Cel mai mare succes al lui Sergiu Nicolaescu - Mihai Viteazul - a avut geneză complicată și ciudată. Ar fi putut reprezenta debutul regizorului la Hollywwod și, probabil, punctul de cotitură al carierei lui artistice. Trădat de prieteni, însă, cineastul a rămas doar autorul unui controversat film istoric românesc.

Dar, dincolo de orice altceva, „Avea voie Mihai Viteazul să iubească sau nu?". E o întrebare care a făcut carieră în lumea filmului românesc a ultimei jumătăți de secol și pe care o stenograma descoperită acum câțiva ani a readus-o la lumină, fiind făcută publică și comentată în fel și chip de presă, cu nenumărate referințe în mediul online. Întrebarea, deloc retorică, fusese pusă, la sfârșitul anilor ’60, de chiar viitorul regizor al filmului Mihai Viteazul direct „lui Nicolae Ceaușescu, în timpul unei dezbateri la cel mai înalt nivel, pe tema misiunii propagandistice a cinematografiei socialiste. Sergiu Nicolaescu tocmai lansase filmul Dacii, care se bucurase de un mare succes de casă în epocă”, și era regizorul pe val, unul având planuri mărețe și beneficiind, în egală măsură, de un sprijin masiv din partea autorităților, care nu ezitau, de pildă, să-i pună la dispoziție zeci de mii de soldați reali pentru a-i asigura figurația necesară realizării la propriu a unor scene de luptă absolut grandioase.

În 1968, Sergiu Nicolaescu, un artist controversat, care avea să devină de departe cel mai prolific și mai vizionat regizor român din toate timpurile, cu 54 filme, plus 27 coproducții, și peste 1 miliard de spectatori, se pregătea pentru realizarea următorului său mare proiect, pelicula Mihai Viteazul, „și era obsedat de felul în care avea sa îl portretizeze pe marele voievod. Exact pe atunci, pe la sfârșitul anilor '60, în cinema-ul central european erau la mare trecere scenele de dragoste. Poveștile de iubire cu nuanțe pasionale aduceau sute de mii de spectatori în sălile de proiecție. Sergiu Nicolaescu părea tentat să-i pună în brațe marelui voievod o femeie fatală și să strecoare un fior senzual filmului, dar simțea că asta nu ar fi pe gustul mai-marilor de la propagandă. De altfel, întrebarea tânărului regizor avea să primească un răspuns pe măsură, de la Ceaușescu însuși: <<Și eu sunt sensibil ca și dumneavoastră și vreau să vă spun cum simt eu. Eu sunt de acord că și Mihai Viteazul a făcut dragoste, dar trebuie să știm ce să redăm, tovarăși! Să redăm și dragostea lui, dar dacă aceasta a avut rolul dominant în activitatea lui sau dacă aceasta este numai ceva lăturalnic, atunci s-o tratăm lăturalnic>>. Comisia ideologică își dăduse verdictul, prin Ceaușescu însuși, astfel că, până la urmă, filmul lui Nicolaescu nu va face decât să întărească imaginea încrâncenată, lipsită de umanitate, a marelui voievod, în ciuda rolului magistral făcut de Amza Pellea”.

Succesul fantastic de care s-a bucurat filmul  Dacii, regizat de Sergiu Nicolaescu, a atras atenţia studiourilor americane Columbia, care şi-au manifestat interesul de a se alătura părţii române în producerea filmului  Mihai Viteazul: „Americanii au propus o distribuţie de vis pentru acest film, din care făceau parte: Orson Welles – în rolul Împăratului Rudolf, Laurence Harvey – Sultanul turc, Elisabeth Taylor şi Richard Burton – cuplul Maria Christina - Sigismund Báthory, iar Kirk Douglas şi Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul”, însă după cum povesteşte regizorul filmului, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Ceauşescu s-a opus.

„…Când m-am hotărât să fac Mihai Viteazul, americanii au auzit de acest lucru. Îmi aduc aminte că a fost o luptă grea, dusă de Titus Popovici şi de mine, pentru a realiza acest film. După succesul internaţional al filmului Dacii, firma americană Columbia a confirmat dorinţa de a produce filmul, alături de noi. Îmi dădeau nişte actori fabuloşi(…). În plus, americanii ofereau 4 milioane de dolari pentru producţia filmului. Cu aceşti bani, filmul ar fi fost de patru ori mai bogat. Eram constrâns de timp. În ultima zi, m-am dus la Comitetul Central, la Paul Niculescu-Mizil, care era secretar, am rămas în birou, iar el s-a dus la Ceauşescu să obţină aprobare. Mi-a zis că e în regulă. Trebuia să zbor cu avionul în ziua aceea. După ce am primit aprobarea, m-am urcat în avion. Avionul a plecat. Pe pistă, în timp ce se ridica de la sol, a apărut o maşină. Cineva a urcat în avion şi mi-a spus să cobor. Am fost dus la Comitetul Central şi acelaşi Niculescu-Mizil mi-a spus că nu se mai aprobă. Totul s-a spulberat când Ceauşescu a hotărât să fie făcut numai cu actori români. Despre această întâmplare, Titus Popovici mi-a povestit că Mircea Albulescu ar fi trimis o scrisoare să nu se facă filmul cu actori americani. În realitate, se pare că a fost însuşi Titus Popovici, pentru că s-a mai repetat povestea. El bănuia că, în momentul în care americanii iscălesc contractul, urmau să facă modificări şi aruncau în aer subiectul pe care el îl scrisese", povestea într-un interviu pentru www.historia.ro, regizorul Sergiu Nicolaescu.

Regizorul a confirmat în mai multe rânduri că scriitorul și scenaristul Titus Popovici, cel mai bun prieten al său, membru al Comitetului Central al PCR, a fost cel care l-a trădat. „Titus Popovici era în Comitetul Central și era bine informat. Mi-a spus că Mircea Albulescu ar fi scris o scrisoare de protest adresată lui Ceausescu. Eu, ca să fiu sincer, m-am cam îndoit, încă de atunci. Au trecut mulți ani și, în decembrie 1989, când am intrat în birou la Ceaușescu, pe 22 decembrie, am văzut un birou lung plin cu dosare. Acolo am recunoscut un dosar de plastic, care era scenariul filmului meu. L-am luat, l-am deschis și am am găsit o scrisoare de 14 pagini – o am și astăzi - scrisă chiar de Titus Popovici… M-a trădat. Și era cel mai bun prieten al meu!”, a dezvăluit întristat Sergiu Nicolaescu.

Până la urmă, Amza Pellea și-a adjudecat rolul lui Mihai Viteazul în detrimentul lui Kirk Douglas. Interesant este că pentru rol a licitat și însuși Sergiu Nicolaescu. Citat de aceeași sursă, Dumitru Popescu scrie, în memoriile sale, că Sergiu Nicolaescu şi-a droit enorm rolul principal din filmul Mihai Viteazul. Şi că nemulţumit de alegerea lui Amza Pellea, ar fi ameninţat cu reclamaţii la Nicolae Ceauşescu însuşi. Între 1968-1971, Dumitru Popescu a fost secretar al Comitetului Central. „Mi-am adus, însă, aminte, de o şarjă similară, în care se angajase în urmă cu ani, întâmplător tocmai când fusesem adus la CC să preiau domeniul lui Paul Niculescu-Mizil. Venise atunci într-un suflet Titus Popovici şi, uitând chiar să-mi ureze succes, se năpustise asupra mea, implorându-mă să nu-l las pe Sergiu Nicolaescu să-şi adjudece rolul principal din Mihai Viteazul. Nu-l cunoşteam pe regizor, nu-mi amintesc dacă se remarcase până atunci cu ceva remarcabil în cinematografie, dar m-a intrigat disperarea lui Titus. De ce nu trebuia distribuit Nicolaescu. în acel rol, în ruptul capului? «-Fiindcă nu e actor», mi-a servit scriitorul argumentul considerat de el zdrobitor. Nu m-a convins. Ştiam că destule vedete de la Hollywood n-aveau nimic în comun cu actoria. «-Nu, domnule, dacă i se dă rolul lui Mihai Viteazul, eu mă sinucid!». Devenea mai inteligibil. Regizorul nu avea experienţă de interpret, nu mai jucase într-un rol principal. La câteva zile, am fost chemat la Consiliul Cultural să văd probe cu mai mulţi actori în rolul domnitorului român. Mi s-a spus că aşa se obişnuieşte, iar cazul de faţă era ieşit din comun, filmul aflându-se în atenţia Secretarului General al PCR. Mă rog, am asistat, de faţă şi cu şefii Consiliului, cu Titus, cu Sergiu Nicolaescu şi cu alţi cineaşti. Mi s-a părut mai dezinvolt în rol Amza Pellea, spre bucuria abia ţinută în frâu a lui Titus. Nicolaescu avea o poză mai sugestivă, de masculinitate medievală hieratică, precum a asceţilor şi cruzilor cavaleri cruciaţi, dar îşi mişca gura rigid şi, când vorbea, obrazul îi rămânea imobil, lipsit de expresie. Poate nici Amza Pellea nu reprezenta distribuţia ideală, dar pentru el pledau datele personale mai relevante. Toată lumea a optat pentru marele actor, nemuritor, apoi, în amintirea românilor prin deliciosul «Nea Mărin».

Nemulţumit de alegere, Sergiu Nicolaescu a ameninţat că se va plânge premierului Ion Gheorghe Maurer, scrie mai departe Dumitru Popescu. I s-a mai adus la cunoştinţă zvonul potrivit căruia regizorul ar fi fost rudă cu primul-ministru. Ca să prevină escaladarea situaţiei, secretarul CC a decis să facă el primul pas. „Eram obişnuit să iau taurul de coarne şi m-am dus ţintă la Ceauşescu. Înţelegeam că se proferaseră ameninţări, că se încerca intimidarea Consiliului. Nu atât distribuirea lui Nicolaescu mă îngrijora, nu vedeam în aceasta un capăt de ţară, cât genul de presiune, pe care-l găseam inadmisibil. Ambiţia, impunerea cu forţa a intereselor personale, m-au revoltat întotdeauna, transformându-mă adesea într-un catâr. Ceauşescu a izbucnit în râs, înainte de a duce eu la capăt relatarea cazului. De altfel, se vedea că nu-l iau pe nepregătite, că în mare e avizat. Râdea cu poftă, cum rar mi-a fost dat să-l văd. «-Nepotul lui Maurer», făcea el, aproape încântat. A scuturat apoi din cap: «-Să-şi vadă de regie. Rolul să-l facă un actor»“. Iar Sergiu Nicolaescu s-a mulțumit pâbă la urmă cu un rol secundar, cel al generalului turc Selim Pașa.

Din personalitatea atât de complexă a lui Mihai, filmul - care a înregistrat milioane de spectatori - și, până la urmă, implicit, opinia publică aveau să rețină doar latura sa războinică, de lider militar și strateg politic patriot, fără a mai scoate în evidență și personalitatea sa tumultuoasă, de mare cuceritor în toate sensurile, inclusiv în plan sentimental, poveștile lui de dragoste, deloc puține, fiind ignorate și, cu vorba lui Ceaușescu, tratate drept episoade „lăturalnice”.

De altfel, și mitul lui Mircea cel Bătrân a generat, nu o dată, interpretări contradictorii dar și falsuri grosolane, folosite în scop propagandistic de către regimul comunist, care încerca să-și legitimeze discursul naționalist. Ca și în cazul lui Mihai Viteazul, regizorul Sergiu Nicolaescu s-a mulat pe cerințele doctrinare atunci când a realizat, înspre crepusculul lui Ceaușescu, filmul dedicat lui Mircea, în care, în fine, după eșecul din 1970, când a vrut să-l joace pe Mihai Viteazul, dar s-a lovit de opoziția multora, inclusiv a lui Ceaușescu, a reușit să interpreteze un rol principal de mare voievod. Dar cu ce preț! Într-un interviu pentru revista „Historia“, istoricul medievist Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, comenta şi falsurile din filmul Mircea (1989). „Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid în bătălia de la Rovine“, spune istoricul. „Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia, ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina Regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni“, consideră Marius Diaconescu.

În film, personajul a fost botezat Mircea cel Mare, evitându-se formularea Mircea cel Bătrân pentru a nu se face legătura cu vârsta înaintată a lui Nicolae Ceauşescu (71 de ani în 1989. Citat de aceeași sursă, istoricul Adrian Cioroianu este cât se poate de tranșant, nuanțând în același timp prin raportare la contextul ultimei jumătăți de secol: „Cred că nimeni nu a învăţat istorie din filmele lui Sergiu Nicolaescu, probabil că cei mai mulţi şi-au făcut o idee. În primul rând, cred că este greşit să ne întrebăm dacă şi ce putem învăţa din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ele au avut succes pentru că a ajuns acolo unde nu ajunge un manual, sau o carte de istorie. De aceea, cred că e ridicol să ne războim acum cu aceste filme. Oare ce este mai periculos – un film al lui Sergiu Nicolaescu, sau intervenţia preşedintelui într-o chestiune istorică, precum cea a relaţiei dintre Regele Mihai şi Ion Antonescu? Mult mai corect ar fi să ne întrebăm ce putem face pentru ca o carte, un manual, învăţământul în general să ajungă acolo unde ajungeau filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu. Mai periculos este că în orarul elevilor este o singură oră de istorie.
În al doilea rând, a le judeca azi e facil, filmele istorice ale lui Nicolaescu trebuie judecate în contextul istoric de atunci. Ele sunt inseparabile de contextul anilor ʼ60, ʼ70, chiar ʼ80, pentru că puţine au legătură cu lumea de azi. Ele fac parte dintr-o epocă ce se legitima prin istorie, or noi trăim astăzi într-o democraţie care nu mai face nimic pentru istorie“.

Admirat şi hulit totodată pentru filmele pe care le-a regizat, Sergiu Nicolaescu va intra în istoria cinematografiei române. Peliculele sale au umplut până la refuz cinematografele înainte de revoluţie, dar au legitimat şi falsurile istorice procesate de activiştii comunişti.

Creaţia lui Sergiu Nicolaescu s-a împletit cu politica naţionalistă a lui Nicolae Ceauşescu. Regizorul a profitat de oportunităţile create de regim şi, alături de scenaristul Titus Popovici, a realizat pelicule care hiperbolizau anvergura domnitorilor români sau îi plasau pe comunişti în centrul luptei antifasciste.

Dincolo de divertisment şi de amintirea anilor când se stătea la coadă pentru un bilet la „Cu mâinile curate“, rolul „educativ“ al acestor filme a fost mai degrabă toxic. Profesorul Marius Diaconescu semnala acest pericol: „Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie“.

Peliculele regizate de Sergiu Nicolaescu nu au fost gândite ca filme documentare şi nici nu trebuie utilizate ca materiale didactice. Cea mai eronată reprezentare a unui personaj istoric se regăseşte în Mihai Viteazul (1970). În film, domnitorul îi învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la Călugăreni. În realitate, Mihai Viteazul a dominat bătălia până la un moment dat, după care, spre seară, s-a retras de pe câmpul de luptă. A lăsat oraşele Bucureşti şi Târgovişte pradă otomanilor şi s-a retras în munţi pentru a primi ajutor din Ungaria, de la Sigismund.

Scena cea mai emoţionantă a filmului îl prezintă pe Mihai intrând în catedrala din Alba Iulia pentru a fi încoronat, aclamat de „popor“. Unirea celor trei ţări româneşti ar fi fost „pohta ce-a pohtit“ domnitorul. În realitate, Mihai Viteazul nu s-a gândit niciun moment la unirea tuturor românilor, deoarece în Evul Mediu nu exista un astfel de proiect. Mult mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, oamenii de cultură au invocat domnia lui Mihai Viteazul pentru a revendica dorinţa de secole a românilor de unire. Comuniştii au preluat şi au „îmbunătăţit“ reprezentarea de unificator a lui Mihai Viteazul.
O altă istorie falsă legitimată de filmele lui Sergiu Nicolaescu se leagă de conflictele dintre legionari şi comunişti în anii 1940-1941. În realitate, comuniştii nu au contat pe scena publică atunci. În filmul Un comisar acuză (1974), Nicolaescu prezintă scena asasinării de către legionari, la închisoarea Jilava, a 64 de ofiţeri şi foşti demnitari. Se arată cum deţinuţii comunişti au fost eliberaţi pentru a scăpa de furia comandourilor legionare. În realitate, comuniştii au rămas în închisoare, deoarece legionarii nu le acordau niciun fel de importanţă şi nu şi-au propus să-i asasineze.

Filmele avându-l în rolul principal pe comisarul Moldovan debutează după „Tezele din iulie 1971“ ale lui Nicolae Ceauşescu, care au culminat cu înăsprirea controlului ideologic asupra culturii. La acea dată, Sergiu Nicolaescu era secretar al organizaţiei de partid a asociaţiei cineaştilor. Cu ocazia unei şedinţe a profesioniştilor din domeniul cinematografiei, Nicolaescu l-a asigurat pe secretarul general al PCR că cineaştii au înţeles misiunea pe care le-a trasat-o secretarul general al partidului.
Într-o altă peliculă avându-l erou pe comisarul Moldovan, Revanşa (1978), Nicolaescu legitimează varianta istoriografiei comuniste privind rebeliunea legionară. În film, comandoul condus de legionarul Paraipan este făcut responsabil de asasinarea maiorului german Helmut Döring, cu scopul declanşării conflictului de stradă dintre Mişcarea legionară şi generalul Ion Antonescu. Încă din 1941, s-a ştiut că vinovat de acest asasinat era agentul englez de origine greacă Sarantopoulos. În filmul Revanşa însă, Sarantopoulos este prezentat a fi un vagabond scos ţap ispăşitor pentru uciderea maiorului Döring.
Fostul general de Securitate Aurel Rogojan susţine că nu doar „Tezele din iulie“ au cauzat reorientarea lui Nicolaescu spre pelicule cu eroi comunişti. La acea vreme, erau foarte apreciate în întreaga lume filmele poliţiste.

Securitatea s-ar fi înţeles cu Sergiu Nicolaescu să prezinte virtuţile unui comisar de poliţie comunist, pentru a-i face simpatici în ochii cetăţenilor pe lucrătorii din Ministerul de Interne. Ipoteza lansată de generalul Aurel Rogojan poate fi credibilă. Istoriile oficiale de partid prezentau rezistenţa antifascistă a ilegaliştilor comunişti proveniţi din rândul muncitorilor. Se pune că Sergiu Nicolaescu şi-ar fi ales personajul principal datorită înrudirii cu un poliţist de legendă din anii ’40, pe nume Gheorghe Cambrea, care era chiar unchiul său după mamă (Sevastița Cambrea).
Documentele din arhiva Partidului Comunist Român conservă informaţii inedite despre orientarea naţionalistă a cinematografiei în vremea lui Ceauşescu şi despre rolul lui Sergiu Nicolaescu în acest proces. Pe 6 iunie 1966, Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Român a discutat problema orientării pe viitor a producţiei de filme. Şefii partidului erau nemulţumiţi de activitatea Consiliului Cinematografiei. Instituţia, creată în 1962, nu se achitase de sarcina ideologică trasată de partid. Regimul investea sume considerabile în producţia de filme artistice şi nu se observa creşterea sentimentului patriotic al cetăţenilor. Tocmai de aceea, conducerea PCR propunea Consiliului Cinematografiei să se consulte cu specialiştii din mediul ştiinţific pentru a produce până în anul 1970 câteva filme care să alcătuiască „Ciclul epopeii naţionale“.
Conducerea de partid nu era nicidecum interesată ca noile filme să prezinte adevărul istoric. Atât secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu, cât şi prim-ministrul Ion Gheorghe-Maurer sugerau că cinematografia trebuia să reflecte realităţile naţionale în conformitate cu linia partidului.

Tânărul regizor Sergiu Nicolaescu a fost omul potrivit la locul potrivit în acest context. În anul 1966 realizase filmul Dacii, care a obţinut un mare succes atât în ţară, cât şi în străinătate. Alături de alte personalităţi din domeniul cinematografiei, Nicolaescu a fost invitat pe 23 mai 1968 la şedinţa Comisiei ideologice a CC al PCR. Era deja un protejat al regimului în domeniu, având în vedere că a luat cuvântul primul după Nicolae Ceauşescu.
În opinia lui Sergiu Nicolaescu, cinematografia românească nu putea face faţă competiţiei externe deoarece nu reuşea să îmbine rigorile ideologice cu aşteptările de relaxare ale publicului. Trebuia prezentată şi latura umană a personajelor, cum ar fi capacitatea de a iubi, sau de a-şi proteja familia. Eroii trebuiau umanizaţi, spunea Nicolaescu. În filmele sale, regizorul va încerca să surprindă relaţia afectivă dintre Mihai Viteazul şi Doamna Stanca, dintre Mircea cel Bătrân şi nepotul său Vlad sau dintre comisarul Moldovan şi fiul său luat ostatic.

În privinţa mesajului istoric al filmelor artistice, Sergiu Nicolaescu deplângea cooperarea greoaie cu scenariştii. Scriitorii refuzau să colaboreze între ei pentru a scrie scenarii şi astfel se aştepta câţiva ani pentru un text. Mai exista şi problema avizului ideologic. Un scenariu era lecturat de aproximativ 40 de persoane până ajungea la regizor. Nicolaescu şi-a impus viziunea asupra cinematografiei. Din ordinul lui Ceauşescu s-a restrâns numărul persoanelor implicate în producţia unui film. Scenaristul şi regizorul colaborau cu un responsabil ideologic. Cei trei răspundeau pentru calitatea producţiei până la final, fiind plătiţi în funcţie de succesul peliculei.

Astăzi se discută prea puţin despre contribuţia scenariştilor la mistificarea şi falsificarea istoriei. Ei sunt autorii celebrelor scene şi replici care au contribuit, de asemenea, la turnura naţionalistă a cinematografiei comuniste. Spre exemplu, scriitorul Titus Popovici era un scenarist abonat la filmele istorice care primeau un buget consistent din partea regimului (a colaborat atât cu Sergiu Nicolaescu, cât şi cu alţi regizori).
O altă problemă expusă de Sergiu Nicolaescu în mai 1968 a fost colaborarea greoaie cu unele ministere. S-a plâns că Agricultura nu furniza cinematografiei suficienţi cai pentru epopeile istorice sau aceştia nu erau dintre cei mai buni. Avea reproşuri şi pentru Armată, care nu asigura destui soldaţi pentru rolurile de figuranţi în scenele de luptă.

Filmele istorice de acest gen, cu multă figurație (peste 2.000 de persoane la Dacii și 5.000 la Mihai Viteazul, majoritatea militari în termen) și cu multe efecte pirotehnice, făceau și unele victime colaterale. S-a vorbit, în epocă, de unele accidente de la filmări, dar și de distrugerile provocate unor clădiri de patrimoniu. Astfel, în vara lui 1985, regizorul Sergiu Nicolaescu filmează Noi, cei din linia întâi, pe Valea Ampoiului. În apropiere de Zlatna se află un castel faimos, ridicat de Ion Gigurtu, fost prim-ministru al României, folosit, după cel de-al Doilea Război Mondial, fie ca „facultate” pentru ingineri minieri, fie ca tabără de odihnă. Se trage cu tunul și tancul. „-Dăm foc, apoi vă promit că trimit bani de reparații”, spune regizorul. Uită să facă asta, iar locul intră în uitare...

