cei mai frumoşi ai Bucureştilor” scria Ion Ghica.

„Păcat, mare păcat!” vor fi exclamat contemporanii, dezamăgiți, poate, și de faptul că o vreme, din cauza doliului, se vor fi oprit și seratele muzicale selecte date de familia Bărcănescu, știut fiind faptul că în casele Ecaterinei Bărcănescu, soția ispravnicului județului Prahova Scarlat Bărcănescu Senior, avuseseră loc primele concerte de muzică „grea” din oraș, cu bucăți din compozitori celebri: Haendel, Bach, Rameau ș.a., la care, de câteva ori a luat parte și profesorul Gheorghe Lazăr...

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro