Între Alexandra „Luxița” Florescu și actrița franțuzoaică (dar... agentă britanică!) Rachel, se va fi împărțit inima romantică a ministrului pașoptist de externe în exil Nicolae Bălcescu, o personalitate complexă, a cărui viață tumultuoasă nu poate fi redusă la o singură dimensiune, aceea prezentată tezist în manualele de istorie. Același lucru este valabil și pentru ceilalți protagoniști ai evenimentelor de la 1848, ale căror vieți private ascund încă multe mistere dar și aventuri picante.
Este epoca în care consulul britanic la București, R. G. Colquhoun, se îndrăgostește de Eliza, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu; C. A. Rosetti se îndrăgostește de Mary Grant (care îi va deveni soție), sora secretarului consular britanic, Effingham Grant, și modelul tabloului România revoluționară al pictorului Rosenthal; colonelul Ion Câmpineanu își leagă destinul de cel al Catincăi Dudescu; Eufrosina Vlasto, viitoarea stea a scenei românești și europene, acceptă cererea în căsătorie a colonelului Teodor Popescu, aghiotantul domnitorului Alexandru Ghica; generalul Gheorghe Magheru se căsătorește a doua oară cu Maria Caramalău; Effingham Grant se îndrăgostește de Zoe Golescu...
Dar, dincolo implicațiile sentimentale, șirul revoluțiilor care au pus pe jar Europa la jumătatea secolului al XIX-lea a fost, în principal, opera masoneriei, pornită pe filieră britanică. La 1848, Anglia instiga revoluţiile din Europa. „Flacăra” izbucnea din Sicilia, unde exista o puternică reţea de agenţi englezi, constituită pe vremea războaielor napoleoniene. Auzind ştirea despre începutul revoltei, marele politolog Alexis de Tocqueville anunţă colegii parlamentari în şedinţa din 29 ianuarie 1848: „Cred că în clipa de faţă dormim pe un vulcan! Sunt profund încredinţat că aşa stau lucrurile!".
„Când izbucneşte revoluţia la Paris, în februarie 1848, unii dintre tinerii noştri, cum sunt fraţii Brătianu, se află la Paris. Se întorc la noi în ţară unde domneau, la Bucureşti, Gheorghe Bibescu şi la Iaşi, Mihai Sturdza, şi încep să comploteze pentru a răsturna aceste guverne sau pentru a impune domnitorului reforme democratice, în martie 1848 se pregăteşte un complot în Moldova, dar este descoperit şi imediat înăbuşit de Vodă Mihăiţă Sturdza. Unii sunt închişi, alţii reuşesc să fugă în străinătate, astfel încât revoluţia din Moldova este avortată de la început, în Muntenia în schimb, unde exista de altfel o burghezie mai dezvoltată decât în Moldova, tineretul revoluţionar reuşeşte să mobilizeze populaţia, să meargă până şi la sate cu câţiva revoluţionari ieşiţi din păturile ţărăneşti, cum a fost Popa Şapcă, începe o adevărată revoluţie, cu Proclamaţia de la Islaz (9 iunie 1848); se întinde apoi la Bucureşti, unde impune domnitorului Bibescu o proclamaţie pentru a face schimbări, pentru a organiza alegeri, cerând de asemenea suprimarea boierimii etc. Vodă Bibescu, dânduşi seama că exista riscul unei intervenţii străine pentru a înăbuşi această mişcare, după două zile abdică şi pleacă în străinătate.
Timp de trei luni va rezista un guvern condus de aceşti tineri revoluţionari - Ion Câmpineanu, din generaţia precedent, apoi nepotul său, Ion Ghica, fraţii Golescu, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Eliade Rădulescu, generalul Magheru. Guvernul a încercat imediat să ia măsuri radicale. De pildă, decretează libertatea ţiganilor(…) Cum guvernul nu a durat decât trei luni, planurile lui au rămas literă moartă. De pildă, s-au dus timp de săptămâni discuţii între proprietarii de pământ (să le spunem boieri — dar nu mai erau toţi boieri vechi, ci şi nou îmbogăţiţi, târgoveţi, burghezi) şi ţărani, în privinţa împroprietăririi. Iar aici lucrurile au fost oprite. O asemenea revoluţie nu putea fi admisă de Rusia, care s-a înţeles cu Turcia, puterea suzerană, şi pentru prima oară, de comun acord, au intrat în ţară, ruşii dinspre nord, turcii dinspre sud, şi au înăbuşit revoluţia în septembrie-octombrie 1848. Au ocupat ţara, fiecare câte o jumătate. Până şi Bucureştii au fost împărţiţi în două, cum a fost Berlinul împărţit, după al doilea război mondial, între ruşi şi occidentali.
