Ziua Femeii – care coincide tot mai mult cu Ziua Mamei – este o sărbătoare de modă nouă dacă privim la scara istoriei. Doar un veac și un pic ne desparte de primele zbânțuieli oficiale ale damicelelor de la 1900 și ceva, când sufragetele și alte luptătoare pentru drepturile sexului frumos au reușit să impună această zi la nivel internațional sub semnul simbolic al lalelei.
Se întâmpla asta abia prin 1913, dar se cuvine să nu uităm că încă din Antichitate elenii o sărbătoreau pe Zeiţa Rhea, zeiţa-mamă a tuturor lucrurilor și ființelor, asociată deseori cu Pământul. O dată cu zeii şi muritorii sărbătoreau femeia-mamă, dătătoarea de viaţă, creatoarea tuturor fiinţelor vii şi simbol al renaşterii perpetue.
Mai apoi, și briții din Evul Mediu serbau Ziua Mamei în a doua duminică din Postul Paștelui. La începutul anilor *20 ai veacului trecut și Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut și ca Lenin, a instituit această sărbătoare, în parte și din respect pentru Alexandra Kollontai, diva diplomației roșii și una dintre femeile pe care le admira nespus. La noi, tradiția a stat altfel. În pantheonul popular românesc, Sfânta Vineri era cea mai importantă divinitate a femeilor, îndeobște cele măritate – și, pe cale de consecință, mamele - aflându-se sub protecţia ei directă. Tocmai de aceea, în nicio vineri din an, femeile nu aveau voie să muncească, neputând nici măcar să toarcă, să spele rufe sau să frământe pâine. Mai degrabă, lelițele se adunau în casa câte uneia mai răsărite pentru a pune la cale cumetrii și a gusta o tavă de plăcinte aburinde și câte un păhăruț cu vișinată.
Cât despre saloanele Bucurescilor de demult, dacă e să răsfoim jurnalele mondene, bunăoară vom vedea în filele îngălbenite ale revistei Realitatea Ilustrată că această sărbătoare trecea aproape neobservată, rarele petreceri între doamnele din înalta societate neieșind din protocolul paraponisit al acelor „jours fixes", când se etalau toalete scumpe după moda pariziană și se făcea parade de bijuterii aiuritoare la o ceașcă de ceai – cu ceva picături de rom Jamaica în ea - și un fursec sau bomboană fondantă. Ceaiurile dansante organizate atunci reprezentau, însă, una dintre puținele ocazii când femeile își dăruiau una alteia buchete de flori și, adesea, adăugau și mici daruri, precum șiraguri de mărgele sau cofeturi scumpe.
Femeia româncă interbelică se emancipase considerabil, adoptând și atitudini masculine: fumatul (Regina Elisabeta - „Carmen Sylva" - fiind prima care a îndrăznit să pufăie în public, încă de pe la 1900) , șofatul, practicarea intensă a sporturilor (chiar și a celor extreme, precum parașutismul – Smaranda Brăescu fiind o figură exponențială), știința (dacă e să o amintim doar pe doctorița Maria Cuțarida-Crătunescu, prima femeie medic de la noi, încă dinainte de 1900) ori, chiar, intervenția în treburile politice (după modelul Reginei Maria și a Reginei-Mamă Elena, dar și al doamnelor influente din masonerie, cum erau Martha Bibescu, Agepsina Macri Eftimiu, Bucura Dumbravă, Zoe Pallade, Claudia Milian-Minulescu, Mariana Huch, Elena Roza Prager - ultima Mare Maestră, Georgeta Davidescu - ultima Venerabilă a Lojii Steaua Orientului din București și membră a Capitolului Steaua Dunării sau Smaranda colonel Maltopol).
Însă, dincolo de realizările acestor firi vizionare, femeia româncă era în continuare privită ca o ființă drăgălașă și cochetă, menită mai degrabă să înflăcăreze imaginația poeților și a înterpreților de romanțe, „Căci femeia e o floare", după cum declara pentru Realitatea Ilustrată și domnișoara Mariana Mirică, „Miss Moldova 1930"...
Lara Bobescu
Este permisă reproducerea pe alte website-uri a unor scurte fragmente din articolele publicate pe Comentator.ro, în limita a maxim 500 de caractere, numai cu specificarea obligatorie a sursei informațiilor preluate, cu link către pagina sursă. Comentator.ro reprezintă un canal media de comunicare neutru, care nu intervine în conținutul articolelor publicate pe site. Opiniile, creațiile și materialele de orice natură realizate de autori, intră în responsabilitatea totală a autorilor care le semnează. În cazul în care considerați că un anumit conținut trebuie analizat, sau nu ar trebui să fie publicat, vă rugăm să ne semnalați situația la office@comentator.ro Se întâmpla asta abia prin 1913, dar se cuvine să nu uităm că încă din Antichitate elenii o sărbătoreau pe Zeiţa Rhea, zeiţa-mamă a tuturor lucrurilor și ființelor, asociată deseori cu Pământul. O dată cu zeii şi muritorii sărbătoreau femeia-mamă, dătătoarea de viaţă, creatoarea tuturor fiinţelor vii şi simbol al renaşterii perpetue.
Mai apoi, și briții din Evul Mediu serbau Ziua Mamei în a doua duminică din Postul Paștelui. La începutul anilor *20 ai veacului trecut și Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut și ca Lenin, a instituit această sărbătoare, în parte și din respect pentru Alexandra Kollontai, diva diplomației roșii și una dintre femeile pe care le admira nespus. La noi, tradiția a stat altfel. În pantheonul popular românesc, Sfânta Vineri era cea mai importantă divinitate a femeilor, îndeobște cele măritate – și, pe cale de consecință, mamele - aflându-se sub protecţia ei directă. Tocmai de aceea, în nicio vineri din an, femeile nu aveau voie să muncească, neputând nici măcar să toarcă, să spele rufe sau să frământe pâine. Mai degrabă, lelițele se adunau în casa câte uneia mai răsărite pentru a pune la cale cumetrii și a gusta o tavă de plăcinte aburinde și câte un păhăruț cu vișinată.
Cât despre saloanele Bucurescilor de demult, dacă e să răsfoim jurnalele mondene, bunăoară vom vedea în filele îngălbenite ale revistei Realitatea Ilustrată că această sărbătoare trecea aproape neobservată, rarele petreceri între doamnele din înalta societate neieșind din protocolul paraponisit al acelor „jours fixes", când se etalau toalete scumpe după moda pariziană și se făcea parade de bijuterii aiuritoare la o ceașcă de ceai – cu ceva picături de rom Jamaica în ea - și un fursec sau bomboană fondantă. Ceaiurile dansante organizate atunci reprezentau, însă, una dintre puținele ocazii când femeile își dăruiau una alteia buchete de flori și, adesea, adăugau și mici daruri, precum șiraguri de mărgele sau cofeturi scumpe.
Femeia româncă interbelică se emancipase considerabil, adoptând și atitudini masculine: fumatul (Regina Elisabeta - „Carmen Sylva" - fiind prima care a îndrăznit să pufăie în public, încă de pe la 1900) , șofatul, practicarea intensă a sporturilor (chiar și a celor extreme, precum parașutismul – Smaranda Brăescu fiind o figură exponențială), știința (dacă e să o amintim doar pe doctorița Maria Cuțarida-Crătunescu, prima femeie medic de la noi, încă dinainte de 1900) ori, chiar, intervenția în treburile politice (după modelul Reginei Maria și a Reginei-Mamă Elena, dar și al doamnelor influente din masonerie, cum erau Martha Bibescu, Agepsina Macri Eftimiu, Bucura Dumbravă, Zoe Pallade, Claudia Milian-Minulescu, Mariana Huch, Elena Roza Prager - ultima Mare Maestră, Georgeta Davidescu - ultima Venerabilă a Lojii Steaua Orientului din București și membră a Capitolului Steaua Dunării sau Smaranda colonel Maltopol).
Însă, dincolo de realizările acestor firi vizionare, femeia româncă era în continuare privită ca o ființă drăgălașă și cochetă, menită mai degrabă să înflăcăreze imaginația poeților și a înterpreților de romanțe, „Căci femeia e o floare", după cum declara pentru Realitatea Ilustrată și domnișoara Mariana Mirică, „Miss Moldova 1930"...
Lara Bobescu