În 1969, după cartea lui Petru Vintilă, Sergiu Nicolaescu face Castelul condamnaților. Acum, la început de 1985, regizorul vrea să continue șirul filmelor cu armata română eliberatoare pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. Se gândește la Noi, cei din linia întâi. În martie 1985, se filmează la Mânăstirea Văcărești, unde se produce fracturarea crucii de marmură a unuia dintre fondatorii locașului, domnitorul Constantin Mavrocordat.

În vară, regretații Ion Besoiu și George Alexandru, fuseseră, alături de Valentin Uritescu și Anda Onesa pe Valea Ampoiului, în județul Alba, în niște locuri cu piesaje superbe. Aici, în Izvoru Ampoiului, sat aflat la o azvârlitură de băț de Zlatna, se află un castel maiestuos, asemenea celor din povești, creația lui Ion Gigurtu, un politician mort în închisorile comuniste. Ion Gigurtu (24 iunie 1886 - 24 noiembrie 1959) a fost un inginer român, om politic de extremă dreaptă și, pentru 40 de zile, prim-ministru în 1940. După cel de-Al Doilea Război Mondial era arestat, pe 5 mai 1950, pentru represiuni împotriva Partidului Comunist și sfârșea, ca și soția sa, în închisoare. Ca formație profesională, Gigurtu era inginer minier. Ca director general al societății „Mica”, specializată în extragerea și prelucrarea de aur și alte metale prețioase, a ajuns la Zlatna. Locul i s-a părut mirific. Dă ordin ca aici, în Izvoru Ampoiului, să se ridice un castel, ce se va construi între 1936 și 1939. Construcția e maiestuoasă - 8.800 de metri pătrați, trei etaje plus parterul, 19 camerePână în 1944, este reședința de vară a lui Gigurtu, dar adăpostește și birourile administrative ale celor care păstoreau afacerile sale miniere în zonă. La finele celei de-a doua mari conflagrații a omenirii, intră în proprietatea statului. Devine un fel de „facultate” pentru inginerii minieri, peste 500 de specialiști fiind adăpostiți, aici, în timp. 

Prin anii '70, locul devine tabără de odihnă pentru copii. Apoi, în 1985, Sergiu Nicolaescu aude de loc. Aici va filma pentru Noi, cei din linia întâi!. Mulți dintre localnici participă, ca figuranți, în film, pe bani buni, dar regizorul omite să le spună exact despre ce este vorba. Se trage, efectiv, cu tunul și tancul în castel. La scena finală, înainte de părăsirea locului, castelul ia foc, efectiv! „Sergiu Nicolaescu ne-a promis că va trimite bani de reparații. A uitat”, zic, astăzi, localnicii. Edificiul rămâne în picioare, dar este avariat puternic. Banii nu mai ajung niciodată...