Iată deci această mare speranţă a noastră înăbuşită. Capii revoluţiei, mai toţi, cei care n-au fost luaţi de ruşi şi deportaţi în Siberia, au putut fugi, unii în Turcia, dar cei mai mulţi în Franţa. Astfel a început o propagandă intensă care a schimbat în timp perspectiva guvernelor occidentale privind Principatele Române”, conchide Neagu Djuvara.
În anul 1840, tânărul iuncăr (ofițer) Nicolae Bălcescu cunoștea asprimea închisorii domnești de la Mărgineni, ca participant la complotul condus de Mitiță Filipescu împotriva regimului regulamentar al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Suferise în plus pălmuirea și degradarea din partea spătarului Constantin Ghica, fratele domnului, care condusese împreună cu aghiotantul principelui, Nicolae Golescu, represiunea.
Pentru Mitiță Filipescu închisoarea avea să însemne moartea, la doi ani după eliberare. Pentru Bălcescu (ieșit din temniță bolnav deja de tuberculoză), începutul unei lungi agonii, întreruptă de scurte momente de refacere, în urma tratamentelor sau curelor administrate de medicii ftiziologi pe care îi consulta (în special francezi). Boala nu-l va împiedica să fie o persoană deosebit de activă, să frecventeze săli de arme, de bal și de teatru, odată reintegrat în societatea bucureșteană prepașoptistă.
Corespondența cu Ion Ghica ni-l dezvăluie ca pe un om de lume deosebit de petrecăreț. Într-o scrisoare către prietenul său din 1843, Bălcescu declară că „Teatrul nostru s-a completuit de minune”, iar în alta din februarie 1844, scria despre „plăcerile carnavalului” și preciza că „o seară n-a fost slobodă de baluri, soarele, teatru” . „Soareaua” era serata... literară de obicei. În cadrul unor asemenea soarele, Bălcescu a legat prietenie cu Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac și alții.
Cu toate că „soarelele acestea au făcut mare zgomot în Capitală”, după mărturia epistolară a aceluiași Bălcescu, „stăpânirea ne lasă în pace, căci politică nu vorbim”. Întrunirile politice cu iz conspirativ aveau loc în altă parte și anume chiar în casa familiei Florescu, unde Bălcescu se întâlnea cu Ion Heliade-Rădulescu și frații Golești, rude ale Floreștilor. Așa va fi ajuns tânărul revoluționar s-o cunoască pe Luxița, ca oaspete al familiei ei și ca invitat la soarelele artistice organizate în casa din mahalaua Scorțarului.
La o asemenea soarea, scriitorul Camil Petrescu și-l imaginează pe Bălcescu în romanul Un om între oameni, dansând un „cadril-lancier” cu viitoarea actriță și artistă lirică Eufrosina (Frusinica) Popescu / Vlasto, crescută de altfel în casa Floreștilor, alături de Luxița și surorile ei. Dar nu Frosa Vlasto (pe care cu siguranță a cunoscut- o personal, poate chiar la un bal sau la o soarea) avea să devină stăpâna inimii și a gândului viitorului pașoptist, ci chiar Luxița.
Cam așa s-ar putea caracteriza laconic destinul lui Nicolae Bălcescu, din momentul în care a cunoscut-o pe Luxița Florescu. Una dintre scrisorile lui, datând din octombrie 1843, evocă o întâlnire la țară cu aceasta, ca oaspete al doamnei Călinescu. Dar el nu a zăbovit mult timp departe de Capitală. Îl chema prietenia lui Ion Ghica, împreună cu care se lansează în peregrinări nocturne pe străzile Bucureștilor, de la casa lui Ghica, de peste drum de hanul lui Filaret (fosta piață a Teatrului, în dreptul actualului Hotel Continental) până la grădina lui Câmpineanu (fostă a lui Scufa) „unde găseau companie bună și petreceau ore plăcute până pe la patru și pe la cinci după miezul nopței”.
Scopul acestor întâlniri conspirative era organizarea societății secrete „Frăția”. Într-o dimineață a anului 1843, „pe la culesul viilor”, Bălcescu și Ion Ghica au ajuns sub Mitropolie, la viile din deal, după ce străbătuseră strada Brezoianu, ieșind la Mihai Vodă și de acolo la Filaret, pentru a dejuna „cu câte o pereche de cârnați trandafir și un pahar de must”.
La poalele dealului Mitropoliei, deci chiar sub ochii domnitorului, cei doi, împreună cu căpitanul Christian Tell, au pus bazele „Frăției”, fără să le pese de ochiul atent al poliției lui Bibescu sau al Agiei, diriguită de temutul agă Alecu Vilara și de ferocele său instrument, căpitanul Costache Chihaia.
Între aceste preocupări, Bălcescu mai găsea timp să se întâlnească și cu iubita lui Luxița, dar, cum Bibescu devine bănuitor, iar Bucureștiul nesigur, din anul 1844, tânărul ia calea străinătății, lucrând peste hotare în vederea pregătirii revoluției. Întâlnirile cu Luxița urmează un periplu impresionant, din însorita Italie (Neapole, Pisa, Livorno) unde Bălcescu se trata de tuberculoză, până la Bellevue, în apropierea Parisului.
Tribulațiile amoroase alternează cu cele politice, mergând până la consfătuiri cu studenții români de la Paris și participarea activă la revoluția franceză din 1848, care va duce la căderea regimului lui Louis- Philippe. Motive suficiente pentru Luxița, care îi purta în pântece copilul, pe viitorul Bonifaciu, să nu se mai simtă sigură și destul de curajoasă pentru a împărți cu iubitul ei o existență atât de agitată.
Luxița se va întoarce la București, în vara anului 1848, pe urmele ei venind și Bălcescu, nerăbdător de a prelua conducerea revoluției. Nu-și va mai găsi, în Capitala atât de instabilă politic, iubita, care pleacă rapid, la vestea apropierii lui, ascunzându-i, nu fără un strop de cruzime involuntară, sarcina. Nu avea s-o mai revadă niciodată, singura legătură dintre cei doi păstrându-se prin intermediul corespondenței. Divergențele cu alți revoluționari ca frații Brătianu și chiar C. A. Rosetti îi adâncesc lui Bălcescu starea de deprimare, exprimată atât de limpede într-o scrisoare către Luxița: „Nădăjduiam că ajungând aci voi găsi duhurile altu fel încât să am o ocupație, dar slabă viață de românii noștri; acum mă căiesc amarnic că am lăsat Parisul în momente când era atâta viață întrînsul. Aici mi-e urât de moarte. Nu poci nici ceti, nici lucra. Ce folos că sunt sănătos când moralicește sufer și nu poci să am viață”.
Mersul rapid al evenimentelor îl vor smulge din aceste frământări. Vânătoarea dezlănțuită de Bibescu în București impune ieșirea lui Bălcescu din oraș și însărcinarea lui cu pregătirea revoluției în zona Prahova. Urmărit de o trupă condusă de colonelul Banov, Bălcescu se ascunde în pădurile din jurul Bucureștilor, însoțit de locotenentul Racoviceanu, fiind ajutat în aceste clipe grele de către Elena Filipescu, sora răposatului său prieten Dimitrie Filipescu.
Cert este că Bălcescu, poate conștient că, fiind bolnav, nu mai avea ce pierde, resemnat la gândul că era definitiv condamnat, își va dedica efortul, până la ultima suflare, revoluției, ca un autentic cavaler al cauzelor pierdute. După eșecul revoluției, dezamăgit de „trădarea”, lucidă de altfel, a lui Ion Heliade-Rădulescu și a maiorului Christian Tell (pe acesta din urmă îl va provoca ulterior la duel), Bălcescu urmează calea exilului, până la destinația finală – Palermo. Aici, la hotelul „Alla Trinacria” își va aștepta sfârșitul, nu înainte de a-i cere în scris Luxiței să-l ierte pentru toate grijile și necazurile pricinuite de firea sa aventuroasă și de neglijarea suferinței fizice care îl ucidea lent.
După înăbușirea Revoluției, între liderii pașoptiști care au fugit în exil s-a numărat și Costache Florescu, fratele Luxiței. Deghizat în hainele unui călugăr franciscan, el a reușit să scape din București. Deja însărcinată cu Bălcescu, sora sa, Luxița, a fugit la Budapesta, oraș care trecea la rândul său printr-o revoluție condusă de Lajos Kossuth. Aici, în mijlocul fervorii revoluționare, s-a născut pe 14 mai 1849 fiul lui Bălcescu. El a fost botezat trei zile mai târziu de sărbătoarea Sf. Bonifaciu, primind numele acestui sfânt. Luxița a declarat copilul ilegitim și, din cauza stării sale psihice și morale, s-a gândit să-l dea spre adopție. Ulterior, ea a mărturisit că s-a aflat atunci în pericol de moarte și că era disperată din cauza lipsurilor financiare. În plus, ea dorea să ascundă sarcina de mama sa.
Luxița i-a înțeles sacrificiul lui Bălcescu. L-a crescut pe fiul lor Bonifaciu într-un respect profund față de tatăl pe care nu a apucat să-l cunoască și a regretat din suflet că nu poate veni la Palermo, așa cum o rugase el, pentru a-l veghea în ultimele ceasuri ale vieții. Ultima scrisoare a Luxiței către Bălcescu impresionează până la lacrimi prin tragismul și sensibilitatea care însoțesc rândurile: „Am aflat că ești în Sicilia, la Palermo, ca să petreci iarna, nu știu însă de mai ai vreun prieten, pe cineva cu tine și această idee că poate ești singur mă chinuiește amarnic; cu câtă mulțumire, prietenul meu, aș primi suferințele tale, să te văd scăpat de ele. [...] Eu, Bonifaciu și toți ai mei suntem sănătoși; toți îți trimit complimente. Bonifaciu îți sărută mâna și eu prietenul meu te sărut de mii de ori și te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”.
Mai multe astfel de istorii în volumul Conducătorii secreți ai României moderne. Societăți oculte și grupuri de interese din Colecția Esoterica a Editurii Integral.
Dan-Silviu Boerescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Este epoca în care consulul britanic la București, R. G. Colquhoun, se îndrăgostește de Eliza, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu; C. A. Rosetti se îndrăgostește de Mary Grant (care îi va deveni soție), sora secretarului consular britanic, Effingham Grant, și modelul tabloului România revoluționară al pictorului Rosenthal; colonelul Ion Câmpineanu își leagă destinul de cel al Catincăi Dudescu; Eufrosina Vlasto, viitoarea stea a scenei românești și europene, acceptă cererea în căsătorie a colonelului Teodor Popescu, aghiotantul domnitorului Alexandru Ghica; generalul Gheorghe Magheru se căsătorește a doua oară cu Maria Caramalău; Effingham Grant se îndrăgostește de Zoe Golescu...
Dar, dincolo implicațiile sentimentale, șirul revoluțiilor care au pus pe jar Europa la jumătatea secolului al XIX-lea a fost, în principal, opera masoneriei, pornită pe filieră britanică. La 1848, Anglia instiga revoluţiile din Europa. „Flacăra” izbucnea din Sicilia, unde exista o puternică reţea de agenţi englezi, constituită pe vremea războaielor napoleoniene. Auzind ştirea despre începutul revoltei, marele politolog Alexis de Tocqueville anunţă colegii parlamentari în şedinţa din 29 ianuarie 1848: „Cred că în clipa de faţă dormim pe un vulcan! Sunt profund încredinţat că aşa stau lucrurile!".
„Când izbucneşte revoluţia la Paris, în februarie 1848, unii dintre tinerii noştri, cum sunt fraţii Brătianu, se află la Paris. Se întorc la noi în ţară unde domneau, la Bucureşti, Gheorghe Bibescu şi la Iaşi, Mihai Sturdza, şi încep să comploteze pentru a răsturna aceste guverne sau pentru a impune domnitorului reforme democratice, în martie 1848 se pregăteşte un complot în Moldova, dar este descoperit şi imediat înăbuşit de Vodă Mihăiţă Sturdza. Unii sunt închişi, alţii reuşesc să fugă în străinătate, astfel încât revoluţia din Moldova este avortată de la început, în Muntenia în schimb, unde exista de altfel o burghezie mai dezvoltată decât în Moldova, tineretul revoluţionar reuşeşte să mobilizeze populaţia, să meargă până şi la sate cu câţiva revoluţionari ieşiţi din păturile ţărăneşti, cum a fost Popa Şapcă, începe o adevărată revoluţie, cu Proclamaţia de la Islaz (9 iunie 1848); se întinde apoi la Bucureşti, unde impune domnitorului Bibescu o proclamaţie pentru a face schimbări, pentru a organiza alegeri, cerând de asemenea suprimarea boierimii etc. Vodă Bibescu, dânduşi seama că exista riscul unei intervenţii străine pentru a înăbuşi această mişcare, după două zile abdică şi pleacă în străinătate.
Timp de trei luni va rezista un guvern condus de aceşti tineri revoluţionari - Ion Câmpineanu, din generaţia precedent, apoi nepotul său, Ion Ghica, fraţii Golescu, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Eliade Rădulescu, generalul Magheru. Guvernul a încercat imediat să ia măsuri radicale. De pildă, decretează libertatea ţiganilor(…) Cum guvernul nu a durat decât trei luni, planurile lui au rămas literă moartă. De pildă, s-au dus timp de săptămâni discuţii între proprietarii de pământ (să le spunem boieri — dar nu mai erau toţi boieri vechi, ci şi nou îmbogăţiţi, târgoveţi, burghezi) şi ţărani, în privinţa împroprietăririi. Iar aici lucrurile au fost oprite. O asemenea revoluţie nu putea fi admisă de Rusia, care s-a înţeles cu Turcia, puterea suzerană, şi pentru prima oară, de comun acord, au intrat în ţară, ruşii dinspre nord, turcii dinspre sud, şi au înăbuşit revoluţia în septembrie-octombrie 1848. Au ocupat ţara, fiecare câte o jumătate. Până şi Bucureştii au fost împărţiţi în două, cum a fost Berlinul împărţit, după al doilea război mondial, între ruşi şi occidentali.
Iată deci această mare speranţă a noastră înăbuşită. Capii revoluţiei, mai toţi, cei care n-au fost luaţi de ruşi şi deportaţi în Siberia, au putut fugi, unii în Turcia, dar cei mai mulţi în Franţa. Astfel a început o propagandă intensă care a schimbat în timp perspectiva guvernelor occidentale privind Principatele Române”, conchide Neagu Djuvara.
În anul 1840, tânărul iuncăr (ofițer) Nicolae Bălcescu cunoștea asprimea închisorii domnești de la Mărgineni, ca participant la complotul condus de Mitiță Filipescu împotriva regimului regulamentar al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. Suferise în plus pălmuirea și degradarea din partea spătarului Constantin Ghica, fratele domnului, care condusese împreună cu aghiotantul principelui, Nicolae Golescu, represiunea.
Pentru Mitiță Filipescu închisoarea avea să însemne moartea, la doi ani după eliberare. Pentru Bălcescu (ieșit din temniță bolnav deja de tuberculoză), începutul unei lungi agonii, întreruptă de scurte momente de refacere, în urma tratamentelor sau curelor administrate de medicii ftiziologi pe care îi consulta (în special francezi). Boala nu-l va împiedica să fie o persoană deosebit de activă, să frecventeze săli de arme, de bal și de teatru, odată reintegrat în societatea bucureșteană prepașoptistă.
Corespondența cu Ion Ghica ni-l dezvăluie ca pe un om de lume deosebit de petrecăreț. Într-o scrisoare către prietenul său din 1843, Bălcescu declară că „Teatrul nostru s-a completuit de minune”, iar în alta din februarie 1844, scria despre „plăcerile carnavalului” și preciza că „o seară n-a fost slobodă de baluri, soarele, teatru” . „Soareaua” era serata... literară de obicei. În cadrul unor asemenea soarele, Bălcescu a legat prietenie cu Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac și alții.
Cu toate că „soarelele acestea au făcut mare zgomot în Capitală”, după mărturia epistolară a aceluiași Bălcescu, „stăpânirea ne lasă în pace, căci politică nu vorbim”. Întrunirile politice cu iz conspirativ aveau loc în altă parte și anume chiar în casa familiei Florescu, unde Bălcescu se întâlnea cu Ion Heliade-Rădulescu și frații Golești, rude ale Floreștilor. Așa va fi ajuns tânărul revoluționar s-o cunoască pe Luxița, ca oaspete al familiei ei și ca invitat la soarelele artistice organizate în casa din mahalaua Scorțarului.
La o asemenea soarea, scriitorul Camil Petrescu și-l imaginează pe Bălcescu în romanul Un om între oameni, dansând un „cadril-lancier” cu viitoarea actriță și artistă lirică Eufrosina (Frusinica) Popescu / Vlasto, crescută de altfel în casa Floreștilor, alături de Luxița și surorile ei. Dar nu Frosa Vlasto (pe care cu siguranță a cunoscut- o personal, poate chiar la un bal sau la o soarea) avea să devină stăpâna inimii și a gândului viitorului pașoptist, ci chiar Luxița.
Cam așa s-ar putea caracteriza laconic destinul lui Nicolae Bălcescu, din momentul în care a cunoscut-o pe Luxița Florescu. Una dintre scrisorile lui, datând din octombrie 1843, evocă o întâlnire la țară cu aceasta, ca oaspete al doamnei Călinescu. Dar el nu a zăbovit mult timp departe de Capitală. Îl chema prietenia lui Ion Ghica, împreună cu care se lansează în peregrinări nocturne pe străzile Bucureștilor, de la casa lui Ghica, de peste drum de hanul lui Filaret (fosta piață a Teatrului, în dreptul actualului Hotel Continental) până la grădina lui Câmpineanu (fostă a lui Scufa) „unde găseau companie bună și petreceau ore plăcute până pe la patru și pe la cinci după miezul nopței”.
Scopul acestor întâlniri conspirative era organizarea societății secrete „Frăția”. Într-o dimineață a anului 1843, „pe la culesul viilor”, Bălcescu și Ion Ghica au ajuns sub Mitropolie, la viile din deal, după ce străbătuseră strada Brezoianu, ieșind la Mihai Vodă și de acolo la Filaret, pentru a dejuna „cu câte o pereche de cârnați trandafir și un pahar de must”.
La poalele dealului Mitropoliei, deci chiar sub ochii domnitorului, cei doi, împreună cu căpitanul Christian Tell, au pus bazele „Frăției”, fără să le pese de ochiul atent al poliției lui Bibescu sau al Agiei, diriguită de temutul agă Alecu Vilara și de ferocele său instrument, căpitanul Costache Chihaia.
Între aceste preocupări, Bălcescu mai găsea timp să se întâlnească și cu iubita lui Luxița, dar, cum Bibescu devine bănuitor, iar Bucureștiul nesigur, din anul 1844, tânărul ia calea străinătății, lucrând peste hotare în vederea pregătirii revoluției. Întâlnirile cu Luxița urmează un periplu impresionant, din însorita Italie (Neapole, Pisa, Livorno) unde Bălcescu se trata de tuberculoză, până la Bellevue, în apropierea Parisului.
Tribulațiile amoroase alternează cu cele politice, mergând până la consfătuiri cu studenții români de la Paris și participarea activă la revoluția franceză din 1848, care va duce la căderea regimului lui Louis- Philippe. Motive suficiente pentru Luxița, care îi purta în pântece copilul, pe viitorul Bonifaciu, să nu se mai simtă sigură și destul de curajoasă pentru a împărți cu iubitul ei o existență atât de agitată.
Luxița se va întoarce la București, în vara anului 1848, pe urmele ei venind și Bălcescu, nerăbdător de a prelua conducerea revoluției. Nu-și va mai găsi, în Capitala atât de instabilă politic, iubita, care pleacă rapid, la vestea apropierii lui, ascunzându-i, nu fără un strop de cruzime involuntară, sarcina. Nu avea s-o mai revadă niciodată, singura legătură dintre cei doi păstrându-se prin intermediul corespondenței. Divergențele cu alți revoluționari ca frații Brătianu și chiar C. A. Rosetti îi adâncesc lui Bălcescu starea de deprimare, exprimată atât de limpede într-o scrisoare către Luxița: „Nădăjduiam că ajungând aci voi găsi duhurile altu fel încât să am o ocupație, dar slabă viață de românii noștri; acum mă căiesc amarnic că am lăsat Parisul în momente când era atâta viață întrînsul. Aici mi-e urât de moarte. Nu poci nici ceti, nici lucra. Ce folos că sunt sănătos când moralicește sufer și nu poci să am viață”.
Mersul rapid al evenimentelor îl vor smulge din aceste frământări. Vânătoarea dezlănțuită de Bibescu în București impune ieșirea lui Bălcescu din oraș și însărcinarea lui cu pregătirea revoluției în zona Prahova. Urmărit de o trupă condusă de colonelul Banov, Bălcescu se ascunde în pădurile din jurul Bucureștilor, însoțit de locotenentul Racoviceanu, fiind ajutat în aceste clipe grele de către Elena Filipescu, sora răposatului său prieten Dimitrie Filipescu.
Cert este că Bălcescu, poate conștient că, fiind bolnav, nu mai avea ce pierde, resemnat la gândul că era definitiv condamnat, își va dedica efortul, până la ultima suflare, revoluției, ca un autentic cavaler al cauzelor pierdute. După eșecul revoluției, dezamăgit de „trădarea”, lucidă de altfel, a lui Ion Heliade-Rădulescu și a maiorului Christian Tell (pe acesta din urmă îl va provoca ulterior la duel), Bălcescu urmează calea exilului, până la destinația finală – Palermo. Aici, la hotelul „Alla Trinacria” își va aștepta sfârșitul, nu înainte de a-i cere în scris Luxiței să-l ierte pentru toate grijile și necazurile pricinuite de firea sa aventuroasă și de neglijarea suferinței fizice care îl ucidea lent.
După înăbușirea Revoluției, între liderii pașoptiști care au fugit în exil s-a numărat și Costache Florescu, fratele Luxiței. Deghizat în hainele unui călugăr franciscan, el a reușit să scape din București. Deja însărcinată cu Bălcescu, sora sa, Luxița, a fugit la Budapesta, oraș care trecea la rândul său printr-o revoluție condusă de Lajos Kossuth. Aici, în mijlocul fervorii revoluționare, s-a născut pe 14 mai 1849 fiul lui Bălcescu. El a fost botezat trei zile mai târziu de sărbătoarea Sf. Bonifaciu, primind numele acestui sfânt. Luxița a declarat copilul ilegitim și, din cauza stării sale psihice și morale, s-a gândit să-l dea spre adopție. Ulterior, ea a mărturisit că s-a aflat atunci în pericol de moarte și că era disperată din cauza lipsurilor financiare. În plus, ea dorea să ascundă sarcina de mama sa.
Luxița i-a înțeles sacrificiul lui Bălcescu. L-a crescut pe fiul lor Bonifaciu într-un respect profund față de tatăl pe care nu a apucat să-l cunoască și a regretat din suflet că nu poate veni la Palermo, așa cum o rugase el, pentru a-l veghea în ultimele ceasuri ale vieții. Ultima scrisoare a Luxiței către Bălcescu impresionează până la lacrimi prin tragismul și sensibilitatea care însoțesc rândurile: „Am aflat că ești în Sicilia, la Palermo, ca să petreci iarna, nu știu însă de mai ai vreun prieten, pe cineva cu tine și această idee că poate ești singur mă chinuiește amarnic; cu câtă mulțumire, prietenul meu, aș primi suferințele tale, să te văd scăpat de ele. [...] Eu, Bonifaciu și toți ai mei suntem sănătoși; toți îți trimit complimente. Bonifaciu îți sărută mâna și eu prietenul meu te sărut de mii de ori și te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”.
Mai multe astfel de istorii în volumul Conducătorii secreți ai României moderne. Societăți oculte și grupuri de interese din Colecția Esoterica a Editurii Integral.
Dan-Silviu Boerescu