În jurul uneia dintre cele mai vechi mânăstiri din Bucureşti, Văcăreşti, timpul a ţesut o poveste tristă, brutală, care culmină cu un sfârşit de-a dreptul tragic. După ce este transformată în închisoare, la sute de ani de la ctitorie, Mânăstirea Văcăreşti este lăsată în paragină, ca mai târziu să-şi găsească sfârşitul ca butaforie pentru unul dintre filmele de război ale celui mai cunoscut regizor român, Sergiu Nicolaescu. Clădirea a fost ridicată de către boierul Nicolae Mavrocordat şi fiul său Constantin între anii 1716 şi 1736. Acest ansamblu de clădiri somptuoase, construite în stil brâncovenesc au servit ca lăcaş de cult pentru 112 ani, până în 1848 când, în timpul revoluţiilor care aveau loc în Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, a fost transformată în închisoare pentru răsculaţi. Puţin mai târziu, în 1868, Mânăstirea este folosită din nou ca temniţă, de data aceasta pentru ţăranii răsculaţi împotriva regimului conservator. Din acel moment, se renunţă la folosirea acesteia ca lăcaş de cult şi rămâne definitiv închisoare. De-a lungul timpului, aici au fost întemniţaţi oameni de vază ai culturii româneşti, scriitori, personalităţi politice şi căpetenii bisericeşti. Tudor Arghezi şi Ioan Slavici au fost acuzaţi şi închişi, alături de alţi 11 ziarişti, pentru înaltă trădate în timpul Marii Uniri. De asemenea, Liviu Rebreanu,  Mircea Damian, Episcopul Bisericii Greco-catolice, sau părintele legionarilor din România, Corneliu Zelea Codreanu, au fost închişi aici. Acesta din urmă a susţinut că numele mişcării pe care a înfiinţat-o, „Legiunea Arhanghelului Mihail”, a fost inspirat de icoana Sfântului Arhanghel Mihail, aflată pe uşa din dreapta a iconostasului fostei biserici.

Închisoarea Văcăreştilor avea să se închidă definitiv în 1973, când întregul complex este dezafectat. Planurile ulterioare ale administraţiei vizau transformarea acesteia într-un muzeu de artă medievală românească, însă acest plan nu a fost dus niciodată la bun sfârşit. Punctul de cotitură în istoria zbuciumată a acestei clădiri a fost anul 1977 când, printr-un ordin prezidenţial, Direcţia Monumentelor Istorice este desfiinţată, iar soarta tuturor acestor monumente cade în mâinile lui Ceauşescu. Primarul Capitalei de pe acea vreme, Gheorghe Pană, şi arhitectul-şef al Capitalei, Paul Focşa, nu puteau interveni şi astfel că, în anul 1984, pe 2 decembrie, soţii Ceauşescu hotărăsc, după o vizită de două ore, ca acea clădire să fie trecută pe lista edificiilor ce trebuie dărâmate pentru a face loc noului Centru Civic. Iniţial, dictatorul şi-a dorit ca aici să fie ridicat un tribunal, însă unii apropiaţi au sugerat construirea unui centru sportiv, lucru ce a întârziat demolarea.

Câteva luni mai târziu de la acea vizită inopinată a Ceauşeştilor, regizorul Sergiu Nicolaescu se pregătea pentru filmările unei noi pelicule de război intitulată Noi, cei din linia întâi. Cineastul, aflându-se în căutarea unui loc care să reflecte atmosfera din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, obţine aprobarea de la Comitetul Central pentru folosirea fostei Mânăstiri Văcăreşti ca platou de filmare pentru scene de război. Sunt aduse tancuri, lansatoare de flăcări şi grenade, sunt montate dispozitive pirotehnice foarte puternice chiar în incinta lăcaşului de cult şi se încep filmările.  Folosirea ca platou de filmare aduce mănăstirii daune ireparabile complexului. Poarta mare de la intrare, crucea şi fântâna arteziană din faţa bisericii au fost distruse total, iar apelurile - mai mult sau mai puţin de faţadă ale Bisericii Ortodoxe Române – nu au ajutat cu nimic şi astfel s-a decis demolarea totală a complexului. Nici măcar intervenţia mai multor personalităţi culturale precum Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Dinu C. Giurescu sau Răzvan Theodorescu nu i-a înduplecat pe soţii Ceauşescu. Apoi, decizia de a demola complexul din temelii a fost definitivă, iar în următorii doi ani, buldozerele aveau să distrugă Mânăstirea Văcăreştilor, la 262 de ani de la întemeierea acesteia…

Mai multe povești tulburătoare puteți găsi în volumul Sergiu Nicolaescu. O poveste unică și o succesiune de întâmplări ciudate – carte din colecția Destine controversate, publicată de Editura Integral.

Dan-Silviu Boerescu

Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro